Iata-ma astazi, la cateva zile de la primul eveniment Serial Readers. Emotiile au trecut, entuziasmul a ramas! Nimic nu se compara cu senzatia de implinire data de momentul in care stii ca ai reusit sa aduni laolalta oameni frumosi, oameni cu care impartasesti iubirea pentru carte, pentru cuvant, iubirea pentru minunile acestea care ne poarta in alte lumi.

Spuneam mai sus de emotii… da, au fost. Si inca mari. Si totusi, in momentul in care ne-am asezat in jurul mesei, o masa plina de carti care te invitau sa le rasfoiesti, am simtit cum emotia se duce. Am privit in jur. Chipuri senine, ochi frumosi, zambete timide, curioase. Si toti doream sa ascultam ce au ceilalti de spus. Va imaginati probabil ca a fost o liniste profunda, ca asteptam ca celalalt sa vorbeasca… Ei bine, in momentul in care linistea „s-a spart”, s-a intamplat sa descoperim in cuvintele celorlalti bucati din amintirile noastre. Firul povestii unuia era continuat de altul si rasucit de celalalt, astfel incat intalnirea a devenit o poveste. Una singura. O mana de oameni care, unii, nu si-au vorbit niciodata, s-au trezit acum cu senzatia aceea de a se cunoaste de-o viata.

Cartile au puterea aceasta, de a aduce oamenii aproape. Cuvintele ii leaga si ii arunca in povesti. Si povestile raman vii pentru totdeauna. Eu am retrait perioada in care l-am descoperit pe Alexandre Dumas si al lui Conte de Monte Cristo, asa acum ceilalti s-au intors in povestile lor de suflet scrise de Jules Verne, Agatha Christie, Edgar Allan Poe, Charles Dickens, J.K. Rowling si alti scriitori absolut minunati.

Senzatia cu care am ramas este aceea de a nu fi citit destul, senzatia ca niciodata nu voi reusi sa descopar toate aceste lumi superbe care stau si asteapta linistite pe rafturi de biblioteca.

Sambata, 6 iulie, ne-am intalnit o mana de oameni in ciuda ploii torentiale si a norilor care amenintau sa stea gri si imbufnati deasupra, pentru mult timp. Ne-am intalnit la Readers Cafe si am povestit despre noi, despre carti. Tema a fost „Povesti pentru o vara fierbine”. La final, am tras linie si am realizat ca povestile noastre au fost pentru o vara ca-n copilarie.

Cu sufletele incarcate de atata frumos si incantare, ne pregatim deja pentru urmatorul eveniment Serial Readers – va tin la curent! Acum niste ani visam sa fiu parte a unui club de carte. Acum, ca avem clubul, va astept si pe voi. Cartile apropie oamenii asa cum nici nu ne imaginam!

Despre eveniment mai puteti citi si aici. Imagini puteti vedea aici. Sunt oameni frumosi, promit!

In fiecare luna va voi invita si astepta la intalnirile Serial Readers. Sunt sigura ca temele propuse vor fi pe placul vostru si ca ne vom intalni cu zambet, cu carti, cu povesti… Doar sunt atatea de impartasit!

The post Serial Readers, primul eveniment in offline first appeared on Andreea Ban.

Bun. Ce vor femeile? Intrebarea care ii sacaie pe ei, unii. Fie ca sunt cercetatori britanici, fie vanatori de pretutindeni. Ii sacaie pentru ca vor sa le intre lor, dragutelor, pe sub piele… ca sa nu zic haine. Si a aflat cineva pana acum ce vor femeile? Stiu ele, macar, ce vor? As spune ca nu. Daca stau bine sa ma gandesc, cred ca as baga si un deget in frigider (aia cu mana si focul e enervanta!) ca nu stie niciuna ce vrea cu adevarat. Cum? Ce-i cu mine? Eu sunt exceptia, desigur!

Si totusi… Am auzit astazi o conversatie – as fi preferat sa nu, dar la cat e de aglomerat prin metrou la orele de varf, nu prea am avut de ales – intre doua ele. Brunete amandoua, frumusele foc, numai bune de clatit privirea. Dar cu urechea mea ce ai tanti? – ar zice unu, altu. Alta locatie pentru discutii profunde nu ati gasit? Se facea ca discutau despre iubire, relatii, d-ale lor pasiuni. Si poate ca as fi dat un mic shut down, daca nu as fi sesizat tremurul din vocea uneia…

– Mi-ar placea sa fie langa mine, stii, sa ma iubeasca asa, frumos, cum e iubirea prin carti. (cealalta aproba, dar tace) Nu stiu, cred ca totul e iluzie. Adica am citit atata, am auzit de povestea minunata a unuia sau altuia si totusi habar nu am cum e. As vrea sa gasesc pe cineva care sa fie langa mine, sa ma adore… nu mai mult decat eu pe el, evident.

M-am uitat cu coada ochiului la amandoua. Liceu? Primul an de facultate? Pe acolo. Aia e perioada in care inca mai visam. Si visam la iubirea mare, frumoasa, pana sus la cer, iubirea care sa ne taie respiratia si, mai presus de orice, iubirea impartasita. Am fost si eu candva in zona aia. Dar m-am trezit cu o palma sau doua. M-am trezit intr-o realitate cretina in care iubirea dureaza 3 luni, 3 ani sau poate 7. Apoi nimic. Se stinge ca o tigara in vant. Ramane doar fum. As fi vrut sa ii spun sa-si vada de viata, sa traiasca fiecare iubire ca si cum ar fi cea mai mare si sa coboare din carti. Sa le traiasca pe fiecare ca si cum ar fi viata ei. Dar, dupa ultima pagina sa revina cu picioarele pe pamant.

Ce vor femeile? Vor sa fie iubite. Au nevoie de siguranta, de atentie. Au nevoie sa iubeasca si sa faca dintr-un el centrul universului lor. Sunt stele solitare ce-si cauta soarele. Unele il gasesc. Altele se sting in cautarea lor sau se sting pentru ca soarele ingheata si arunca spre ele raze albastre. Femeile vor sa fie tinute in brate, vor sa li se spuna ca sunt frumoase, sa se simta importante – dar importante pentru ei. Femeile vor ca ei sa fie fericiti alaturi de ele si devin stupide in marea lor indragosteala. Isi imagineaza scene apocaliptice in care tragedia cea mai mare este aceea in care el pleaca la brat cu alta. Vad lucruri care nu exista si ajung la un pas de nebunie.

E ciudat cum se manifesta imaginatia femeii. Din prea multa iubire isi pierd mintile si cel care mai ieri era obiectul celei mai mari iubiri, astazi e motivul tuturor relelor care le trec prin cap. Si de la iubire la ura e doar un pas.

Ce vor femeile? Habar nu am ce vor ele. Eu (pentru ca sunt din aceeasi tabara) vreau sa nu ma schimb. Vreau ca iubirea sa ma lase sa vad lucrurile asa cum sunt. Vreau ca marea indragosteala sa nu-mi suceasca imaginatia pentru a-mi scoate monstri la lumina. Chiar nu am nevoie de ei. Stau bine in sertar. Vreau sa pot spune te iubesc atunci cand simt, sa fiu imbratisata atunci cand am nevoie, sa nu fiu nevoita sa port niciun fel de masca. Vreau sa zambesc mereu… Restul e alta poveste.

PS. Voi ati aflat ce vor femeile?

AWOLNATION – Sail

The post Femeile vor sa… first appeared on Andreea Ban.

Ma indragostesc mereu. Cred ca as inceta sa mai exist daca nu as fi indragostita. Viata si-ar pierde farmecul si cerurile s-ar inchide intr-o umbra continua. Si au fost momente in care uitam sa mai iubesc, uitam sa trag in piept aerul diminetii si zilele-mi erau anoste, fara sens. Solutia era mereu aceeasi. Sa-mi gasesc obiectul „indragostelii” si sa-l las sa-mi faca gandurile sa zboare ca fluturii de vara.

Privesc de multe ori in jur si mi se lipeste privirea de cate un el si o ea care se sorb din priviri, se saruta sa lesine acolo pe banca, acolo pe scaun de metrou, acolo in tramvai de ti-e rusine sa te uiti spre ei. Dar ne uitam, cu totii ne uitam pe ascuns cautand in trecutul indepartat amintirea iubirilor tinere, iubirilor „pentru totdeauna”. Unii se trezesc pe buze cu acel „tinerii din ziua de astazi!”, dar uita ca au fost si ei asa… candva. Si atunci, poate ca nu era ca acum, dar tot iesit din comun se numea. Si ei erau priviti pe ascuns si vorbiti pe la spate… Ii privesc si eu pe tinerii iubareti. Parca ieri am fost in liceu, parca ieri iubeam pentru totdeauna. Acum unghiul s-a schimbat. Dincolo de nebunia varstei vad si nimicul de maine, incerc sa ii vad in viitor pe unii dintre ei, dar mai mult de saptamani, poate chiar luni, nu le dau.

Mi-ar placea ca ei de acum, ei cei pasionati si care nu-si pot tine pasiunea in frau nicio clipa, care nu au auzit de cuvantul discretie, sa fie pentru totdeauna. Sa fie impreuna… dar sansele sunt prea mici pentru a le lua in considerare. Si totusi traiesc, ei traiesc cu adevarat. Cei mai multi dintre noi suntem spectatori ai filmului numit viata. Si uneori mai vine cate cineva si ne da o palma, o iubire, o atentie pentru ca in secunda doi sa ne trezim.

Indragostita ma trezesc zi de zi. De frumusetea zilei, de cerul senin, de norii albi ce mangaie albastrul si varfurile copacilor, de verdele plopilor pe care-i vad de la fereastra. Ma indragostesc de o privire, de un cuvant si un el. Ma indragostesc de o mangaiere, de un sarut, de o strangere de mana. Ma mai indragostesc de rasul vesel al copiilor din parc, de baietelul care vorbeste prea tare sau de fetita rasfatata imbracata mereu in roz. Mai tarziu ma indragostesc de cafeaua parfumata, de ciocolata primita in dar, de zambetul cuiva… In fiecare clipa exista cate un motiv de indragosteala, cate un motiv sa privim spre maine cu ochii stralucitori si zambet luminos.

Tu te-ai indragostit azi? Macar o data… O data pe zi si zambetul ti se va schimba!

Adrian Daminescu – Si m-am indragostit de tine

The post Si m-am indragostit… first appeared on Andreea Ban.

Ne vedem diseara?…

Cautam iubirea. O cautam in noi, in cei de langa noi, o cautam in el sau in ea. Cerem iubire inca de cand vedem lumina pentru prima oara si pana ne stingem. Cautam iubirea din zambetul mamei si iubirea din strangerea de mana de pe urma…

Orice am avea, daca iubire nu avem – nu avem nimic. Nu putini sunt cei care au tot ce isi doresc, care au ajuns unde si-au propus si cu toate astea s-au trezit la un moment dat deosebit de singuri, cocotati pe muntele lor de aur. Cum ar fi sa le avem pe toate? Cum ar fi sa ne trezim intr-o zi avand tot ce ne-ar putea aduce zambetul pe fata? Prea frumos…

Pana atunci ne rezumam la a cauta ceva, la a astepta ceva. Si uneori ne rezumam la a fura un strop de iubire, ne amagim cu o voce dincolo de un aparat ce ne tine “conectati” la o alta realitate. Uneori, teama de dezamagire ne impinge sa facem lucruri de care nu ne credeam in stare. De ce sa cautam acea iubire mare, extraordinara care oricum se va sfarsi intr-un final? De ce sa ne aruncam cu capul inainte intr-o relatie cu un necunoscut perfect care se va transforma incet intr-un cunoscut mai mult decat imperfect?

Cu fiecare lovitura in parte ne transformam, ne aplicam cate o masca de tarie avand si zambetul incorporat. Oare noi ne mai recunoastem? De ce ne ascundem sub aceste masti? Sa fie asta scutul de care avem nevoie pentru a ne feri de dezamagiri?

Nu as crede. Este de fapt doza de tarie pentru a trece peste tot, de a ne ridica mai usor dupa fiece lovitura. Si astfel, luandu-ne doza optima mergem inainte. Ne aruncam in valtoarea iubirii, o imbratisam pentru o zi, pentru o noapte si trecem mai departe.

Si ma intorc astfel la iubirea furata. Nu este o relatie, este doar un joc… un el si o ea se simt bine. Si atat. Si e destul de simplu:

“- Buna! Ce faci?
– Bine. Nimic special…
– Vrei sa ne vedem diseara?
– Unde?
– … Stii tu…”

Si se intalnesc. Prejudecatile sunt lasate undeva afara. Sunt doar ei doi si nu fac decat sa simta, sa fie impreuna. Timpul petrecut separat si in compania altor oameni ii face mai dornici si mai pasionali. E ca si cum ar trai de fiecare data un nou inceput. De fapt cred ca asta urmaresc, sa pastreze inceputul pentru totdeauna.

Sentimente? Nu. Sunt in plus. Este doar o iubire de moment, o iubire care peste cateva ore va fi uitata, va fi lasata in urma, dar pastrata cu sfintenie. Cum ar fi sa saruti pe cineva de zeci de ori, de sute de ori si sa para a fi de fiecare data primul sarut? Minunat! Asta cauta cei doi, pasiunea inceputului… si poate ca au gasit-o cumva…

Se intampla totusi ca pasiunea sa moara sau ceva sa se destrame… Am vazut astfel de relatii, le-am auzit povestile. Si au adus tristete si zambete amare. Imi scria o prietena deunazi despre relatia ei. Imi dau seama ca iubirea a calit-o, i-a dat forta de a merge mai departe, indiferent daca va fi singura sau cu el.

“Ne vom juca de-a baba oarba, si ne vom scoate ochii pana in clipa cand vom realiza ca jocul nostru nu ne mai face placere, ca nu mai are rost, ca am inceput sa il luam in serios. Pana in clipa cand zambetele vor deveni grimase, cand rasetele vor deveni plansete. Atunci ne vom spune la revedere cu un zambet de usurare pe buze. Ne vom multumi unul celuilat pentru cat de distractiv a fost totul si vom merge mai departe…

Si apoi o vom lua de la capat. Dar nu unul cu celalalt. O vom lua de la capat fiecare cu un partener nou sau vom continua fiecare vechi povesti. Si oricum ar fi, cel care a cazut se va ridica , isi va ingriji ranile si cand soarele va rasari si pe strada lui, ii va multumi celui care l-a ranit pentru ca in esenta l-a facut mai puternic.”

Iubirea asta furata este un joc din care cel mai adesea nu pierde nimeni. Oricum ar fi, amandoi castiga ceva, castiga placere, castiga timp si castiga sarutari nenumarate, pasionale ca in prima clipa. Cand totul se termina nu s-a pierdut nimic, pentru ca in definitiv nu s-a avut nimic.

Poate ca asa este mai simplu. Sa pleci de la inceput cu premisa ca nu ai nimic, asa ca ce ai de pierdut? Un iubit? Nu ai avut, deci nu il pierzi. O relatie? Nici nu se pune problema. Timp? E doar umplut cu ore de placere…

Si ajungem sa ne pretuim timpul altfel. Ne concentram asa-zisa relatie in cateva ore, ore pe care ni le daruim ca pe un cadou pretios. Restul timpului ni-l acordam tot noua. Iubirea furata e poate o amagire. Daca ne incalzeste cand o cerem, de ce sa nu ne imbatam cu ea? Dulce amagire!

“- Ai ajuns?
– Mda, acum am intrat…
– Ne vedem mai incolo?
– Pai, e trecut de 1…
– E vreo problema?
– Nu… Unde?
– Pai, stii tu…”

Si locul devine martorul mut al unei iubiri furate, o iubire ce se naste dintr-o intrebare simpla dar plina de-nteles: “Ne vedem diseara?”

Textul a fost publicat pe 3 august 2008 aici.

The post Amintiri de… ieri(2) first appeared on Andreea Ban.