Bomboane pentru vise frumoase

girl reading

Mama mea citea orice, mai puţin cărţi. Îmi aduc aminte că stătea pe scaunul din bucătărie şi îi spunea tatălui rău că e o nebunie şi că trebuie să le ardă pe toate. Avea chipul schimonosit. Poate de durere, poate de oboseală. Nu îmi dau seama. Am reuşit să ascund atunci câteva dintre cărţile acelea. Aveau coperte frumoase, legate în piele, iar mirosul lor… Divin! Chiar nu înţelegeam cum poate cineva să urască asemenea bijuterii. Ele ascundeau lumi întregi, lumi pe care voiam să le trăiesc.

După ce mama nu a mai fost, amintirea chipului ei a început să pălească. Aveam casa plină de fotografii, dar cum ieşeam pe uşă, imaginea dispărea. Spre sfârşitul fiecărei zile chipul mamei era înlocuit cu totul de cifre, multe cifre. Vedeam clar calculele făcute de-a lungul zilei, vedeam facturi şi niruri, vedeam cifrele pe care le aşezasem pe hârtie din prima zi de lucru, ba chiar din prima zi de şcoală, dar chipul ei rămânea între vălatucii de ceaţă ce-mi acoperiseră sertarul acela cu amintiri. Am început să caut explicaţii, soluţii. Am citit mult. Luam notiţe şi făceam scheme. Aşa am ajuns să desenez. Încercam cumva să-mi întipăresc imaginea ei pe retină.

Nopţi întregi desenam acelaşi chip, însă desenele mele erau departe de a fi ea. Nu reuşeam să pun culoarea aceea care să dea viaţă chipului, să semene cu ea. Am studiat tratate de artă, am citit despre marii pictori ai lumii şi cum au reuşit să dea viaţă personajelor lor. Unii dintre ei ciopleau chipurile în piatră, le dădeau formă. Astfel, într-o noapte, pe când răsfoiam una dintre cărţile salvate odinoară, am avut o revelaţie. Soluţia fusese sub nasul meu tot timpul. Pictură, sculptură, femeie citind.

Prima pictură care mi-a adus-o în faţa ochilor pentru un timp, destul de scurt, e adevărat, a fost Femeie citind în parc. Mă plimbam prin Cişmigiu săpând printre gânduri după soluţii. Ar fi trebuit să fie simplu, dar nu, eu mă complicam. Defect profesional, ce sa zic! Am văzut-o acolo, în foişor, pierdută cu totul într-o carte. Am avut un moment din acela de luminare, parcă erau doar ea şi cartea aia pe care o citea. Formau o lume şi lumea aia îmi amintea de mama, mama care ar fi putut fi. Mi-a fost uşor să intru în vorbă cu femeia. Ba chiar s-a arătat încântată să-mi fie model. Am condus-o în atelierul meu şi, câteva ore mai târziu, chipul ei era pe pânză. Totul s-a petrecut ca prin vis. Am băut împreună câte un pahar cu vin. Ea l-a cerut pe al doilea, i-am strecurat un strop de „vise frumoase” şi apoi totul a mers ca uns.

În timp ce-i decupam chipul frumos, mă gândeam la mama. Poate că tata cel rău a păcălit-o, poate că el era vinovat că ea nu se putea pierde în lumile alea minunate. Am aşezat chipul femeii pe masă şi am pregătit lutul. Consistenţa lutului era foarte importantă. Dacă era prea moale, chipul avea să iasă schimonosit, daca era prea tare nu s-ar fi lipit bine de chip. După ce am lipit chipul pe lut şi lutul pe pânză, urmau culorile. Acum chipul mamei avea sânge în el, trăia povestea pe care o citea în carte, trăia pe pânza mea. Aceea a fost prima dată când am reuşit să nu mai uit chipul ei.

Picturile mi-au dat speranţa pe care o căutam, aceea că nu o voi mai pierde pe mama, că ea va trăi, va fi alături de mine şi-şi va trăi poveştile, cele pe care nu apucase să le citească.

Îmi priveam într-o zi tablourile, chipuri sculptate din carne de femeie citită. Erau unsprezece. Unsprezece luni de când mama revenise în amintirea mea. Al doisprezecelea chip trebuia să fie deosebit, un omagiu. Am început să caut cărţile acelea salvate de la rug. Am ales-o pe cea cu foile îndoite, nu apucasem s-o citesc. Îmi imaginam cândva că ea o citise, că fusese preferata ei, dar uitase, îmi imaginam că ea îndoise colţurile şi făcuse acele adnotări. Pentru prima dată am început să citesc cuvintele scrise cu creionul. Unele era şterse şi în mare parte erau nimicuri. La pagina 112 am găsit câteva cuvinte scrise la repezeală, părea a fi cu totul alt scris: cărţile spun adevărul, nu mai citi, adevărul omoară.

Am scăpat cartea din mână şi din ea a căzut un bilet. Mama îmi spunea adevărul, pentru prima dată, mama mea îmi vorbea:
“Dragule,

Dacă citeşti aceste cuvinte, înseamnă că nu mi-ai ascultat sfatul. Ai ajuns să fii ca mine. Tatăl tău a fost prima mea victimă. Din inima lui a crescut mărul acela din grădină. A fost primul copac din livada minunată de la ţară. Bărbatul care a vrut să-mi fie alături, deşi aveam un copil mărişor, mi-a deschis ochii până la urmă. Trăiam cărţile acelea, le trăiam pagină cu pagină. Însă, cea cu mărul mă obseda.

Orice carte ai citi acum, arunc-o. Chiar am sperat că nu vei simţi nevoia să trăieşti toate poveştile, că vei scăpa.

Arde-le pe toate!
E.”

Ţineam în mână răspunsul la toate întrebările mele. Nu era nimic din ce m-aş fi aşteptat, era o aberaţie. Cărţile sunt minuni, cărţile sunt porţi către…

Da, către alte vieţi, îi spuse femeia. Acum haide, e ora.

Dar nu v-am spus de ultimul tablou…

Îmi spui mâine, dragule, îmi spui mâine toată povestea. Acum trebuie să mergi la masă şi să iei bomboanele pentru vise frumoase.

_____________

Text scris pentru Creative Writing Sundays
Scriitor invitat: Marius Chivu
Tema: Scrieţi o povestire de 3-5 mii de semne pornind de la una din frazele de început propuse. Am ales: „Mama citea orice, mai puțin cărți.”

Mă dădeam rotundă în urmă cu două săptămâni că povestea mea era cea lăudată și premiată de către Florin Iaru. Iată că și de această dată povestea trimisă este una dintre cele premiate. Să mai spun că nu-mi mai încap în ghete de bucurie? Și sunt ghete „serioase”, nu gluma!
Am primit cartea Toți pleacă, de Wendy Guerra.

Foto

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.