Două inimi

time read

Articolul are 1850 cuvinte și se citește în 6 minute.

Bărbatul se privi în oglindă. Își pipăi pieptul. Încă puțin și avea să-și cunoască noua soție. Inima îi bătea ca un clopot într-o zi de dumincă. Avusese și prima dată emoții, însă acum era altceva. De această dată avea să facă totul așa cum trebuie.

***

În ziua în care a aflat că va avea soţie totul s-a schimbat. Până şi felul în care vedea lucrurile din jur era altul. O lumină stranie îl înconjura şi se simţea bine. Se privea zi de zi în oglindă şi aştepta ca ea să apară. Într-o dimineaţă, pe la începutul lui aprilie, i-a văzut chipul. Aşa începea, cu figura femeii care avea să-i fie alături în anii ce vor urma. Lumina pe care o vedea în jur s-a mutat pe chipul ei, în ochii ei. Din acea zi a-nceput să-i vorbească.

Lara era jumătatea lui Cristian. Trup din trupul lui, suflet din sufletul lui. În nopţile în care nu avea somn, Cristian o privea cum doarme, se minuna de frumuseţea ei, de felul în care își făcea intrarea în această lume. Era, de asemenea, impresionat de setea ei de cunoaştere.

–          De ce sunt oameni aşa ca noi, lipiţi, şi alţii singuri? Par trişti, spunea ea privind la cei care treceau pe stradă.
–          Pentru că nu le-a venit rândul, scumpa mea. Aşa eram şi eu înainte de a apărea tu în viaţa mea. Ştii, la un moment dat, ne vine rândul fiecăruia să avem o jumătate sau să fim singuri. Atunci când inima dreaptă ajunge la maturitate îşi cere propriul corp şi aşa se naşte jumătatea.
–          Asta înseamnă că eu am inima mea? Nu avem aceeaşi inimă?
–          Cum să avem aceeaşi inima?! spuse Cristian mângâindu-i obrazul rozaliu. Tu creşti în jurul inimii mele drepte, dar ai şi inima ta stângă.
–          …
–          Nu e clar? Cred că trebuie să mai creşti puţin. Vei înţelege.

Lara a crescut. Era tot ce şi-ar fi putu dori. Îşi petreceau timpul citind, plimbându-se, mergeau la film sau la teatru şi chiar în drumeţii. Apropiaţii îl felicitau, ba chiar simţea şi puţină invidie din partea lor.

Cu cât creştea, însă, Lara îşi făcea simţită nevoia de individualitate. Îl iubea pe Cristian, era tot ce şi-ar fi putut dori o femeie. Era mai frumos decât toţi bărbaţii pe care îi văzuse, era atent cu ea, îi oferea linişte, stabilitate. Cu toate acestea avea momente în care ar fi vrut să fie singură, să se poată închide într-o cameră şi să rămână acolo cu gândurile ei. Alteori ar fi vrut să vadă cum e în lume, cum e privită de cei din jur dacă el ar lipsi.

–          Lara, scumpa mea, ştiu ce îţi doreşti, spuse el în ziua în care frumoasa lui soţie împlinea şapte ani. Dorinţa ta se va împlini la momentul potrivit. Acum hai să ne bucurăm de ce avem, de momentele astea. Nu se vor întoarce.

Lara îi zâmbi, însă ceva nu mai era la fel. Ar fi vrut să-şi scoată din suflet îndoiala ce o apăsa, dorul ăla de altceva, ceva necunoscut ei, însă nu putea. Era legată de omul care o iubea cel mai mult pe lumea asta şi ea voia să fie în cu totul altă parte, doar cu ea, pe picioarele ei. Dar picioarele ei erau încă ale lui. Citise despre schimbări, ştia că vor veni la momentul potrivit. Poate dacă şi-ar fi dorit suficient de mult, poate aşa avea să i se împlinească dorinţa. Închise ochii şi suflă în lumânări.

***

De câteva zile visa, acelaşi coşmar în care soţia lui se desprindea de el şi pleca. O dâră de sânge rămânea în urma ei. Dâra aia roşie se făcea un lac în care îşi vedea figura îngrozită şi pe Lara, pe malul celalălat, privindu-l. Îi arăta ceva şi plângea. Se uita în lac şi-şi vedea gaura din piept. Se trezea speriat şi transpirat. Îşi pipăia pieptul. Se liniştea. Avea să fie bine. Acum era pregătit. Vor fi cei mai frumoşi ani din viaţa lui.

Când a văzut primele semne ale apariţiei Marinei, a-nceput să-i vorbească. Încet, încet, visele au dispărut. Începea o nouă viață.

***

Pe Lara o iubise enorm, chiar şi atunci când începuseră certurile. Ea era cea care dăduse sens vieţii lui singuratice. Cei mai frumoşi zece ani, cei mai plini de sens şi de lumină. Nu simţea regrete, nu mai era nici trist. În ziua în care Lara s-a desprins de el, dezamagirea, tristeţea s-au stins. Erau în inima ei dreaptă şi au dispărut repede sub entuziasmul noii sale vieţi. Dar cât a putut să sufere în acele ultime zile… Nopţile, când Lara era pierdută printre vise, se întreba dacă nu cumva stările de deznadeje, ţipetele şi nevoia ei de independenţă erau mai rele decât singurătatea pe care o îndurase. Așa păreau. Durerea prezentului eclipsează trecutul, își spunea. Încerca totuși să-i dea și ei din puterea lui.

–          Vei fi singură, o să vezi! De ce nu vrei să ne bucurăm de ce mai avem? Astea sunt momentele ultime, zilele în care ne putem îmbrăţişa şi visa împreună. Acum când ne putem uni trupurile într-un fel atât de intim, de fierbinte, acum tu vrei să treacă timpul mai repede?
–          Am obosit, dragul meu. Am nevoie de spaţiu, am nevoie să fiu cu mine.

Nu ştia să spună mai multe. De fapt, nici nu ştia ce voia cu adevărat. Necunoscutul o atrăgea. Pe el îl avea de atâta timp, îl cunoştea până la ultimul fir de păr. Tot ce era el, era şi ea. Îl iubea, nici nu ştia alt sentiment, dar tocmai curiozitatea faţă de ceea ce era dincolo nu îi dădea linişte. Se desprinsese şi el din cineva. Plecase cu o inimă dreaptă, la fel, din curiozitate. Dar ea nu putea fi cum fusese el, nu mai avea răbdare. Se simţea ca un peşte în acvariu, umbra cuiva. Voia să vadă lumea fără a ţine cont de celălalt. Şi ziua aceea urma să vină.

Cristian se mulţumea să o ţină în braţe când aceasta aluneca în somn. Îi privea genele lungi, evantaie întunecate, îi desena conturul feţei, cu sprâncenele arcuite şi nasul drept, parcă retezat în grabă de un sculptor neglijent. Nasul ăsta obraznic îl făcuse să-şi simtă genunchii ca de plastelină în acele prime zile. Se topea şi acum când o vedea râzând şi expunând printre buzele cărnoase dantura aia perfectă, ca de porţelan. Ar fi vrut ca ultimele zile să fie liniştite, să se iubească, să-i sărute fiecare parte a corpului, fiecare membru şi adâncitură. Corpul ei era născut din corpul lui, perfecţiunea ei apăruse din imperfecţiunile lui. Cine s-ar fi gândit că dintr-un trup colţuros ca al lui, va ieşi o pirpirie ca ea, o fecioară albă, cu sâni micuţi, dar fermi, cu talie subţire şi fese bombate. Ar fi zis la un moment dat că va avea picioare butucănoase, dar nu, erau subţiri, fine, numai bune de mângâiat.

În ziua în care era deja pe picioarele ei, se trezi îmbraţişat. Era lipită de el şi îi simţea cele două inimi bătând cu putere.

–          Eşti un om bun, Cristian, atât de bun. Iar eu, eu sunt o nemernică, mă gândesc numai la plecare, la clipa în care mă voi desprinde de tine. De ce nu sunt ca tine?

Lara îl strângea la piept cu mâna liberă, cealaltă era în pieptul lui, captivă încă. Aluneca afară, puţin câte puţin.

–          Nu sunt mai bun decât alţi oameni şi nici tu mai rea decât alte femei. Suntem la fel…
–          Cum la fel? Nu, eu, uite, eu vreau să plec, tu să ne mai iubim puţin.
–          Ai luat din mine curiozitatea, Lara, dragă. Am fost şi eu aşa. Am plecat cândva, aveam entuziasmul tinereţii, aveam două inimi. Altfel pleci în viaţă când ai cele două inimi. Acum eşti la fel, aşa cum am fost eu o dată.
–          Aş vrea să nu te doară plecarea mea, aş vrea să pot fi altfel, îi zise Lara în şoaptă.

Nu l-a durut. Când ea s-a desprins de el, s-a simţit mai uşor, s-a simţit liber. Realizase ceva în viaţa asta, îi dăduse viaţă ei, făptura asta minunată, şi era fericit, împlinit. Ea era pe picioarele ei, pe drumul ei. Va afla şi ea, cândva, cum e să iubeşti până să rămâi fără inimă.

***

Marina era o splendoare de fată. Părul îi curgea pe umerii rotunzi ca râuri de aramă. Avea pielea stropită de picuri roşiatici, obraznici, şi ochii-i erau bucăţi de cer senin de vară. Venise pe lume în luna lui cuptor. O adora. A crescut cuminte la pieptul lui. Asculta poveşti şi lăcrima la finalurile triste. Îi spunea mereu că nu va pleca, că ea va sta lângă el până ce va închide ochii pe vecie. El râdea de naivitatea ei. Fata l-a iubit, apoi, după ani, i-a plâns şi lui finalul. Îşi apăsa pieptul plin de inima lui stângă şi lacrimi îi curgeau încetişor pe obraz.

—————–

Text scris pentru Creative Writing Sundays
Scriitor invitat: Florin Iaru
Tema: Ultimele zile ale unui cuplu în pragul separării definitive

Povestirea a fost publicată în Revista de povestiri.

Mai multe povestiri aici.