Dar stim sa dam sfaturi, nu-i asa?

Un prieten te suna in noapte, isi incepe povestea cu voce tremuranda. Nu vrea decat sa-l asculti, sa isi spuna oful. Ii simti inima batandu-i tare si iti imaginezi lacrimile cum se scurg siroaie si se inoada in barbie. „Iesim maine la o cafea! O sa fie bine, vei vedea” ii spui tu sigur pe tine.

Dar tu? Atunci cand lacrimile ti-au fost furtuni si inima iti batea sa-ti sparga pieptul, tu ai reusit sa-ti spui ca o sa fie bine? Ai putut sa-ti asculti sfaturile de bine si cuvintele calde? Nu. Evident. Nu ai cuvinte decat pentru ceilalti. Cu tine esti o epava, iti lipseste inspiratia, increderea, orizontul. Vezi doar „eu, cenusiu-negru, acum, sfarsit”. Cu greu poti privi catre maine, ceata nu te lasa, iti impaienjeneste privirea, durerea te ingenuncheaza.

Cand e vorba de noi, sfaturile ne sunt inutile. Ceea ce spuneam ieri prietenului pierdut in gandurile-i gri sunt cuvinte goale pentru durerea noastra de azi. Si cuvintele altora sunt la fel de seci. Le auzim ca pe un sunet ciudat „va fi bine, bineee, bineeeeee” si cuvantul se stinge cu ecou. De ce nu reusim sa ne insusim sfaturile, sa ni le aplicam ca pe acele comprese reci si binefacatoare? De ce nu reusim sa iesim din starea noastra depresiva atunci cand cel de langa noi ne asigura ca totul e in capul nostru, ca dracul nu e atat de negru si ca maine va fi o noua zi?

M-am priceput mereu sa dau sfaturi, sa incurajez, sa sterg lacrimile si sa-mi pun umarul la bataie pentru o frunte cu mult prea plina de ganduri negre. Am imbratisat si am fost cu sufletul alaturi de cel care avea nevoie de mine, i-am tinut mana chiar si dupa ce s-a stins in somn. Dar am stiut mereu ca sfaturile nu-i sunt de ajuns. Am stiut ca acele cuvinte pe care eu le gaseam potrivite nu erau decat o anestezie temporata asupra simturilor lui. Si durerea avea sa se intoarca, poate la fel, poate mai mica… doar timpul avea sa-l vindece.

Si acum, daca stau sa ma gandesc, sfaturile sunt bune. Si nu pentru sfaturi in sine, ci pentru ca fac timpul sa treaca altfel. In momentele mele de sfarsire am avut prietenii aproape, nu mereu – mi s-a intamplat sa-mi doresc spatiu, sa-mi alung singura depresiile, dar de cele mai multe ori a fost cineva langa mine care sa ma traga de maneca. Si printre cuvinte reusea sa-mi zmulga un zambet, pentru o clipa sau doua uitam de mine si totul se transforma. Traiam acel moment lasand in urma tumultul care-mi facea inima sa se ridice in gat, mica si agitata nevoie mare. Ajungeam din noua acasa, singura cu fantasmele mele si totul revenea, dar in doze mai mici pana dispareau de tot. Poate dupa doua zile sau doua saptamani, dar dispareau.

Nu sfaturile noastre ii vindeca pe ceilalti de tristeti nemarginite, de suferinte fara nume, doar timpul o poate face. Si cred ca din aceasta cauza nu ne putem asculta sfaturile proprii, pentru ca avem nevoie de timpul altora. Timpul lor pentru a face tristetile sa se stinga, fantasmele sa plece. Timpul lor pentru stergerea durerii noastre. Dar timpului astuia ii putem spune sfat. Suna mai artistic si mai putin trecator. Si nici nu ticaie!

8 Comments

  • lotusull Posted 30/03/2011 16:05

    M-am intrebat si eu, de multe ori, de ce stiu sa spun ceva potrivit unui prieten, iar cand vine vorba de mine, parca am uitat tot..
    Probabil ca nu putem fi obiectivi cu noi insine…
    Chiar n-am gasit o explicatie plauzibila.
    Insa mi-e clar ca asa, stiind ca exista macar cineva in viata noastra caruia ii pasa cu adevarat si pe al carui sfat ne putem baza, parca suntem mai putini singuri.
    Desi mi-e clar ca orice mi-ar spune un prieten, oricat de binevoitor ar fi sfatul lui, pana nu ma conving singura, imi cam dau cu capul de perete 🙂

  • andres Posted 30/03/2011 16:09

    Da. Cunosc senzatia. Chiar imi spunea o prietena zilele trecute, ca la sfaturi de pricepem, cand e vorba de noi se schimba datele problemei. Si stii ce cred, ca uneori avem si o doza de masochism, ne place sa picam in letargie, sa suferim. Poate pentru ca la urma ne vom ridica mai puternici. Vorba aia, ce nu ne omoara ne intareste. 🙂

  • Bianca Dobrescu Posted 31/03/2011 06:52

    Bine spus, deşi noi oamenii hotărîm: a, el are o problemă? un fleac, trece şi-asta…. eu am o problemă? ah va erupe un crater din degetul mic.. ce să faaaac?

    cam aşa se tratează.

  • andres Posted 31/03/2011 11:52

    Da! Din pacate asa. Problemele noastre sunt intotdeauna alea mai mari. Si ma gandesc uneori ca sunt oameni cu probleme adevarate, ca pe aceia ar trebui nu sa ii sfatuim ci sa ii ajutam. Dar na, asta e natura umana, cu o doza de egoism si egocentrism. Uneori dozele sunt depasite…

  • Bianca Dobrescu Posted 31/03/2011 13:49

    Evidend, şi nu-i suficientă vorbăreala, sunt oameni care se chinuie să-i ajute pe alţii, din puţinul lor să dea mai departe. dar noi.. noi cum auzim de un caz de genul, fugim cât putem, ne facem că plouă.

  • andres Posted 31/03/2011 14:48

    Intorcandu-ma putin la faza cu sfaturile, cred ca sunt bune, foarte bune. Poate nu ajuta pe moment, dar subconstientul lucreaza si prindem putere pe negandite. Poate ca uneori fugim pentru ca ne e teama sa nu dezamagim sau pur si simplu pentru ca nu putem face mare lucru. Trist.

  • Raluk Posted 31/03/2011 22:54

    Sa tii minte ce ai scris….pentru data viitoare 🙂

  • andres Posted 31/03/2011 22:59

    Daaa! Din pacate… deci nu uita motivele pt care probabil voi uita ce am scris 😀

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.