Dar stim sa dam sfaturi, nu-i asa?

time read

Articolul are 546 cuvinte și se citește în 2 minute.

Un prieten te suna in noapte, isi incepe povestea cu voce tremuranda. Nu vrea decat sa-l asculti, sa isi spuna oful. Ii simti inima batandu-i tare si iti imaginezi lacrimile cum se scurg siroaie si se inoada in barbie. „Iesim maine la o cafea! O sa fie bine, vei vedea” ii spui tu sigur pe tine.

Dar tu? Atunci cand lacrimile ti-au fost furtuni si inima iti batea sa-ti sparga pieptul, tu ai reusit sa-ti spui ca o sa fie bine? Ai putut sa-ti asculti sfaturile de bine si cuvintele calde? Nu. Evident. Nu ai cuvinte decat pentru ceilalti. Cu tine esti o epava, iti lipseste inspiratia, increderea, orizontul. Vezi doar „eu, cenusiu-negru, acum, sfarsit”. Cu greu poti privi catre maine, ceata nu te lasa, iti impaienjeneste privirea, durerea te ingenuncheaza.

Cand e vorba de noi, sfaturile ne sunt inutile. Ceea ce spuneam ieri prietenului pierdut in gandurile-i gri sunt cuvinte goale pentru durerea noastra de azi. Si cuvintele altora sunt la fel de seci. Le auzim ca pe un sunet ciudat „va fi bine, bineee, bineeeeee” si cuvantul se stinge cu ecou. De ce nu reusim sa ne insusim sfaturile, sa ni le aplicam ca pe acele comprese reci si binefacatoare? De ce nu reusim sa iesim din starea noastra depresiva atunci cand cel de langa noi ne asigura ca totul e in capul nostru, ca dracul nu e atat de negru si ca maine va fi o noua zi?

M-am priceput mereu sa dau sfaturi, sa incurajez, sa sterg lacrimile si sa-mi pun umarul la bataie pentru o frunte cu mult prea plina de ganduri negre. Am imbratisat si am fost cu sufletul alaturi de cel care avea nevoie de mine, i-am tinut mana chiar si dupa ce s-a stins in somn. Dar am stiut mereu ca sfaturile nu-i sunt de ajuns. Am stiut ca acele cuvinte pe care eu le gaseam potrivite nu erau decat o anestezie temporata asupra simturilor lui. Si durerea avea sa se intoarca, poate la fel, poate mai mica… doar timpul avea sa-l vindece.

Si acum, daca stau sa ma gandesc, sfaturile sunt bune. Si nu pentru sfaturi in sine, ci pentru ca fac timpul sa treaca altfel. In momentele mele de sfarsire am avut prietenii aproape, nu mereu – mi s-a intamplat sa-mi doresc spatiu, sa-mi alung singura depresiile, dar de cele mai multe ori a fost cineva langa mine care sa ma traga de maneca. Si printre cuvinte reusea sa-mi zmulga un zambet, pentru o clipa sau doua uitam de mine si totul se transforma. Traiam acel moment lasand in urma tumultul care-mi facea inima sa se ridice in gat, mica si agitata nevoie mare. Ajungeam din noua acasa, singura cu fantasmele mele si totul revenea, dar in doze mai mici pana dispareau de tot. Poate dupa doua zile sau doua saptamani, dar dispareau.

Nu sfaturile noastre ii vindeca pe ceilalti de tristeti nemarginite, de suferinte fara nume, doar timpul o poate face. Si cred ca din aceasta cauza nu ne putem asculta sfaturile proprii, pentru ca avem nevoie de timpul altora. Timpul lor pentru a face tristetile sa se stinga, fantasmele sa plece. Timpul lor pentru stergerea durerii noastre. Dar timpului astuia ii putem spune sfat. Suna mai artistic si mai putin trecator. Si nici nu ticaie!