Mă uit acum la imagini și vad doar cartea, cartea aceea cu povestea ei albastră, nisipul cu scoicile, marea cu valurile și teneșii mei colorați. Atât a rămas din acea zi minunată. Atât a rămas din lumea care mi se așezase în față și care m-a învârtit într-o horă plină de culoare. Dar eu știu că a fost mai mult. Întotdeauna e mai mult. În spatele imaginilor sunt povești.

Și iată povestea cea mai frumoasă:

Mă plimb pe malul mării și valurile își întind brațele dantelate către mine. Le zâmbesc și mă retrag din calea lor. Pescărușii zboară în cercuri și țipă ca apucații. În față e un cuplu. Cei doi par a se cunoaște de-o viață. Anii se citesc în privirile lor, în zâmbetele lor calde. Ani frumoși, ani în care s-au împletit anotimpuri și i-au făcut să pară unul. Un clic și poza este gata. I-am luat în lumea mea. 

Ce faci? mă întreabă C. Îi arunc o privire și apoi îi arăt poza. Râde. Îmi știe nebunia. Aș fi în stare să fac poze întregii lumi. Îl iau de gât și ridic aparatul spre soare. Clic. Suntem noi doi și marea. Cea mai frumoasă poveste din lume. Marea își aruncă brațele spre noi de parcă ar mai cere o poză și încă una. Mergem mai departe. Ne împletim și noi visele și anii, ne desenăm amintiri și ne scriem povestea. Marea, cu ochii ei precum cerul, ne privește din partea stângă. În dreapta, soarele apune. Zâmbim. Îmi ia mâna și mă trage spre el. Poate că cineva, în spate, ne surprinde povestea cu un clic.

O poveste care poate fi a mea, a ta, a oricui. Suntem imagini, suntem povești. Marea ne îmbrățișează de fiecare dată de parcă ne-ar vedea pentru prima oară. Marea ne cheamă…

*Cartea din imagine: Povești despre nebunia obișnuită, Charles Bukowski

The post Ochi precum cerul first appeared on Andreea Ban.

Tema:

Scrieţi o poveste de maxim o pagină în care să sugeraţi un conflict sau o întâmplare numai din senzaţii. Nu povestiţi, spuneţi ce se întâmplă în jurul poveştii numai cu ajutorul simţurilor (gusturi, senzaţii, pipăieli, arome, culori). Puteţi să alegeţi un simţ, puteţi să le folosiţi pe toate.

—————–

Degetele fetei începură să se miște. Pipăiau nisipul. Încet, deschise ochii și, printre gene, văzu o scoică din care ieșea un crab. Scoase un țipăt scurt și, într-o clipă, era în picioare. Inima îi bătea cu putere. Aproape că-și auzea sângele lovind în tâmple, amețind-o. După ce-și regăsi echilibrul, privi în jur punându-și mâna streașină la ochi. Era o plajă albă, albul acela sidefiu, aproape ireal. Valuri mici se spărgeau la mal răspândind parfum de scoici. Puțin mai încolo erau împrăștiate bucăți dintr-o barcă și apa mișca încolo și încoace o vâslă. Oare era barca ei? Cum a ajuns acolo? Încercă să-și amintească, însă, dincolo de momentul trezirii pe acea plajă, nu putea vedea nimic.

Ca un orb care tocmai își recăpătase văzul, porni spre peticul de verde care se vedea în depărtare. Briza îi mângâia fața și-i ridica poalele rochiei. Privi în jos și descoperi cu uimire că avea o rochie albă. Nu o observase mai devreme. Un fior îi străbătu corpul, avea o senzație ciudată, de parcă nu era ea, de parcă se trezise în pielea altcuiva. Păși mai departe, cu grijă să nu calce pe vreo scoică sau piatră ascuțită, până ajunse la oaza aceea verde. Copaci înalți se ridicau spre cer. Din nou acea senzație ciudată. Cum de erau atât de înalți și abia acum observa? Cum de a ajuns atât de repede aici?

Nici nu reuși să formuleze întrebările bine, că ajunse în fața unui copac albastru care parcă respira. Își frecă ochii și privi din nou. Copacul pulsa. Deși instinctul îi spunea să stea departe, mâna se aventură înainte, voia să atingă, să simtă căldura copacului. Era acum la un pas de albastrul acela intens și, în timp ce mâna se apropia încet de frunze, simți o boare de vânt înconjurând-o. Albastrul copacului îi explodă în față într-un milion de fluturi treziți din somn.

Un minut, o oră, zile la rând, habar nu avea de când stătea acolo privind oceanul revărsat în fața ei, în jurul ei. Un zgomot o trezi din visare și fluturii se ridicară la cer. Erau acum o dâră de albastru ca un tatuaj lichid pe cer. Zâmbi, însă zâmbetul i se șterse brusc când văzu arătarea aceea cu ochii galbeni, turbați, apropiindu-se de ea. Mintea i se blocă, nu știa dacă să fugă sau să stea, nu avea niciun gând salvator, iar picioarele îi erau împietrite. Încercă să țipe, dar nu reuși să articuleze niciun sunet. Inima îi bătea cu putere, genunchii îi tremurau, auzea doar foșnetul frunzelor în copaci și respirația sacadată a animalului. O adulmeca de la distanță. Nu reușea să-și stapânească gândurile care urlau și urlau. Dar unde erau gândurile acelea de dinainte de moarte? Unde erau imaginile care se derulau ca un film dat pe repede – înainte? Nu trebuia acum să-și vadă viața întreagă trecând prin fața ochilor? Nu vedea nimic. Stătea în loc, paralizată de frică.

Un parfum de lacrămioare o învălui. Știu în acel moment că fiara avea să își arate colții lungi și plini de bale și va sări la ea cu labele din față înainte. Începu să-și numere bătăile de inimă, erau ultimele. Ochii galbeni erau la câțiva pași de ea și, în momentul în care animalul se dădu puțin în spate, fata închise ochii și începu să țipe. Un țipăt venit din tot sufetul umplu pădurea, ajunse fluturii în zbor și coborî pe plajă. Țipătul se aruncă în scoică și ecoul lui se întoarse.

Fata se ridică în fund, udă de transpirație, și țipătul i se stinse. Văzu ultimele licăriri ale lumânării, apoi un norișor de fum parfumat se răspândi în cameră. Respirația încă-i era neregulată. Își strânse genunchii la piept și rămase așa câteva minute, după care se ridică din pat și lua scoica de pe măsuță. O duse la ureche și ascultă. Doar țipătul mai ieșea de acolo, ochii galbeni și fluturii, copacii și nisipul alb erau toate prinse în altă lume.

—————–
Curs: Florin Iaru
Observații: de urmărit logica obiectelor din jur.
*Aceasta este a doua variantă de text.

The post Lumea din scoică first appeared on Andreea Ban.

Ascult o melodie, iar si iar. Fluturi turcoaz isi flutura aripile dansand in spirale catre cer. Le simt aripile, le aud cum isi canta falfaitul lenes…

Crina – Butterflies

The post Adun fericiri marunte first appeared on Andreea Ban.

Mi-e dor de mare. Un dor infinit ca gandurile noastre. Si gandurile ma duc mereu la mare, ma duc pe plaja aceea pustie – plaja pe care o caut de-o viata. Stiu ca e acolo, ma asteapta. Mi-e dor de iubire, mi-e dor de scoica mea si de nisipul fin. Mi-e dor de briza, prietena mea buna si mi-e dor de cantecul valurilor. O imbratisare as vrea, una singura. Mi-ar aminti de zilele cu soare, de somnul furat sub umbrele colorate, de muzica venita de peste tot in ritmul batailor de inima. Mi-e dor de plaja si de o iubire mare, o iubire fara inceput, o iubire fara sfarsit.

Mi-e dor de soarele obosit la sfarsit de zi, de portocaliul lui frumos si de valurile mici pe nisipul ud. Paseam cu grija, paseam cu bucurie plutind parca la intalnirea cu apa marii, cu valurile jucause. Si te tineam de mana, iti zambeam. Intr-un vis de vara te iubeam frumos si mult si pentru totdeaua. Pana la cer si inapoi.

Acum mi-e dor de mare si mi-e dor sa zbor departe. As vrea sa fiu acolo si nu aici visand la tine, mare. As vrea sa-mi vina vara mai repede pentru a o trai din nou cu zambet, cu bucurie, cu dorinte implinite. Poate maine…

The post Dor de mare, de ieri si de maine first appeared on Andreea Ban.

Muse -Time is Running Out

The post Time is running out first appeared on Andreea Ban.

Bucati de fericire adun de-o viata, le adun ca pe fire de nisip si le pun intr-un borcan. Le pun in palma una cate una si apoi le dau drumul unul peste altul. Si borcanul meu e pe jumatate plin, pentru ca nu pot vedea nicicum jumatatea goala. E pe jumatate plin cu dorinte implinite, cu zambete si cu visuri mici dar multe. Se vor implini cumva, candva…

Am pus borcanul fericirii pe un raft de biblioteca si, din cand in cand, mai arunc in el o scoica. Vreau ca fericirea mea sa auda glasul marii, sa cunoasca valurile si pescarusii. Vreau ca dorintele ce cresc in el sa fie toate umbre de soare pe nisip arzand. Ori de cate ori il deschid se aude o muzica lina, de vant si de ploaie calda, de rasete zglobii si ii daruiesc o noua fericire, o soapta, un vis. O dorinta. Mereu alta, mereu aceeasi. In borcanul meu vad campuri verzi cu flori mii si galbene, vad iubire la tot pasul, vad nisipuri aurii si corabii cu panze albe. Vad baloane colorate pe un cer senin de vara si bucuria unei zile magice.

Oare nu ar fi frumos sa avem fiecare un borcan, o sticla, un pahar cu fericire? Sa fie cutia noastra cu cioburi de sticla de soare. Mai stiti cand eram noi mici, prin gradinita sau scoala generala si adunam toate sticloasele posibile? Transparente, colorate, negre, nu conta. Trebuiau sa fie multe, erau micile noastre comori… Ei bine, atunci am inceput noi sa adunam fericiri. Imi aduc aminte ca aveam o cutiuta bleu ca cerul plina cu cioburi – „diamantele mele”. Straluceau in soare intr-un mare fel. Intr-o zi un alt copil m-a lovit peste mana si toate mi-au zburat… s-au imprastiat sub leagan. M-am speriat. Nu mai vedeam nimic in jur. Trebuia sa le iau inapoi. Si m-am aruncat sub leagan sa le adun, ciob cu ciob… Dar le-am pierdut pentru totdeauna. Si cioburile si cutia si incantarea de a avea o mica comoara. Leaganul m-a lovit in fata si m-a aruncat cat colo. Fericirea mi-a tras o palma zdravana si a-ndraznit sa-mi ceara sa nu mai visez. Dar nu era fericirea, era de fapt jumatatea asta goala de borcan.

Acum, dupa atata timp, imi aduc aminte cu cata pasiune m-am aruncat dupa cioburile mele, pietrele mele pretioase, diamante mici rupte din soare si din luna. Am plans dupa ele. Credeau ai mei ca durerea ma sfasie, dar nu, plangeam bucati de vis ce au plecat de la mine ca o pasare ce a zburat din colivie. Acum imi port semnul pe fata, doar eu il cunosc, doar eu ii port amintirea si ori de cate ori il privesc in oglinda, zambesc. Voi aduna intotdeauna bucati de fericire, fie ca-s cioburi transparente, dorinte mici si flori uscate. Le pastrez aici in borcanul meu de sticla si nicio jumatate goala de borcan nu va indrazni sa-mi fure jumatatea plina!

The post Un borcan cu fericire first appeared on Andreea Ban.

soare, vara, cirese, mare, masina, realitate, scoica, frunze, ciocolata, muzica, bancuri, copaci, floare, cer senin, nisip, sticla, biliard, click, telefon, cuvinte, bicicleta, program, casa, dex, gradina, desene animate, fata, carte, felicitari, ochelari, baloane, copii, briza, ocean, vise, papusa, radio, barbie, cadouri, facebook, cafea, nori, harta, opera, iubire, jocuri, Lady Gaga, stire, terasa

Nimic concret, asa-i? Pare a fi o salata de cuvinte fara niciun sens. In cele ce urmeza voi incerca sa le dau un sens… ordinea va fi aleatoare. Sa vedem ce iese…

––-

In fiecare an, cam pe la Craciun incep sa ma gandesc la vara. Dupa toata nebunia aia cu alergatura prin oras, lista de cadouri, impachetarea, apoi momentul magic al primirii si daruirii cadourilor, incep sa ma gandesc foarte intens la vara care va urma, la caldura soarelui si la cerul senin care imbraca totul intr-o aura de veselie. Cu cat ma gandesc mai mult cu atat e mai aproape, cu atat trec mai usor peste frigul iernii si peste gerul ce-mi crapa buzele si-mi face sufletul mic ca un glob de sticla.

Vine vara. E soare. Gandul imi este agitat si zboara intr-una catre mare. Incaperile imi par din ce in ce mai stramte si tot ce vreau, tot ce visez e sa plec departe, catre mare. Imi umplu timpul cu dorinte crescande, cu imagini si nimic nu-mi poate lua entuaziasmul acela specific. Vacanta mi se asterne in fata ca o fotografie desenata de mana mea. O dau mai departe, visul meu devine opera de arta menita sa-i fericeasca pe altii.

Tot ce fac, oriunde merg, ma duce cu un pas mai aproape de mare, de nisipul cald… Obisnuiesc sa-mi iau bicicleta si sa plec de nebuna, sa cutreier parcuri si strazi pustii. Lacurile pe langa care trec sunt bucatele din puzzle-ul imens, bucati dintr-un ocean de vise, le strang pe fiecare in fotografii marunte si fara sens pentru ca la final sa isi capete sensul maret. Surprind copii mai mari sau mai mici, copii veseli, fara griji, fara ganduri gri. Surpind copiii asa cum trebuie sa fie, nebuni si fericiti, alergand veseli dupa baloane colorate. Nu stiu ca mai tarziu baloanele se vor sparge in mii si mii de responsabilitati, ei traiesc clipa si eu traiesc fericirea lor. Ma hranesc cu vise mici pentru a-l intampina mai apoi pe cel dorit, pe cel final.

Imi place sa plec aiurea, sa ma urc la volan si sa plec in cautarea soarelui… plec cu el in fata si il urmaresc pana se ascunde obosit in noapte. Muzica imi umple masina, imi umple sufletul si mintea. Incerc sa imi caut gandurile dar ele sunt departe… iubirea e langa mine. O imbratisez cu privirea si zambesc. Ultima raza de soare se stinge in rosul cel mai arzator. Opresc. Din radio se revarsa sunete ce ma fac sa ma simt mica, lacrimile imi ard privirea si simt ca nu mai am aer. Cobor din masina. Imi las ochelarii pe bancheta si lacrimile sa se rostogoleasca. Copacii isi spun povestile aruncand spre mine frunze. Un gand de toamna imi trece prin fata si vad gradina buncii cu trandafirii scuturati. Nu! Nu vreau sa fie toamna, nu! Urc in masina repede si fug, las in urma padurea cu toti copacii ei, cu toate gandurile lor, alerg spre casa. Mereu spre casa.

Nu am nevoie de harta, ma ghidez dupa simturi, dupa stele. Tot ce intalnesc in cale ma ghideaza spre casa, spre cald, spre liniste. Dar in linistea noptii voi da de stire tuturor ca plec. Ca nu ma mai intorc. Primesc felicitari. Sunt calde si reci. Vin de nicaieri. Poti sa fii singur cuc, sa nu ai suflet de om care sa-ti calce pragul cu lunile, dar viata ti-e plina de “prieteni”. In toiul noptii daca arunci o intrebare, facebook-ul iti da un raspuns. Asa am ajuns? Sa vorbim pe calea undelor? Candva ne intalneam in mijlocul parcului, la terasa de pe lac, acum suntem cu totii niste fete intr-o carte. Atat. Respiram in pixeli si plangem in biti, zambim in poze si traim in secunde. Avem un program al naibii de incarcat si extragem zambete din bancuri. Trist. Astazi ne aducem aminte cu drag de jocuri si desene animate ce ne-au fericit candva demult, dar nu avem puterea de a-i ferici pe cei mici cu ele. Ei au o cu totul alta realitate, una cu pokemoni si lupte, cu muzica ce zgarie timpane. Realitatea lor e youtube, Lady Gaga, mall, Mac, messenger, gadget-uri, Barbie online si Second Life, cuvinte pe care nu le mai gasim nici macar in Dex. Noi ieseam la un biliard joia dupa scoala, ei se vad la un billiard in fiecare zi online. Noi jucam un sah din cand in cand in parc, ei se lauda ca au invins calculatorul. Viata e la un click distanta si prietenii niste numere de telefon.

Si trasar din nebunia de vise, tresar pentru ca stiu ce ziua de maine va fi altfel. Maine voi simti briza marii prin par, voi fi doar o alta fata cu o carte si o cafea la terasa de pe plaja. Voi fi intr-o lume de ciocolata in care copiii vor avea cirese la urechi si vor alerga ridicand in urma lor fire de nisip. Pe plaja mea nu vor aparea nori, vor fi doar vise de sticla pe care le voi sparge in dorinte implinite. Voi pleca in cautarea iubirii mele si o voi gasi adusa de un val. Iubirea mea va fi intr-o scoica mica si alba. O voi strange la piept si voi pleca zambind ca o papusa manuita de undeva de sus… Papusarul meu e viata si cerul cu stelele lui. E Craciunul caruia ii cer mereu sa imi poarte pasii spre mare. Asta e unicul cadou pe care l-am cerut constant si l-am primit constant.

––-

Multe cuvinte, poveste lunga! Iata ca ceva a iesit. V-ati fi imaginat ca de la cuvintele acelea voi ajunge la povestea asta? Lasati cuvintele sa vina la mine, le transform in povesti! 😉

The post Povestea din cuvinte first appeared on Andreea Ban.

River Ocean feat. India – Love & Happiness (Yemaya y Ochun)

The post Love & Happiness first appeared on Andreea Ban.