În urmă cu vreo două luni, minunatul Yoda a-nceput să leșine periodic. Ba intra în stand by și nu mai ieșea, ba se închidea când îmi era lumea mai dragă (trăiască Auto Save-ul), apoi, cireașa de pe tort sau, mai bine zis, bomboana de pe colivă, l-a apucat pâlpâitul. După o mare durere de cap și un sentiment acut de vinovăție – că nu a fost la fel de iubit și apreciat ca precedentul –, l-am trimis în service. A revenit zilele trecute și l-am trimis iar. De data asta avea febră până la leșin. Dar nu despre laptop vreau să vă povestesc, ci despre relații.

Laptopul cel nou și frumos, mai ales deștept, este încă în service. Mort, aproape mort, habar nu am. Am revenit la vechiul laptop. Dragul meu Toshi, cel care hârâie și pică pe gânduri când deschid mai multe pagini de internet odată, cel care se blochează câteva secunde când deschid Paint sau care se screme o veșnicie până îmi deschide Photoshopul. Aș mai avea de zis una sau alta, dar să trecem la subiect. El este fostul. Am avut o relație de lungă durată, am rămas prieteni buni, avem amintiri superbe, dar atât. Reluarea relației ar însemna nu numai regres, dar și un dezastru iminent.

Bine, bine, veți spune, dar relația ta cu laptopul nu e la fel ca relația de cuplu. Dați-mi voie să vă contrazic. Gândiți-vă la Maricica și Ionel (personaje fictive). Au avut o relație de lungă durată, să zicem de vreo 7 – 8 ani, poate chiar 10. Se presupunea că se vor căsători, că vor avea copii, că vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Dar anii au trecut și ei și-au văzut de viață, au ignorat sfaturile celor din jur pentru că, nu-i așa, știau ei mai bine. Apoi, într-o zi, stând dimineața la cafea, s-au privit în ochi și nu au mai văzut lumina aceea. Nu o mai vedeau de mult, dar atunci au observat. Suntem fericiți împreună? – păreau să se întrebe. Răspunsul era evident. El sau ea și-a făcut bagajele și au pornit pe cărări separate. Au luat decizia împreună, mai bine singuri decât nefericiți împreună. După un timp, niște luni sau ani în care cei doi și-au văzut de viață, s-au întâlnit. Aici o să evidențiez două variante posibile ale poveștii.

Prima, cea în care lumina din ochii lor s-a reaprins, au realizat amândoi că, de fapt, se iubesc și că au fost tâmpiți să se despartă, ba chiar acum e momentul să se ia cu acte (tâmpiți nu au fost să se despartă, altfel nu ajungeau să-și reaprindă lumina aia).

A doua, cea în care unul a fost respins de curând sau nu a găsit ceva mai bun, și vrea înapoi. Ei, aici e problema. De ce ai vrea înapoi într-o relație în care nu mai e nimic. Pentru că era călduț? Pentru că avea cine să-ți facă păpică sau să schimbe un bec? Să fim serioși. Fiecare dintre noi putem trăi singuri. Nu e varianta cea mai fericită, e adevărat, dar vă zic eu că a fi într-o relație în care nu ești în stare să zâmbești, în care trăiești cu teama că mâine va pleca, va cunoaște o altă persoană cu lumină din aia în ochi, o relație în care celălalt nu te mai atrage de niciun fel (fizic sau intelectual) e mai rău decât a-ți bea cafeaua singur pe balcon și a privi spre milioanele de posibilități din fața ta. Ce-ți mai poate oferi nou un el sau o ea cu care ai trăit o viață (10 ani pot fi considerați o viață în cazul unei relații), un el sau o ea care a încetat la un moment dat să te mai privească în somn ca pe cel mai minunat lucru din lume sau, după caz, să-l/o privești în acest fel.

M-am întors de aproape două săptămâni la vechiul laptop și îmi trezește amintiri, huruitul lui mă face să zâmbesc. Îmi dau seama că am făcut pasul înainte. Nu vreau o nouă relație cu el, îl aștept pe Yoda, iar dacă Yoda nu se face bine, voi merge mai departe. Am suferit în urma despărțirii de el, cum am suferit după fiecare despărțire de un el sau de altul. Am iubit până la cer și înapoi, dar am găsit puterea de a merge mai departe. Atunci când nu mai e lumina aceea în ochii celuilalt, mergi mai departe! Luptă să salvezi ce ai, dar nu te agăța de iluzii, de amintiri, de ceea ce ai impresia că simți sau simte. După o lună sau două de bocit, te asigur că mintea ta va fi limpede și vei putea vedea că nicio despărțire nu e capat de lume. E doar un nou început.

Yoda, unde ești?! Mi-e dor de tine. Vino cu lumina ta cu tot că prea am băut multe cafele cu Toshi.

The post M-am despărțit de el. Și ce dacă! first appeared on Andreea Ban.

Citisem anterior câteva texte scrise de Aurora Liiceanu, prea puține. Nu am întrebat-o pe C. despre carte. Am primit-o cu zâmbet și, recunosc, cu o mare curiozitate. Când am ajuns acasă, m-am lăudat cu cartea primită. O prietenă mi-a spus că și-o dorește foarte mult, că are tot ce a scris vreodată autoarea sau, mă rog, aproape tot. I-am promis că i-o dau, dar după ce o citesc. Curiozitatea trecuse la un alt nivel. Se crease o legătură între mine și ea (cartea). Îndată ce am citit primele pagini am avut senzația că sunt parte din carte, că sunt prezentă la discuțiile dintre terapeut (autoarea) și Ea. Nu simțeam nevoia să particip la discuții, dar, pe tot parcursul cărții, am avut tendința de a nota citate. De a le fotografia și a le împărtăși prietenilor. De aici și ideea de a vă prezenta cartea Ea și El. Biografia unei relații într-un mod cu totul diferit de cum v-am obișnuit, și anume prin citate. Mai jos sunt doar câteva dintre paragrafele care mi-au plăcut. Dacă le-aș fi notat pe toate, probabil ar fi trebuit să transcriu cea mai mare parte din carte.

“Aici intervine ideea continuității unui eu care traversează viața unui individ. Este vorba despre acea continuitate care coexistă cu discontinuitățile vieții? Se vorbește despre un eu continuu, cel care ne face să ne gândim la noi ca și când nu ne-am schimba, sau, dacă admitem că ne schimbăm, ceva rămâne mereu la fel. Ne recunoaștem zilnic, suntem noi. Timpul trece, curge, dar ceva rămâne neschimbat în noi, un nu știu ce, ceva care ne definește profund și care traversează timpul nostru, cu noi sau contra noastră. Oricine ar trebui luat în ansamblul lui, și nu numai în temporalitatea lui. Incursiunea în temporalitatea eului este un act dificil și mulți scriitori au subliniat caracterul ei de invertitudine, de a fi mai aproape de arta ficțiunii decât de a istoriografiei personale. Asta o spune și Virginia Woolf.”

“I-am spus că există persoane care sunt dependente de alții pentru că aceștia dau un sens identității lor, ele instalându-se confortabil în relații, în afara lor aproape neexistând, pentru că sunt și par neajutorate, neîndemânatice, indecise, confuze, dar, cum spun psihologii psihanaliști, sunt personalități pasiv-agresive. Sunt supuse și dependente, dar neconștient manipulative.”

“Femeia amenințată, se știe, se leagă, ca iedera de copac, de orice sentiment, fie el și ceva ce pare prietenie sau înțelegere sau acceptare, pentru că se teme să nu-și piardă suportul. Și chiar dacă pe această părelnică acceptare pot apărea note de disperare, de reproș, ele își au un rost ca nodurile ce împiedică o țesătură să se desfacă.”

“Nu cred că există oameni care nu visează deloc, poate că nu-și amintesc ce au visat, nu cred nici că există oameni-visători care nu se întreabă de ce visează când visează. De fapt, “de ce?” și “când?” sunt întrebări gemene. Eu cred că atunci când visăm îi aducem în lumea viselor pe cei care nu sunt prezenți fizic în viața noastră, adică sunt absenți, și pe care-i dorim atât de mult. Ne e dor de ei. Cred că frustrarea este cea care îi aduce pe oameni în vise. Sigur, nu în toate visele, doar în unele.”

“Poate că timpul este totul. Iubirile din tinerețe și iubirile târzii au ceva în comun, deși diferă, primele sunt parcă dese, cele târzii rare. Pentru că este vorba despre un început și un sfârșit. Un început de viață și un sfârșit de viață.”

“Când suntem tineri, spune Ea aminindu-și de (Julian) Barnes, ne inventăm diverse forme de viitor pentru noi înșine, când suntem bătrâni, inventăm diverse forme de trecut pentru alții.”

“Viața e, în fond, o realitate bizară. Dacă ea devine ceva ireal, ceva parcă paralel la realitate, ea nu ne dă nici un drept de a spune că nu e realitate. Ne dă un drept, un singur drept, greu de dus, cel de a ne zbate într-un cerc vicios, care duce, chiar dacă nu vrem să știm, către ceva grav. Noi însă nu vrem să vedem asta, nu vrem să vedem că mergem pe tărâmul nesiguranței.”

“…să mă întind alături de tine, ca pe un țărm, unde marea te acoperă și apoi fuge, după vrerea și legea ei, dar revine și stai alături pe mal, așteptând valul următor care vine.”

“Când ajungi în pat cu cineva, îmi zice Ea, e ca și când ai avea o ciocnire cu amintirile și obișnuințele tuturor celor cu care te-ai culcat vreodată. Îți pot apărea flash-uri de imagini, scântei ale trecutului, corpul își va cere dreptul la memorie, căci există o memorie a gesturilor, intimitatea se va neliniști, se va tulbura de trecutul ei. Ca un vânt venit din senin care tulbură apele unui lac. Felul nostru de a face dragoste întrupează mnemonica istoriei noastre senzoriale și sexuale.”

Eu vă recomand cartea cu mare drag. Este una dintre cărțile de citit și recitit și recitit. Cu alte cuvinte, de avut în bibliotecă. Da, va trebui să pun mâna pe ea la următoarea sesiune de cumpărături prin librării. Am nevoie de un exemplar pe care să subliniez.

Puteți comanda cartea la sau la .

Ea și El. Biografia unei relații, de Aurora Liiceanu
Editura Polirom

The post Ea și El. Biografia unei relații, de Aurora Liiceanu first appeared on Andreea Ban.

Si care este adevarul? Suntem oare in stare sa spunem adevarul? Sa recunoastem in fata celuilat ceea ce simtim? Suntem in stare sa aratam ceea ce suntem, cine suntem, cum suntem, cu toate bunele si relele? De ce trebuie sa gasim solutii convenabile de fiecare data? Suntem de pe planete diferite… Prostii! Poate ca pur si simplu nu suntem facuti sa fim impreuna. Poate ca la un moment dat lumina se stinge si trebuie sa ramana stinsa. Lumanari? Da, cu siguranta ar fi un adevarat priveghi si in niciun caz o resurscitare a relatiei.

Cati dintre noi nu am trecut prin relatii perfecte pentru ca mai apoi sa ne trezim intr-un cosmar stupid. Sau poate ca dorinta de a avea ceva extraordinar a atribuit celuilalt calitati pe care, de fapt, nu le avea. Apoi, intr-o zi, intr-o dimineata, visul s-a spulberat. Si a ramas adevarul. Nu a fost nimic. A fost doar o himera ce s-a jucat cu mintile noastre. A fost dorinta noastra imensa ca de partea cealalta sa fie ceva. Dar, la un moment dat, am vrut mai mult, am vrut ca celalalt sa aiba initiativa, sa ne surprinda. Si ne-a surprins. A incetat sa mai fie acolo, sa raspunda chemarii noastre. Vraja s-a rupt. Relatia perfecta s-a impartit la doi. Noi s-a transformat intr-un el si o ea, doi straini.

Si putem oare sa ne dam seama cand totul o ia la vale? Cand magia clipei se stinge incet lasand in urma suspine si multe, foarte multe intrebari? Undeva in noi sunt raspunsuri la toate intrebarile. Stim cu siguranta cand noi nu mai este noi. Dar speram. Speram pana in panzele albe ca totul e bine, ca suntem in aceeasi barca si barca nu se clatina, desi o furtuna groaznica o zgaltaie sa o rastoarne. Dincolo de finalul evident e si inceputul frumos, minunat. Cum putem face diferenta intre ce e real si ce nu? De unde stim ca acele prime zile, acele minunate saptamani de la inceput nu sunt decat iluzii. Da, cautam in celalalt raspunsurile potrivite, ne lasam cuceriti de zambete, de ce ar putea fi. Cu fiecare noua etapa suntem parca mai aproape de a prinde un vis in palme. Si apoi pam-pam! Visul frumos s-a sfaramat (asa spunea un cantec, candva demult), s-a transformat in praf de stele si ne-a intrat in ochi cu rautate.

De unde stim ca…? Ei bine, nu stim. Nu vom stii niciodata. Imi spunea cineva ca, in timp, dupa ce ai acumulat ceva experienta, ajungi sa treci mai usor peste dezamagiri, ajungi sa traiesti altfel, sa fii mai puternic, mai nu stiu cum. Dar nu e chiar asa. Indiferent cata experienta de viata ai avea, iubirea te poate lua prin surprindere la orice varsta. Dezamagirile pot lovi si ele la fel de tare. Lacrimile iti pot arde sufletul si zambetul poate lumina intreaga lume. Nu conteaza varsta. Ea iti aduce intelepciune, dar nu te apara de ceea ce va fi… bun sau rau. Si in toata povestea asta contam noi si puterea noasta de a trai fiecare clipa, puterea de a trai la maxim fiecare experienta, de a iubi si a ne lasa iubiti. Dincolo de ce avem azi e doar un mare semn de intrebare. Si daca maine nu va mai veni? Daca maine nu vom mai putea oferi zambetul pe care trebuia sa il oferim astazi, daca nu vom mai putea imbratisa, iubi… De ce sa nu traim azi pana la cer, pana la stele si inapoi?

Intrebari. Atatea intrebari… E oare cineva acolo care sa vina cu raspunsuri? De ce suntem atat de complicati cand putem fi simpli? De ce nu putem spune deschis ceea ce simtim, cand simtim, daca simtim? De ce ne ascundem dupa deget si dupa cuvinte nerostite? De ce trebuie sa fie verdele intai roz pentru ca apoi sa se faca rosu, violet si albastru? De ce nu e verde din prima. Si apoi sa fie din ce in ce mai intens, ca o padure de brazi… De ce? Daca ati gasit macar unul dintre raspunsuri, va astept. Sunt tare curioasa.

The post Intrebari, intrebari si iar intrebari first appeared on Andreea Ban.

Aseara m-am apucat sa citesc o carte despre relatii, se uita la minte intr-un fel ciudat, de parca imi falfaia din gene „citeste-ma, citeste-ma!”… lasand deoparte cele doua carti de pe birou si pe cea din geanta… O fi bine sa le incep asa? Sa le las pe unele, sa le incep pe altele, sa le reiau pe primele? Nu stiu cat de bine e, insa nu le amestec. Le citesc in anumite momente ale zilei, sau in functie de starea de spirit.

Intorcandu-ma la ultima carte inceputa… a fost un pasaj care mi-a dat de gandit… despre timpul acordat cunoasterii inter-cuplu, al acomodarii, al comunicarii inainte de a spune „da”, inainte de casatorie. Sunt multi care se arunca in mariaj cu ochii inchisi, cu capul inainte si care se trezesc la un momentdat ca stau cu o persoana total diferita fata de cea pe care credeau ca o cunosc. Sunt lucruri care conteaza la inceput, lucruri care conteaza mai tarziu, si fiecare etapa a relatiei te ajuta sa cunosti mai bine, sa te lasi cunoscut, sa comunici, sa fii tu –  nu acela pe care il „promovai” la inceputul relatiei, ci acela real, care intr-o buna zi isi va arata adevarata fata.

Autoarea cartii publica o serie de scrisori ale „pacientilor” sai. Una dintre ele contine acest pasaj: „Mama mi-a spus intotdeauna: << Ai grija sa cunosti un om in toate cele patru anotimpuri inainte de a te casatori cu el>>” Si totusi, sunt indeajuns aceste patru anotimpuri pentru a cunoaste pe cineva? Este oare un timp anume pe care trebuie sa il acordam relatiei pentru a fi siguri ca va merge?

Daca ma gandesc bine au mai fost si altii care si-au dat cu parerea… unii care au spus cat dureaza dragostea, sau cat dureaza o casnicie. Toate aceste opinii sunt pana la urma subiective. Sunt adevarate, insa din punctul de vedere al celor care au trecut prin respectiva experienta. De ce generalizam? De ce luam de bun ceea ce altii ne spun? Pentru ca realitatea unuia poate fi a noastra, chiar daca se schimba datele problemei, sau poate ne place sa credeam ca noi stiind ca e posibil sa fie intr-un fel, putem evita esecul, putem face ca finalul sa fie cel fericit… Suntem niste visatori!

As putea scrie despre acest subiect in toate cele patru anotimpuri si nu cred ca as termina… voi continua deci cu alta ocazie. Poate chiar cu urmatoare fraza interesanta din carte!

Pentru curiosi, cartea este 10 motive stupide care distrug un cuplu, de Dr. Laura Schlessinger de la Ed. Curtea Veche.

The post …toate cele patru anotimpuri… first appeared on Andreea Ban.