The post E un fluture! first appeared on Andreea Ban.

Ma gandeam in seara asta la timpul pe care nu il avem. Ma intrebam, de fapt, oare cum au unii timp de ei pe langa serviciu, pe langa casa si copii, pe langa toate nebuniile de zi cu zi? Cand stai acasa ai timp de toate si iti mai si ramane – intervine plictiseala, desi mie nu mi se intampla (si am avut o perioada destul de lunga de stat acasa). Dar cand intri in campul muncii, un camp dorit mai ceva ca in vremurile de demult cand stra-stra-bunii nostri se „razboiau” pe bucati de glie, timpul se stinge brusc. Acum e dimineata, acum e seara, acum e luni, acum e duminica. Cum isi impart timpul ei, cei cu copii, cei cu multe responsabilitati, astfel incat sa nu neglijeze nimic din lucrurile lor importante?

Poate ca in timp ne adaptam cu totii la situatie, responsabilitatile vin una cate una si se instaleaza confortabil in vietile noastre, iar noi nu le dam atentie decat atunci cand ne darama. Dar cazuti fiind ne dam seama ca nu prea avem de ales si mergem mai departe. Ne ridicam si pasim inainte cocosati de greutati. Le ducem pas cu pas ca Sisif. Suntem pedepsiti de timp. Asta ar fi partea gri a situatiei. Partea roz e aia in care realizam ca suntem mari si puternici, cand e cineva acasa care sa ne zambeasca. Cand copiii ne intind manutele si ne trag usor in lumea lor simpla, minunata. Prin ochii lor ne regasim timpul, prin iubire ne regasim pe noi. Si unii dintre voi imi vor spune acum, asa, cu juma’ de glas: „si noi, cei care nu ne-am gasit iubirea, care nu…”. Nu am raspuns pentru voi mai mult decat as avea pentru mine… toate la timpul lor dragilor, toate la timpul lor!

In urma cu doi ani eram pe un drum, eram in cautarea a ceva. Acum am pornit pe un altul. Timpul mi-a devenit din nou scump. Iar iubirea… pentru ea nu am cuvinte. Ea vine si pleaca. Poate ca va ramane intr-o zi pentru totdeauna. Poate ca doi ani vor fi de data asta trei, sapte, multi. Poate. Timpul e cel care ne rezerva cele mai neasteptate surprize, iar eu sunt aici sa ii zambesc.

Voi cum va intelegeti cu timpul? Il alergati voi sau va alearga el? 🙂

The post Doi ani de vacanta. Doi ani de iubire. first appeared on Andreea Ban.

Dar tu? Atunci cand lacrimile ti-au fost furtuni si inima iti batea sa-ti sparga pieptul, tu ai reusit sa-ti spui ca o sa fie bine? Ai putut sa-ti asculti sfaturile de bine si cuvintele calde? Nu. Evident. Nu ai cuvinte decat pentru ceilalti. Cu tine esti o epava, iti lipseste inspiratia, increderea, orizontul. Vezi doar „eu, cenusiu-negru, acum, sfarsit”. Cu greu poti privi catre maine, ceata nu te lasa, iti impaienjeneste privirea, durerea te ingenuncheaza.

Cand e vorba de noi, sfaturile ne sunt inutile. Ceea ce spuneam ieri prietenului pierdut in gandurile-i gri sunt cuvinte goale pentru durerea noastra de azi. Si cuvintele altora sunt la fel de seci. Le auzim ca pe un sunet ciudat „va fi bine, bineee, bineeeeee” si cuvantul se stinge cu ecou. De ce nu reusim sa ne insusim sfaturile, sa ni le aplicam ca pe acele comprese reci si binefacatoare? De ce nu reusim sa iesim din starea noastra depresiva atunci cand cel de langa noi ne asigura ca totul e in capul nostru, ca dracul nu e atat de negru si ca maine va fi o noua zi?

M-am priceput mereu sa dau sfaturi, sa incurajez, sa sterg lacrimile si sa-mi pun umarul la bataie pentru o frunte cu mult prea plina de ganduri negre. Am imbratisat si am fost cu sufletul alaturi de cel care avea nevoie de mine, i-am tinut mana chiar si dupa ce s-a stins in somn. Dar am stiut mereu ca sfaturile nu-i sunt de ajuns. Am stiut ca acele cuvinte pe care eu le gaseam potrivite nu erau decat o anestezie temporata asupra simturilor lui. Si durerea avea sa se intoarca, poate la fel, poate mai mica… doar timpul avea sa-l vindece.

Si acum, daca stau sa ma gandesc, sfaturile sunt bune. Si nu pentru sfaturi in sine, ci pentru ca fac timpul sa treaca altfel. In momentele mele de sfarsire am avut prietenii aproape, nu mereu – mi s-a intamplat sa-mi doresc spatiu, sa-mi alung singura depresiile, dar de cele mai multe ori a fost cineva langa mine care sa ma traga de maneca. Si printre cuvinte reusea sa-mi zmulga un zambet, pentru o clipa sau doua uitam de mine si totul se transforma. Traiam acel moment lasand in urma tumultul care-mi facea inima sa se ridice in gat, mica si agitata nevoie mare. Ajungeam din noua acasa, singura cu fantasmele mele si totul revenea, dar in doze mai mici pana dispareau de tot. Poate dupa doua zile sau doua saptamani, dar dispareau.

Nu sfaturile noastre ii vindeca pe ceilalti de tristeti nemarginite, de suferinte fara nume, doar timpul o poate face. Si cred ca din aceasta cauza nu ne putem asculta sfaturile proprii, pentru ca avem nevoie de timpul altora. Timpul lor pentru a face tristetile sa se stinga, fantasmele sa plece. Timpul lor pentru stergerea durerii noastre. Dar timpului astuia ii putem spune sfat. Suna mai artistic si mai putin trecator. Si nici nu ticaie!

The post Dar stim sa dam sfaturi, nu-i asa? first appeared on Andreea Ban.

Acum niste ani priveam cu ochii mariti de entuziasm viitorii 18, 20 de ani. Si parca altfel trecea timpul. Cu cat ii asteptam cu atat se apropiau mai greu. Acum ma uit sec la 30 si el se uita in ochii mei si rade. Si ii rad si eu lui in nas, dar el imi rade mai tare pentru ca vine repede. Am trecut prin diverse stari, de indiferenta, de semi-soc (sper sa nu vina si socul!), de incantare, de „wow! 30, ce tare, ca in filme!” si in final ramane acel „si ce?”. Cum au venit anii de pana acum, asa vor veni si urmatorii. Cum noi, unii, infruntam pragul de 30, altii infrunta 40-ul sau 60-ul. Nu merg mai departe, ca de la 70 va fi frumos. Nepoti mai putin agitati, carti multe, cafea cu lapte si plimbari in parc. Asta in cazul in care apucam 70-ul.

Cel mai greu cred ca a fost la 14. Sa imi spuna mie cineva ca 14 a fost o varsta ok! Ganditi-va doar la poza aia de buletin. Bine, poate tu ai avut poza misto, dar esti UNICAT! Noi restul vom trai mereu cu amintirea pozei de la 14 ani. Pfaaaa! Acum la 30 e frumos. Purtam tocuri inalte, cravate, avem diverse gadget-uri si neuroni grasi de atata informatie. Niste smart ass-i, ce mai!

Sa ma intorc inapoi la primavara si soarele meu. Este o vreme minunata, numai buna de citit pe banca in parc, de iesit la o terasa sau o plimbare cu bicicleta, rolele, copilul in parc. Poate anii se duc, dar primavara e aici, ne incalzeste cu soarele ei. Va veni si verdele imediat si vom incinge ditai hora in batatura. Nu! In fara blocului. Adica nu! In…tr-o gradina mare!

The post Cu geamul larg deschis first appeared on Andreea Ban.