Mama mea citea orice, mai puţin cărţi. Îmi aduc aminte că stătea pe scaunul din bucătărie şi îi spunea tatălui rău că e o nebunie şi că trebuie să le ardă pe toate. Avea chipul schimonosit. Poate de durere, poate de oboseală. Nu îmi dau seama. Am reuşit să ascund atunci câteva dintre cărţile acelea. Aveau coperte frumoase, legate în piele, iar mirosul lor… Divin! Chiar nu înţelegeam cum poate cineva să urască asemenea bijuterii. Ele ascundeau lumi întregi, lumi pe care voiam să le trăiesc.

După ce mama nu a mai fost, amintirea chipului ei a început să pălească. Aveam casa plină de fotografii, dar cum ieşeam pe uşă, imaginea dispărea. Spre sfârşitul fiecărei zile chipul mamei era înlocuit cu totul de cifre, multe cifre. Vedeam clar calculele făcute de-a lungul zilei, vedeam facturi şi niruri, vedeam cifrele pe care le aşezasem pe hârtie din prima zi de lucru, ba chiar din prima zi de şcoală, dar chipul ei rămânea între vălatucii de ceaţă ce-mi acoperiseră sertarul acela cu amintiri. Am început să caut explicaţii, soluţii. Am citit mult. Luam notiţe şi făceam scheme. Aşa am ajuns să desenez. Încercam cumva să-mi întipăresc imaginea ei pe retină.

Nopţi întregi desenam acelaşi chip, însă desenele mele erau departe de a fi ea. Nu reuşeam să pun culoarea aceea care să dea viaţă chipului, să semene cu ea. Am studiat tratate de artă, am citit despre marii pictori ai lumii şi cum au reuşit să dea viaţă personajelor lor. Unii dintre ei ciopleau chipurile în piatră, le dădeau formă. Astfel, într-o noapte, pe când răsfoiam una dintre cărţile salvate odinoară, am avut o revelaţie. Soluţia fusese sub nasul meu tot timpul. Pictură, sculptură, femeie citind.

Prima pictură care mi-a adus-o în faţa ochilor pentru un timp, destul de scurt, e adevărat, a fost Femeie citind în parc. Mă plimbam prin Cişmigiu săpând printre gânduri după soluţii. Ar fi trebuit să fie simplu, dar nu, eu mă complicam. Defect profesional, ce sa zic! Am văzut-o acolo, în foişor, pierdută cu totul într-o carte. Am avut un moment din acela de luminare, parcă erau doar ea şi cartea aia pe care o citea. Formau o lume şi lumea aia îmi amintea de mama, mama care ar fi putut fi. Mi-a fost uşor să intru în vorbă cu femeia. Ba chiar s-a arătat încântată să-mi fie model. Am condus-o în atelierul meu şi, câteva ore mai târziu, chipul ei era pe pânză. Totul s-a petrecut ca prin vis. Am băut împreună câte un pahar cu vin. Ea l-a cerut pe al doilea, i-am strecurat un strop de „vise frumoase” şi apoi totul a mers ca uns.

În timp ce-i decupam chipul frumos, mă gândeam la mama. Poate că tata cel rău a păcălit-o, poate că el era vinovat că ea nu se putea pierde în lumile alea minunate. Am aşezat chipul femeii pe masă şi am pregătit lutul. Consistenţa lutului era foarte importantă. Dacă era prea moale, chipul avea să iasă schimonosit, daca era prea tare nu s-ar fi lipit bine de chip. După ce am lipit chipul pe lut şi lutul pe pânză, urmau culorile. Acum chipul mamei avea sânge în el, trăia povestea pe care o citea în carte, trăia pe pânza mea. Aceea a fost prima dată când am reuşit să nu mai uit chipul ei.

Picturile mi-au dat speranţa pe care o căutam, aceea că nu o voi mai pierde pe mama, că ea va trăi, va fi alături de mine şi-şi va trăi poveştile, cele pe care nu apucase să le citească.

Îmi priveam într-o zi tablourile, chipuri sculptate din carne de femeie citită. Erau unsprezece. Unsprezece luni de când mama revenise în amintirea mea. Al doisprezecelea chip trebuia să fie deosebit, un omagiu. Am început să caut cărţile acelea salvate de la rug. Am ales-o pe cea cu foile îndoite, nu apucasem s-o citesc. Îmi imaginam cândva că ea o citise, că fusese preferata ei, dar uitase, îmi imaginam că ea îndoise colţurile şi făcuse acele adnotări. Pentru prima dată am început să citesc cuvintele scrise cu creionul. Unele era şterse şi în mare parte erau nimicuri. La pagina 112 am găsit câteva cuvinte scrise la repezeală, părea a fi cu totul alt scris: cărţile spun adevărul, nu mai citi, adevărul omoară.

Am scăpat cartea din mână şi din ea a căzut un bilet. Mama îmi spunea adevărul, pentru prima dată, mama mea îmi vorbea:
“Dragule,

Dacă citeşti aceste cuvinte, înseamnă că nu mi-ai ascultat sfatul. Ai ajuns să fii ca mine. Tatăl tău a fost prima mea victimă. Din inima lui a crescut mărul acela din grădină. A fost primul copac din livada minunată de la ţară. Bărbatul care a vrut să-mi fie alături, deşi aveam un copil mărişor, mi-a deschis ochii până la urmă. Trăiam cărţile acelea, le trăiam pagină cu pagină. Însă, cea cu mărul mă obseda.

Orice carte ai citi acum, arunc-o. Chiar am sperat că nu vei simţi nevoia să trăieşti toate poveştile, că vei scăpa.

Arde-le pe toate!
E.”

Ţineam în mână răspunsul la toate întrebările mele. Nu era nimic din ce m-aş fi aşteptat, era o aberaţie. Cărţile sunt minuni, cărţile sunt porţi către…

Da, către alte vieţi, îi spuse femeia. Acum haide, e ora.

Dar nu v-am spus de ultimul tablou…

Îmi spui mâine, dragule, îmi spui mâine toată povestea. Acum trebuie să mergi la masă şi să iei bomboanele pentru vise frumoase.

_____________

Text scris pentru Creative Writing Sundays
Scriitor invitat: Marius Chivu
Tema: Scrieţi o povestire de 3-5 mii de semne pornind de la una din frazele de început propuse. Am ales: „Mama citea orice, mai puțin cărți.”

Mă dădeam rotundă în urmă cu două săptămâni că povestea mea era cea lăudată și premiată de către Florin Iaru. Iată că și de această dată povestea trimisă este una dintre cele premiate. Să mai spun că nu-mi mai încap în ghete de bucurie? Și sunt ghete „serioase”, nu gluma!
Am primit cartea Toți pleacă, de Wendy Guerra.

Foto

The post Bomboane pentru vise frumoase first appeared on Andreea Ban.

Da, acum urmeaza sa ma scuz fata de cei care m-au vizitat si au gasit cate un film din cand in cand si nimic mai mult. Mi-am dorit enorm sa invat cum pot sa scriu mai bine, sa-mi descopar stilul, sa ma cizelez. Astfel, am inceput sa caut un curs de scriere, un curs care sa imi ofere acel ceva de care aveam nevoie. Am gasit cateva ateliere, insa unul singur a reusit sa ma mobilizeze. Atelierul de scriere creativa organizat de Revista de Povestiri.

In urma unei selectii pe baza unei povestiri – textul trimis va este cunoscut, il puteti (re)citi integral aici (pentru selectie a trebuit sa-l scurtez) –, am fost admisa. Nu am la mine cuvintele pentru a va impartasi bucuria care m-a incercat atunci, la final de septembrie. Acela a fost momentul in care am pornit intr-o calatorie fabuloasa, printre carti, povesti, filme. O calatorie alaturi de niste oameni minunati.

Astfel, la inceputul lunii octombrie am inceput cursul de scriere creativa cu cei doi tutori, Florin Iaru si Marius Chivu. Urma sa vorbim despre „structura unui text literar, despre personaj, conflict, dialog, descriere, timpuri verbale, ce precede scrisul, cum tinem cont de cititor, cum gasim un final puternic” si multe altele.

Daca ati sti cu ce emotii am pornit la drum, uff! Motive? Au fost destule. Nu e chiar placut sa te gandesti ca acela este momentul in care cineva iti poate spune verde in fata ca nu stii sa scrii, ca nu ai talent, ca mai bine faci orice altceva. Ei bine, de-a lungul acestor doua luni am trecut prin toate starile posibile. Nu o data m-am intrebat ce caut acolo, ce a fost in capul meu, pentru ca apoi sa prind incredere in cuvintele mele, in povestile mele.

Au fost doua luni intense, doua luni (si veti rade!) in care a trebuit sa citesc, sa vad filme si sa scriu pe diverse teme. Minunat, exact ce-mi doream, mi-am spus in primele zile. Apoi, saptamanile treceau, temele veneam si realizam ca nu e atat de simplu. Scrisul nu e lucru usor, domnule. Chiar nu e. E al naibii de greu, cu atat mai mult cand ai un deadline, cand stii ca urmeaza mustruluiala, sprancene ridicate si un „ai nota 4, stai jos”.

Am invatat in aceasta perioada nu numai sa scriu, dar si cum sa citesc o carte. Am invatat sa nu mai bat campii (sper!), am invatat ca scriitorul nu trebuie sa spuna totul. Pe deasupra, am o lista imensa lunga de carti de citit.

Dincolo de bagajul de cunostinte cum care m-am ales in urma cursului, trebuie sa mentionez si bonusul, oamenii minunati pe care i-am cunoscut si care acum imi lipsesc: atat tutorii, care ne-au fost mai mult prieteni decat profesori, dar si colegii, oameni frumosi, talentati, oameni de care vom auzi cu siguranta in viitor. Ziua de ieri, prima fara curs, fara colegi, fara povestile noastre, a fost trista, dar trista rau.

Ziceam ca nu mai bat campii… Slabe sanse acum, am de recuperat. Mai departe, voi publica, pe rand, textele pe care le-am scris pentru curs. Voi incerca sa le fac cate un update sau, cel putin, sa scriu care au fost greselile – observatiile tutorilor. Unele au fost „desfiintate”, asa ca nu voi avea cum sa le mai pansez.

Inainte de a va lasa sa cititi primul text, va recomand, voua, celor care tatonati terenul scriitoricesc, sa urmati un curs de scriere creativa. Cautati-va tutorii potriviti, oamenii care sa va indrume, asa puteti trece de la imi place sau nu imi place, la observatii pertinente, obiective. Mie, acest curs, mi-a dat incredere, mi-a oferit o perspectiva si dorinta mea de a scrie este cu atat mai mare. Nu mi-a schimbat viata, nici nu aveam asteptari atat de mari, dar mi-a dat bucurie, o bucurie pe care doresc sa o impartasesc cu voi de acum inainte.

Bun. Gata cu dulcegeriile. Iata primul text. (veti observa ca textele mi-s cu diacritice, pentru lipsa lor, va rog sa ma scuzati)

Tema: De ce scriu?
Curs: Marius Chivu
Observatii: nu a fost cazul.

„Eram în clasa a 10-a când m-am confruntat pentru prima dată cu foaia albă. Leoaică tânără, iubirea. Am avut un test fulger. Profesoara era supărată. Ce aș fi putut scrie despre poezia lui Stănescu? Cine sunt eu să-i interpretez cuvintele, metaforele? Și totuși am scris. A fost prima dată când nu mi-am trecut ochii peste un comentariu, când nu am furat cuvintele profesoarei. Mi s-a spus să scriu și altceva, ceva al meu.

Când scriu e liniște, zgomotul e liniște. Am încercat să-l desenez, însă, după un timp, foaia a devenit neagră. Cuvintele dau sens zgomotului. Cuvintele pot desena în cel puțin două feluri, al celui care scrie și al celui care citește. Desen sau scris? Răspunsul e simplu.

Scriu pentru că am nevoie sa evadez. Scriu pentru că am o mie de întrebări nerostite. Foaia albă știe să asculte. Scriu pentru că am gânduri, un milion de gânduri al caror dans haotic îmi dă dureri de cap. Se liniștesc atunci când se așază în cuvinte.

Atunci când scriu nu am emoții. Așez cuvintele pe hârtie, le las să curgă, să se transforme. Sunt eu, dar pot fi oricine.”

The post De ce scriu? first appeared on Andreea Ban.