Cei doi bărbați așteaptă să fie chemați. Au ajuns mai devreme. Discută în șoaptă aruncând din când în când câte o privire către secretară. Femeia nu le acordă atenție. Privește monitorul calculatorului și apasă câte o tastă la răstimp de câteva zeci de secunde. Țârâitul telefonului atrage privirile celor prezenți. Secretara îi invită pe cei doi în biroul domnului avocat.

Bărbații intră în birou. Sunt invitați să se așeze. Pe peretele din spatele avocatului este agățat un tablou impunător. Un vulcan fumegând tronează în mijloc. Surprinzându-le privirile, avocatul le spune că e locul în care dorește să revină cândva, este vulcanul Arenal din Costa Rica, o adevărată minune a naturii. Bărbații îl ascultă indiferenți, apoi trec la subiect. A venit timpul ca avocatul să tragă anumite sfori pentru ca șeful lor să fie eliberat. Avocatul își aprinde o țigară și suflă fumul spre tavan. Pictura din spate pare a fi o fereastră și, dincolo de ea, vulcanul începe să arunce roci incandescente. Cei doi, iritați de atitudinea indiferentă a avocatului, încep să amenințe. Bărbatul din fața lor se ridică de pe scaun și se apropie de ei. Nu pot, spune. E vinovat. Cu fiecare amenințare pe care o primește, avocatul începe să respire din ce în ce mai rar. Pielea își pierde culoarea și mâinile îi tremură. Țigara cade pe jos, lăsând scântei în urma sa. Cei doi ridică pumnii în aer, însă avocatul încetează să mai respire. Îi privește fix pentru câteva secunde și cade pe spate.

Vulcanul e din nou doar o pictură. Avocatul este alb precum camașa de pe el.

*

O fetiță merge pe cărarea de lângă lac. Cară după ea un ghiozdan jerpelit. Căciula roșie îi acoperă ochii și e nevoită să ridice bărbia pentru a privi înainte. Se oprește pe marginea apei și își cufundă mâna în apă. O retrage repede. E fierbinte. Sticla cu apă îi este goală. Trebuie să ajungă acasă. Se întoarce la cărare și merge mai departe, privind spre apus. Soarele se ascunde după munte. Ultimele raze par a fi flăcări. Un tremur îi străbate fetei tot corpul. Trebuia să o asculte pe bunica și să nu mai plece singură în vale. Grăbește pasul. Tot privind în spate se împiedică și cade. Căciula i se rostogolește în lături și un firicel de sânge se prelinge pe piatra de care s-a lovit. Chipul rozaliu al fetei este alb. Albul norilor de deasupra, al aburilor care se văd în jurul muntelui. Din depărtare se aude zgomotul unui motor. O mașină se apropie.

*

Un bătrân merge pe șoseaua pustie. Chitara de pe umărul lui pare la fel de veche ca el. Bătrânul ține în mână o fotografie îngălbenită de vreme. O privește o datăla câteva minute. Cu cât se apropie de munte, cu atât privește mai des fotografia. Un zâmbet i se ivește în colțul gurii. Cutele din jurul ochilor i se strâng într-un evantai de ani. Visează de atâta timp la momentul ăsta și acum, uite, e chiar în fața lui. Se oprește pentru a-și trage sufletul și frânturi de amintiri îi trec prin fața ochilor. Când vei simți o durere puternică sau poate o supărare mare, atunci vei ști ce să faci. Muntele te va chema la el. Asistenta aceea drăguță îi lăsase o fotografie. Un munte pierdut în nori, cu bulgări aurii odihnindu-se la poalele lui. O minune a naturii, asta era. Când el era la cel de-al patrulea atac de cord, soția lui s-a stins din viață. Un somn adânc din care nu s-a mai trezit, atât a fost. A văzut-o cum zace acolo, în pat, albă ca varul. Nu putea face nimic. Nici măcar să moară. A plecat în căutarea minunii. Amintirea îi dă fiori reci pe șira spinării. Pornește mai departe însă, cu fiecare pas, îi este tot mai greu să avanseze. Simte chitara grea. Se lasă în genunchi în mijlocul șoselei și lacrimile încep să-i alunece pe obrazul alb. Când cade, se aude un sunet sec. Fotografia este mototolită între degetele încleștate pe ea.

*

O femeie însărcinată citește pe o bancă, în parc. Vântul adie ușor și îi saltă poalele rochiei. Ridică privirea din când în când și se uită la copiii care aleargă pe alei. Mâna i se așază involuntar pe burta proeminentă și zâmbește. În fiecare zi merge în parc și stă pe aceeași bancă. Obișnuia să stea acolo împreună cu iubitul, să-și povestească despre trecut, să-și facă planuri de viitor. Tot acolo l-a văzut căzând toamna trecută. A căzut și nu s-a mai ridicat. L-a privit neputincioasă cum se albește. Când a ajuns ambulanța, era prea târziu. Acum, copilul parcă-i citește gândurile. Începe să dea din piciorușe facând-o să se îndoaie de durere. Femeia scapă revista din mână și paginile sunt fluturate de vânt până la pagina cu vulcanul. Același vulcan despre care îi vorbise el în acea zi oribilă. Se întinde pe bancă și își privește mâinile. Îi sunt amorțite. Copilul s-a liniștit. Femeia este cuprinsă de panică. Nu-l mai simte pe cel mic. Își caută telefonul și sună. Are nevoie de ambulanță. Câteva minute mai târziu, un băiețel aleargă speriat la bunica. Îi spune dintr-o suflare ca tanti care citea e albă ca hârtia și nu respiră.

Mâna femeii strânge în pumn articolul din revistă.

*

Un grup de bărbați îmbrăcați în halate albe stau în jurul mesei. Trebuie să ia o decizie. Ultimele teste au ieșit bine. Aceasta pare a fi singura soluție de a salva omenirea, deși sunt șanse foarte mari ca unii să nu fie de acord. Ușa sălii de ședințe se deschide și intră directorul împreună cu Femeia de Gheață, așa îi spun ei psihoterapeutei. Ea a fost prima care și-a dat acordul ca, în cazul în care va păți ceva, să se facă teste pe ea. Cu un an în urmă a făcut un atac de panică și inima i s-a oprit. Pielea i-a devenit albă, la fel de albă ca a celor care mureau zi de zi în lume. Dar ea și-a dat acordul. Globulele roșii care fuseseră mâncate de cele albe – asta susțineau ei – i-au fost înlocuite cu globule albastre. Cercetătorii de la Institutul Internațional de Hematologie au găsit soluția, însă aceasta a fost respinsă în repetate rânduri de Conducere, argumentându-se că folosirea globulelor albastre ar fi încălcat regulile și ar fi adus întreaga lume în pragul nebuniei. Cercetările au continuat, însă aceste globule păreau a fi singura șansă de salvare. Când Eliza Ghețea s-a stins din viață, au profitat și au făcut primul test pe o ființă umană. Inima și-a revenit aproape instantaneu. A pompat lichidul albastru cu o oarecare dificultate, însă starea ei se ameliora văzând cu ochii. După cinci zile Eliza a deschis ochii. Starea ei era bună. Dacă nu ar fi avut pielea aceea albăstruie, nimeni nu ar fi zis că în urmă cu câteva zile murise de Moartea Albă.

— Doamnă doctor, trebuie să folosim globulele albastre, știți bine că e singura soluție, zice unul dintre bărbații de la masă.

— Da, știu asta, însă Conducerea nu este de acord tocmai pentru că rezultatul folosirii globulelor este o aberație. Credeți voi că vor fi de acord să arate… așa ca mine? Priviți-mă! Voi știți că sunt tot eu, dar dacă m-ar vedea cineva pe stradă, un om obișnuit, ce credeți că s-ar întâmpla?

— Eu zic că ar prefera asta decât moartea, zice directorul.

— Și totuși, Conducera nu este de acord, adaugă femeia.

— Ce altă soluție avem? întreabă un doctor.

— Găsirea cauzei. Asta e soluția. Dacă vom ști cauza, vom ști ce decizie să luăm. Am vorbit cu inspectorul care cercetează împrejurările în care au avut loc morțile și se pare că toate au în comun două lucruri: starea subiectului – panică, depresie, durere, și muntele. Vulcanul Arenal din Costa Rica.

— Cum adică vulcanul?

— Da, fiecare dintre subiecți avea o oarecare legătură cu acel vulcan. Unii nici nu știau că ar fi vulcan. Eu, de exemplu, credeam ca e un simplu munte. Înainte de… ei bine, înainte de a muri, îl visam. Mă visam mereu în drum spre munte și mă trezeam de fiecare dată când apăreau nori de fum sau foc în jurul meu. Nu m-am gândit niciodată la însemnătatea acestor vise până nu am vorbit cu inspectorul.

— Și ce este de făcut?

— Așteptăm. A strâns o echipă și va pleca să vadă ce se ântâmplă acolo.

— Dar oamenii aceia… crezi că vor rezista? În fiecare zi apar alte și alte cazuri.

— Nu știu de bătrân și de copilul femeii însărcinate, dar ceilalți sigur vor rezista. De fapt, e posibil să o pierdem și pe cea mică. Lovitura la cap a fost destul de gravă.

*

Șapte siluete negre privesc în jos de pe creasta vulcanului. Pe fundul craterului se vede o lumină roșie. Nu e țipenie de om, nici vântul nu se aude.

— Poate că ar trebui să cobor eu, spune Eliza.

— În nici un caz! Știi bine că nu am fost de acord să vii cu noi, d-apoi să te trimitem la înaintare.

— Dar eu am murit deja, ce pot să mai pățesc?

— Nu! zice inspectorul apăsat.

— Atunci vino cu mine.

Douăzeci de minute mai târziu, cei doi privesc sfera lichidă ce plutește în inima vulcanului. E înconjurată de o substanță lipicioasă care, de la distanță, aduce cu un nor de fum alb. Eliza se apropie. Când inspectorul încercă să o oprească, îi simte mâna rece. Se întoarce către el și îl privește de aproape.

— Trebuie să pleci. Acum! Ești foarte palid.

— Nu plec fără tine, zice bărbatul, cu o voce tremurândă.

— Pleacă, eu sunt bine. Nu mai are ce să-mi ia.

Eliza îl privește pe inspector cum se retrage și revine la „subiectul” ei. Substanța din jurul sferei se lipește de ea pentru câteva secunde, dar se retrage din calea ei. Îi lasă un culoar până la sferă. Eliza își lipește palma de globul acela lichid și simte o bătaie repetată, ca un puls. Mâna îi intră în glob și acesta începe să tremure tot mai tare, ca o gelatină. Eliza mai face un pas. Buzele ei schițează un zâmbet, de parcă ar primi răspuns. Formulează întrebări în gând și zâmbetul îi crește încet-încet. Când ajunge în mijlocul sferei, femeia râde în hohote. E pentru prima dată, după foarte mult timp, când râde cu atâta poftă. Își imaginează cum va arăta lumea peste câteva zeci de ani.

*

— Soluția, singura soluție de fapt, sunt globulele albastre, zice femeia.

Un murmur umple sala de conferințe, dar privirea ei rece îi reduce pe toți la tăcere.

— Vulcanul nu se va opri și nici noi nu avem cum să-l oprim. Nu va erupe niciodată, deci nu e un pericol din punctul ăsta de vedere. Visele, halucinațiile și dorința cu care ne-am trezit fiecare dintre cei care am murit, de a merge către el, au fost date de substanța aceea care s-a așezat în crater. Este un fel de ființă venită din altă galaxie, care a găsit în noi soluția problemei cu care se confruntă speciile de acolo. Globulele noastre roșii.

Tace o clipă pentru a-și trage răsuflarea, apoi continuă:

— Noi suntem salvarea lor, așa cum globulele albastre sunt salvarea noastră. După cum vă poate confirma și inspectorul aici de față, cu cât ești mai aproape de acea substanță, cu atât crește starea de panică, inima începe să pompeze din ce în ce mai tare pentru ca apoi să se oprească. Gobulele roșii sunt extrase din corp, absorbite de acea substanță. Este un fenomen pe care nu am reușit să mi-l explic.

— Dar, mă scuzați doamnă doctor, nu putem să exterminăm acea… substanță, materie, ce-o fi?

— Nu. Încercarea asta ne va induce starea de teamă și teama ne duce mai aproape de moarte. Mă rog, aceia care sunt cuprinși de teamă vor fi atrași de vulcan și, mai departe știți povestea.

În sală se lasă o tăcere adâncă.

*

O femeie cu un copil de mână intră în biroul avocatului. Are pielea de un albastru-palid, ușor sidefie. Îl sărută pe bărbat și lasă copilul să sară în scaunul de la birou. În spatele scaunului, pe perete, se vede același vulcan fumegând. Biroul e neschimbat, mai puțin oamenii care îi calcă pragul. Tot mai puțini oameni normali îl vizitează. Majoritatea sunt albaștri. În curând, avocatul o să se întrebe ce înseamnă, de fapt, să fii normal, care sunt criteriile normalității.

Copilul se învârte în scaun mormăind un cântecel. Femeia îi privește pe amândoi,  mulțumind în sinea ei acelui munte-vulcan care i-a adus împreună. Au murit și au pășit împreună într-o nouă viață. O viață ca un cer de primăvară.

Povestire aleasă de Michael Haulică la Creative Writing Sundays (2014), la tema „ce ar fi dacă”, și publicată în revista Argos nr. 8 / 2014.

__________________________________

Foto: Gimel Volcano Costa Rica – wallpapers, pictures, photos (zastavki.com)

The post Vulcanul, o poveste scurtă first appeared on Andreea Ban.

Dacă v-au lipsit întâlnirile noastre, vă veți bucura să aflați că așteptarea va lua sfârșit în curând. Sâmbătă, 25 octombrie, la ora 15:00, Serial Readers organizează la ceainaria La Un Ceai, un eveniment special dedicat Cărții Lunii Octombrie și unui gen literar căruia nu prea i-am acordat atenția cuvenită. Până acum.

Așadar, la cererea publicului – deși, sincer vorbind, și nouă ne-a fost tare dor de voi – ne-am decis să reluăm tradiția și să organizăm o nouă întâlnire între cititori. Tema aleasă pentru revedere este una inedită și, sperăm noi, incitantă: literatura SF. Vom pleca de la cartea lunii, aleasă în urma voturilor voastre – “Fundația“, de Isaac Asimov – și vom dezbate un gen literar care, deși popular, înca este privit cu reticență de unii cititori.

Sună bine, nu-i așa? Nu am citit eu prea multe romane SF, dar sunt tare curioasă cu ce listă de cărți voi pleca de la eveniment, nu de alta, dar nu a fost întâlnire la care să nu-mi notez recomandări care mai de care mai interesante.

La acest eveniment nu numai că ne susțin prietenii de la Editura Paladin cu cărți pentru cei mai vorbăreți dintre participanți, dar avem și un invitat special: Michael Haulică, scriitor de science fiction, coordonator al colecțiilor de SF&F ale editurii Paladin și redactor-șef al revistei Argos. Michael mi-e cu atât mai drag cu cât am participat la un curs susținut de dânsul în cadrul Creative Writing Sundays (am povestit aici) și pe care, dacă îl ascultați povestind despre cărțile SF, veți dori să le citiți, să le descoperiți. E ceva în felul lui de a povesti care cucerește!

Mai multe detalii despre eveniment găsiți aici: Eveniment Science Fiction >>

Puteți da join pe pagina de Facebook aici.

Acestea fiind spuse, vă recomand să vă rezervați locurile din timp, să vă pregătiți recomandările și ne vedem la prima noastră discuție SF!

The post Întâlnire SF pe 25 octombrie! first appeared on Andreea Ban.

Povestirea mea albastră (veți vedea de ce albastră) a fost publicată în numărul 8 al revistei Argos. A fost prima dată când am pășit în lumea lui „ce ar fi dacă?” și unii spun că mi-a ieșit. Nu mă voi lăuda singură, nu se face, dar voi mulțumi cu această ocazie omului frumos care mi-a deschis ușa către minunata lume a SF-ului, Michael Haulică.

Mai departe vă invit să-mi citiți povestea aici: Vulcanul.

Neapărat să cititi și poveștile colegilor, sunt minunate! Le găsiți aici: http://argosmagazine.com

Luna a 7-a se pare că este o lună plină de surprize, de bucurii mici, dar mari. Și acestea sunt bucuriile care ne fac să zâmbim, care ne aduc pe linia de plutire atunci când, știți voi, corăbiile par a fi înghițite de valuri.

The post Micile bucurii, marile bucurii first appeared on Andreea Ban.

Creative Writing Sundays

Tema: „Science-fictionul este un exercițiu care pleacă de la întrebarea CE-AR FI DACĂ? și speculează linia de dezvoltare a unuia dintre răspunsurile posibile. Tema povestirii va fi Science-fiction fără nave cosmice și roboți. Mai exact, aștept o povestire (maximum 20000 de semne cu spații) care speculează o ipoteză din domeniul în care lucrează autorul. 

–––
Astăzi, la Creative Writing Sundays, scriitorul Michael Haulică ne-a vorbit despre poveștile SF, despre felul în care se scrie un text și pașii care trebuie urmați pentru ca textele să fie publicate. Aș putea spune că a fost una dintre cele mai utile întâlniri de până acum.

Să revin la „happy creative sunday”…  Tema trimisă pentru întâlnirea de astăzi s-a clasat printre cele 5 semifinaliste. Pentru că are niște șanse – destul de mari – să fie publicată într-o revistă SF, nu o voi publica pe blog (cum v-am obișnuit). Pot spune doar că este o poveste cu un vulcan și cu oameni albaștri (nu ștrumfi!). Revin cu detalii sau, în cel mai rău caz, cu povestea aici.

Bucuria mi-e cu atât mai mare cu cât în cazul acestei teme am fost în pană de inspirație și abia am reușit să trimit povestea. Rezultatul a fost neașteptat.

PS. Cu această ocazie l-am descoperit pe Asimov cu al lui „Eu, Robotul” și pe Michael Haulică, un om absolut minunat care a pus SF-ul într-o cu totul altă lumină. Mulți oameni frumoși la CWS. Am zis!

The post Happy creative sunday! first appeared on Andreea Ban.

Breaking out is impossible. Really?!

De ce oare sunt asa amuzante filmele din ultima perioada? Cred ca s-a descoperit in sfarsit cheia succesul: „fa-i sa rada si vei castiga!” Pana si intr-un film pe care il credeam serios, cu revolte, batai, nebunie, am descoperit doza aia optima de amuzament care sa te tina pana la final in fata ecranului fara a te plictisi. Lockout – Misiune pe MS One pare a fi un SF de inalta clasa. Din pacate nu prea e. E doar un alt film de vazut intr-o zi in care nu ai altceva mai bun de facut.

MS One e o inchisoare experimentala in care sunt adormiti cei mai periculosi 500 de criminali ai lumii. Intr-o zi sau poate era noapte – nu imi dau seama, pentru ca inchisoarea se afla in spatiu – unul dintre cei inchisi reuseste (oare cum?!) sa puna mana pe o arma si de aici toata nebunia. Fiica presedintelui este prinsa in mijlocul revoltei. Cei adormiti sunt treziti. Prizonierii sunt ucisi. Apare Snow, the good and funny guy, si (poate ca) salveaza situatia. Nu va spun mai multe pentru ca ar fi pacat sa stric surpriza. Filmul e de vazut cu toate fazele trase de par sau chiar fortate. E de vazut pentru ca e amuzant.

PS. Cheia filmului e prenumele lui Snow. Fiti pe faza!

Lockout – Misiune pe MS One (2012)

The post Misiune pe MS One first appeared on Andreea Ban.