Scrie și nu se va întâmpla. Ultima zi

time read

Articolul are 2234 cuvinte și se citește în 7 minute.

Mergeam de câteva ore pe șosele de țară, drumuri ce păreau a fi uitate de lume. Încetasem să privesc câmpiile și copacii, casele și curțile. Erau toate la fel, cenușii, fără viață. Am căutat o vreme să văd ceva mișcându-se, un om, un animal. Nu era nimic. Nici măcar o frunză uscată nu mi-a atras atenția. Timpul încremenise în jurul nostru. Mi-am sprijinit capul de geam și am închis ochii. Mi-am imaginat cum ar fi ca pe acel drum pustiu să ne găsim sfârșitul. Nimeni nu ne va auzi țipetele, nimeni nu va sări să ne scoată din măruntaiele mașinii. Ne vom stinge acolo, într-un sat uitat de lume sau pe un câmp înghețat.

Am revăzut scena de zeci de ori, mașina aleargă cu viteză de la un sat la altul, noi ne minunăm de ceața care se lasă și povestim scene de groază cu ființe ce trăiesc într-o mare de alb. Râdem, muzica se aude în difuzoare cu un bubuit surd, ca o inimă. Bum, bum, bum. Privirea îmi fuge pe bord și-i spun să o lase mai moale. Mașina parcă plutește. Drumul e drept. Am intrat într-un sat și pare că mergem la pas. Privesc fiecare curte cu atenție. Ceața atârnă de crengile copacilor, pe garduri, în curțile oamenilor – dacă sunt oameni aici. Vreau să ieșim mai repede. Nu mai pot respira. Mașina prinde iar viteză, nu mare, dar suficientă încât să nu fie timp să ocolim acel dâmb. Ne pierdem în ceață și nu aud decât bubuitul de mai devreme. Încerc să-i prind mâna, dar nu mai e nimic acolo. Văd alb. Într-una dintre variantele imaginate cineva mă trage afară. Îi simt respirața aproape de ureche atunci când își înfășoară brațele în jurul meu. Nu are sens. Nu trebuia să fie nimeni în jur, doar noi și albul de după.

Nu am povestit nimănui cum, de nicăieri, a apărut cineva care să mă salveze din propria fantezie. Am încercat să pun pe hârtie acea poveste, dar totul se oprea la momentul în care eram înghițiți de alb. Nu-i găseam un început, nici un sfârșit potrivit. Mi-ar fi plăcut ca acela să fie sfârșitul, dar nu a fost să fie. Cuvintele vin când vor ele, iar de data aceasta au rămas departe de mine. Am lăsat povestea într-un sertar al minții. Nimeni, nici măcar prietenii cei mai apropiați nu aveau să afle vreodată la ce mi-au zburat gândurile în acea călătorie.

***

Într-una dintre zilele lui martie, o fostă colegă de liceu a pus la cale o întâlnire. Nu ne mai văzuserăm de peste douăzeci de ani. Știam că unele dintre fete erau măritate, altele aveau și copii. Am reușit cu greu să găsim o zi potrivită, o zi în care fiecare dintre noi să putem evada din prezent pentru o întâlnire cu trecutul. Oare cum sunt acum? Mai sunt fetele pe care le știam sau viața le-a transformat? Voi regăsi în ochii lor lumina de odinioară? Cu cât mă gândeam mai mult la ziua întâlnirii, cu atât emoțiile erau mai mari. Îmi aduceam aminte de fiecare dintre ele, culoarea ochilor, felul în care râdeau, cum își plecau privirile, pe cine iubiseră și viitorul la care visau. Acum eram în acel viitor și singura teamă pe care o aveam era că nu voi regăsi lumina pe care o văzusem cândva în ochii lor. Ne-am întâlnit într-o seară, la finalul lui martie. Una câte una, am ocupat locurile de la masă. Le-am îmbrățișat pe toate și îmi venea să țip de bucurie, o bucurie pe care nu o mai simțisem de mult. Eram din nou fetele din liceu, dar cu gențile doldora de experiențe adunate de-a lungul anilor, iar lumina era acolo. Cine mai trebuie să vină, am întrebat? Mi s-a spus că eram toate. Nu, suntem unsprezece la masă, noi eram doisprezece. Fetele s-au uitat una la alta, au zâmbit și mi-au spus că nu am fost niciodată doisprezece. Am zâmbit și eu, dar mintea îmi era în altă parte. Făcusem rezervarea pentru doisprezece persoane, în amintiri eram mereu doisprezece, iar acum aflam că amintirile mele nu erau cele corecte. Oare în ce privințe mă mai înșelasem?

În zilele următoare am căutat poze din vremea liceului. În niciuna dintre ele nu eram toate. Ba zece, ba șase, ba trei, ba opt fete. Niciodată unsprezece sau, cum știam eu, doisprezece. Dar oricât aș fi încercat să mă conving că păstrasem o amintire eronată, cu atât îmi apărea în minte umbra unei colege al cărei nume nu reușeam să mi-l amintesc. Am avut mereu o problemă cu numele, nu am reușit să le rețin de la prima întâlnire sau, dacă reușeam să le rețin, șansele erau foarte mari să le uit după un timp. Dar fețele, ei bine, cu fețele era o cu totul altă poveste. Îmi puteam aminti figurile străinilor dacă îi vedeam pentru a doua oară, indiferent câți ani trecurseră. Mi s-a întâmplat să mi se facă cunoștință cu o fată al cărei nume nu mi-l aminteam, dar pe care o văzusem într-o stație de autobuz, cu niște ani în urmă. I-am spus asta și, mirată, mi-a spus că e posibil să fi fost acolo, nu își mai aducea aminte, dar, da, avea o haină verde cu un buzunar galben și unul portocaliu și anul acela fusese prima dată când purta breton. Nu îmi dădeam seama de ce nu îmi puteam aminti chipul colegei, a doisprezecea colegă de clasă. Tocmai acesta era motivul pentru care nu le-am contrazis când mi-au spus că nu am fost niciodată doisprezece.

Am încercat să-mi ocup mintea cu altceva. Fiecare zi era copia celei din urmă. Dimineața mă trezeam greu, după o noapte cu vise pe care nu mi le aminteam. În drum spre serviciu nu îmi ridicam privirea din carte, urmau apoi opt ore lungi, cu pauze puține, de butonat. Uitam să mă ridic de pe scaun, să răspund la telefon sau să respir. Plecam apoi spre casă și, pe drum, îmi veneau în minte frânturi de povestiri pe care le-aș fi putut scrie. Acasă, totul se pierdea. Uneori îmi puneam un pahar cu vin și priveam cerul de pe balcon. Acolo mi-ar fi plăcut să fiu, departe, printre stele. Aș fi vrut să fiu în locul în care zilele sunt diferite, în care sunt mai mult vie decât moartă, locul în care știu să respir. Timpul zbura și venea o nouă zi. Într-una dintre aceste zile am primit un mesaj pe telefon. Una dintre colege mă invita la o cafea, voia să mă întrebe ceva. I-am răspuns două zile mai târziu. Știam că voia să mă întrebe de acea colegă. Pur și simplu, știam.

Ai spus că eram doisprezece, a rostit ea după ce ne-a fost servită cafeaua. Spune-mi mai multe. Eu nu sunt sigură că am fost unsprezece. Nu le-am putut contrazice, dar nu îmi pot lua gândul de la asta. Poate că nu sunt nebună, mi-am spus. Ei i-am zâmbit. Ești sigură că vrei să-ți spun ceva de care nici eu nu sunt sigură? Nu era sigură, dar era curioasă. I-am povestit despre umbra de care îmi aduc aminte, de chipul pe care nu reușesc să-l văd, de toate celelalte chipuri pe care le văd, deși nu ar trebui. M-a întrebat dacă am încercat să scriu. Nu fuseserăm apropiate în liceu, dar își aducea aminte că scriam. Își mai aducea aminte chipul meu când profesoara îmi lăuda poveștile, știa că îmi plăcea să scriu. M-a întrebat dacă mai țineam jurnale. Nu îmi aduceam aminte să-i fi povestit de jurnalele mele. I-am spus că am încetat să mai scriu în jurnal când am terminat facultatea. Am scris în schimb o carte, dar nu am avut curajul să o public. Am scris povestiri citite doar de prieteni, dar pe care le-am distrus cu niște ani în urmă.

De ce îi povesteam toate astea? Am privit-o în ochi și o amintire a ieșit la suprafață. Stăteam amândouă pe terasă și fumam. Priveam cerul și suflam fumul spre stele. Nu îmi aduceam aminte cum ajunsesem la ea, dar eram acolo, pe terasa blocului, într-o noapte cu stele și povesteam despre viitor. O ascultam și îmi doream să țin minte fiecare cuvânt pe care îl rostea. Era îndrăgostită și povestea ei parcă era ruptă dintr-o carte. Nu vei spune nimănui, da? Promiți? Am promis, dar mintea mea încerca să rezolve un puzzle. Noi suntem aici, tu mi-ai povestit despre o colegă pe care nu o putem vedea, nici tu nu ești sigură că o vezi. La un moment dat ea va dispărea din viața ta, dar tu nu vei înceta să te gândești la ea, dar știi că vă veți revedea mai târziu, mult mai târziu, și totul va fi alb și frumos. Am întins mâna și i-am atins degetele. Cuvintele i-au înghețat pe buze, iar eu auzeam doar bum, bum, bum. Mi-a fost teamă să-mi retrag mâna, teamă ca ea să nu dispară, teamă ca muzica să nu se oprească, teamă să nu fiu nevoită să închid o nouă poveste în sertar.

Te va salva, mi-a spus. Tu crezi că e doar imaginația ta, crezi că mintea îți joacă feste. Dar nu e așa. Ce ai văzut chiar s-a întâmplat, dar mai târziu, în viitor. Și acel viitor nu e departe. I-ai simțit respirația, nu-i așa? O priveam și încercam să-mi aduc aminte când i-am povestit despre fantezia mea. Bubuitul pe care îl auzeam era din ce în ce mai aproape, urca din piept spre gât. Îl auzeam, îl simțeam. Bum, bum, bum. Nu am putut articula niciun cuvânt, dar ea a continuat. Și eu i-am simțit respirația pe obraz, eram pe terasa blocului unde am locuit în copilărie. Stăteam pe margine, așa cum stătusem atunci, în liceu. Priveam cerul și îmi doream să ajung printre stele. Printre oameni nu-mi găsisem rostul. Mă gândeam la iubirea pe care o simțisem cândva și care, cel mai probabil, fusese pentru o persoană care nu exista. Dacă ea nu exista, atunci viața mea fusese o minciună. M-am ridicat în picioare și cerul s-a apropiat de mine. Un pas, de atât era nevoie, și stelele erau ale mele. Atunci i-am simțit respirația pe obraz. Am crezut că-i voi simți buzele, dar nu, era doar respirația caldă a cuiva. M-a prins de mână și am făcut un pas înapoi, și încă unul. Era ea, eram sigură de asta. Am stat mult timp acolo, privind în gol. M-am trezit dimineața, îmi era frig, iar mâinile îmi erau împreunate, dar nu ca pentru rugăciune. Păreau că atunci se întâlniseră pentru prima dată și se salvaseră una pe alta.

O priveam năucă. De unde îmi știa povestea? De ce povestea ei semăna atât de mult cu a mea? Am vrut să mă ridic, să plec, dar nu mă puteam mișca. A vrut să-mi ia mâna, dar i-am cerut să nu mă atingă. Bubuitul era acum asurzitor. Bum, bum, bum. Am dus mâinile la urechi și mi-am lăsat capul pe masă. Vedeam din nou drumul de țară, și ceața, și casele vechi, dărăpănate. În stânga mea era un bărbat cu chip frumos, fredona o melodie. În spate era un cuplu, îi știam de-o viață. Ea dormea, el se juca pe telefon. Ceața era din ce în ce mai deasă. Eram fascinată. Bărbatul din spate a spus că nu a mai văzut ceața ca aia de mult timp și că nu se știe niciodată ce monștri se ascund în marea de alb. A râs. Eu mi-am adus aminte de un film. Nu am spus nimic. Am privit către bord și am văzut cum viteza crește. Las-o mai moale, am spus. Cuvintele mi-au fost o șoaptă. Nu eram sigură că le-am rostit sau doar mi-am imaginat că le rostesc. L-am prins de mână pe cel din stânga mea. Atât am putut face înainte de a ne rostogoli în albul din fața noastră. Și apoi bubuitul a încetat. Respirația de pe obraz a fost de această dată o șoaptă, scrie povestea, mi-a zis, scrie și nu se va întâmpla.

Foto by darksouls1 via pixabay.com