Muzica e cea care ne dă aripi. Ne urlă tristețea și ne dansează fericirea. Muzica e cea care ne inspiră. Mi se întâmplă să descopăr câte o melodie care să-mi arate povești… Acest lucuru mi se întâmplă de obicei atunci când nu am nimic de scris la mine, când sunt în trafic, la vreun concert sau în oraș cu prietenii. Îmi notez melodiile în speranța că poveștile vor reveni, că voi vedea cu ochii minții personajele pe care le-am văzut atunci. Rămâne doar speranța și melodia nou descoperită. Și ascult melodia pe repeat până descopăr o alta și alta. Poate că ar trebui să vopsesc peretele în verde (acum privesc unul alb, prea alb!), să readuc nopțile albe de altădată. Poate așa voi readuce și poveștile…

Ce asculți acum, tu cel sau cea care citești aceste rânduri? Ți-aș propune să asculți ceva care să te facă să zâmbești, dar oare ce te face să zâmbești?

Eu ascult un mix – Michael Jackson în momentul acesta, Stranger in Moscow (min. 32:oo). S-ar putea să-ți placă.

The post Spune-mi ce melodie asculți first appeared on Andreea Ban.

Îmi aduc aminte că te luam cu mine peste tot. Poate pentru că nu voiam să te descopere cineva, poate pentru că aveam mereu ceva de zis. Acum, ei bine, acum ești alb. Sunt luni de zile de când nu ți-am mai adresat niciun cuvânt. Nu te superi, știu asta. Mă întreb dacă asta înseamnă că am făcut poveștile să prindă aripi, să fie realitate. Mă întreb… Și totuși, poveștile pe care ți le spuneam în acea viață în care mă opream din mers pentru a-ți împărtăși nemulțumirile și fericirile mele, acele povești mărunte erau bucăți din mine. Erau zilele mele, iubirile mele, tristețile mele. Erau întrebări. De ce-uri amare.

Să fie acesta răspunsul? Îți scriu atunci când tristețea mă prinde din urmă? Îți scriu atunci când nu e nimeni în jur să asculte? Mi-e dor de acel „dragă jurnalule”, mi-e dor de vremurile demult apuse. Le-am revăzut astăzi când am trecut pe lângă un grup de studenți. Glumele lor erau glumele noastre de acum nouă, zece ani. Nu simt acești ani. M-am oprit o clipă din drumul meu și i-am privit. O altă generație cu vise mari, cu glume la fel de nesărate și fum de țigară suflat spre cer. O altă generație care nu se teme de nimic, care schimbă lumea. Ei o vor schimba. Așa cum noi am schimbat-o la rândul nostru. Fiecare dintre noi suntem parte din această mare schimbare.

Jurnalule, dragă, nu m-am întors. Nu-ți mai promit, așa cum făceam altă dată. Poate voi scrie, poate nu. Nu mai caut răspunsuri. Caut întrebări. Întrebările corecte. Doar ele vor primi răspunsurile corecte. Am citit într-o carte, da. Am avut o revelație. Am câte o revelație la fiecare carte citită. Asta nu s-a schimbat, prietene drag, citesc și trăiesc alte și alte vieți pe lângă viața mea.

O noapte minunată să ai, cititorule,
O zi cu soare și zâmbet să ai, om frumos!

The post Dragă Jurnalule, first appeared on Andreea Ban.

Ma incearca trairi ciudate. M-as ridica sa plec. Visez la drumuri catre departe, doar eu si gandurile mele. Dar simt cum gandurile ma sufoca. Le sting cu muzica. Le fac sa taca, sa taca de tot. Citesc si ascult muzica. Imi spunea la un moment dat o prietena ca nu poate citi cu muzica, ca nu se poate concentra nici la carte si nici la melodie. Mi s-a parut ciudat. Imi place la nebunie sa citesc ascultand muzica. Muzica imi linisteste gandurile, le amorteste cumva pentru ca eu sa ma pot delecta cu povestea cartii. E ciudat, stiu. Fiecare avem ciudateniile noastre. Pe de alta parte, nu pot dormi cu muzica, televizor sau orice alt factor care sa-mi perturbe linistea. Uneori aud si ticaitul ceasului… care e in alta camera.

Dar muzica are efectul asta ciudat. Ma duce in alte lumi. As fi in stare sa ascult o melodie pe repeat zile intregi, de sute de ori. Si trec la urmatoarea atunci cand voi fi trecut peste ganduri sau cand gandurile vor sa treaca in alta etapa.

Camera mi-e linistita. Ticait de ceas – nu l-am auzit ticaind pana acum, ciudat! -, zgomotul orasului, respiratia mea. O melodie pe fundal. O opresc din cand in cand… dar o vreau iar. „Si urmele in jurnal spre apa fug.” Am inchis jurnalul si l-am dosit in dulap. Am asezat in el franturi de ganduri. Incerc sa scap de ele, dar nici jurnalul nu le mai vrea. Imi bazaie imagini sacadate. Ma doare capul. Ele striga. Se frang. Revin. Se sting. Iar striga. Si dau muzica mai tare. In noapte. In singuratate. O melodie. „Lasa-ne sa…”

Alternosfera – Singuratate

The post Nu-ti ajunge o noapte first appeared on Andreea Ban.

Şi nimic nu mai contează
Afară de ploaia care cade,
Ploaia care plânge în neştire
Amintiri de ieri,
Vise de mâine.

Cade încet şi rece dintr-un cer
Greu de atâta cenuşiu,
O ploaie desenată parcă
Pentru ochii mei.
Se scurge pe geamul uşor crăpat
Şi alunecă spre mine…
O privesc cu privirea rătăcită.
Se ridică în valuri de furie,
Mă învăluie ca o furtună
Şi frunze de toamnă îmi zgârie
Obrajii, picături de apă
Îmi lovesc pleoapele
Şi buzele…
E furtună. Mi-e frig.
Un ţipăt mut încearcă să
Se strecoare afară,
Dar furtuna mă îneacă.

Tresar din visul care mi-e
Coşmar şi furtuna se retrage
Într-o ploaie liniştită de vară.
Ochii îmi rămân pironiţi în tavan…
Mi-e teamă să-i închid.
Mi-e teamă de furtuna care mă pândeşte
Şi tu nu eşti alături…

Andres 

Foto

The post Furtuna de ganduri first appeared on Andreea Ban.

„Imi place vara, dar nu aici in oras. Strazile put, sunt infecte. Se descompun zi de zi sub soarele dogoritor. Acum niste ani visam la strazi spalate cu detergent. Am descoperit ca se poate… dar nu la noi. Mi-as dori sa fiu oriunde altundeva… „

Mi-am spus mai devreme oful pe FB, insa imi dau seama ca e mai mult decat un of, e dezamagire. Dezamagirea fiecarei zile in care descopar grozaviile orasului, dezamagirea cu care pasesc in fiecare zi prin „mocirla” care ramane in acelasi stadiu, nu se usuca, nu dispare. E acolo si e hranita zi de zi cu alte si alte straturi. Cand ma bucuram ca nu mai miroase gunoiul din spatele blocului, m-am trezit atacata de cainele portocaliu care pe mine nu ma latra. Am crezut mult timp ca ii sunt simpatica si ii luam apararea atunci cand unul sau altul imi spunea ca a fost latrat, capsat sau mai stiu eu… Ei bine, intr-o seara in care probabil eram cam incruntata, simpaticul de caine portocaliu – frumusel al naibii – a sarit la mine. De atunci nu mai plec de acasa fara geanta mea mare si rosie. Cred ca mi-a intrat cumva in subconstient ca daca m-a salvat de muscatura unui latrator, ma va scoate din toate belelele.

Acum nu mai merg prin spatele blocului si iata ca am scapat si de putoare si de caine. Ca sa vezi unde era solutia! Dar ce sa vezi. Mirosul s-a mutat pe strada unde mi-e serviciul. La prima vedere pare in regula, e aproape de soseaua principala, intersectie mare in oras, dar cand intri pe straduta dintre blocuri te izbeste! Si pe caldurile astea nu pot decat sa maresc pasul spre a intra mai repede in cladire, la racoare. Iata cum stam noi inchisi zi de zi, multe ore, in patratelele noastre de birouri. Trist.

Dar sa ma intorc la declansatorul nemultumirii mele. Veneam spre casa in seara asta si, dupa o lunga plimbare prin oras, am simtit nevoia sa iau un loc pe banca in asteptarea troleului. M-am asezat pentru 3 secunde. M-a izbit un miros imbatator, sa ma lesine si alta nu. Nu stiu cum de uitasem ca in zona aceea, a bancilor, pute ca naiba. M-am indreptat ingretosata spre marginea trotuarului sa fiu cat mai aproape de usa troleului. Am avut noroc sa fie mai liber. Am ocupat un scaun la geam… Abia dupa ce a plecat din statie am realizat ce duhoare era in zona respectiva. Am crezut prima data ca mi se pare, ca a ramas mirosul de afara. Insa la fiecare plecare de pe loc, la fiecare adiere de vant prin geamurile larg deschise, venea cate un damf sa darame omu’ din picioare. M-am ridicat de pe scaun si m-am asezat intre doua geamuri deschise pana la urmatoarea statie si apoi am schimbat mijlocul de transport.

Mi-e rusine cu mizeria asta care ne inconjoara, ma dezgusta in acelasi timp nepasarea celor care mint cu nerusinare ca fac pe dracu si pe lacu si de fapt se scarpina la… basca si-si vad de ale lor cu toata nonsalanta de care pot da dovada. Da, poate ca nu sunt romanii educati, poate ca unii isi merita soarta, insa curatenia impune curatenie. Daca s-ar spala starzile asa cum ar fi normal poate ca nu s-ar mai nesimti nici coana Leana din piata sa lase pepeni stricati pe marginea trotuarului… Daca.

Mi-e dor de Barcelona cu strazile ei spalate cu detergent parfumat. Mi-e dor de orice loc in care nu sunt gropi, nu e praf, nu se fura capacele de la roti sau stergatoarele la masina – pentru ca da, am ramas fara stergatoare de data aceasta! Dar eu am avut noroc, o vecina a ramas fara masina. No comment! Suntem intr-un oras (nu spun tara, ca nu stau in toata) care pute la propriu.

Foto

The post Mirosul infect al zilelor de vara first appeared on Andreea Ban.

Si poate ca nu as fi perceput scena in acest fel, profund si tragic, daca nu as fi trecut la randu-mi prin ceva asemanator. Oare ce cred cei de langa noi cand ne vad plangand, cand ne straduim sa ascundem lacrimi pe dupa servetele mototolite? Nu ne pasa. Pasim pe strada strangand in mana telefonul si privim inainte, mereu inainte. Unii privesc in jos, insa dupa un timp iti dai seama ca a privi in jos inseamna mai multe lacrimi. A privi inainte e mai simplu, raurile de tristete nu se mai scurg cu atata pasiune… Si totusi nu ne pasa. Avem senzatia ca reusim sa ne mascam durerea si suspinele, insa ei vad. Noi vedem. Dar ce putem face? As fi vrut sa am curajul de a merge sa o imbratisez, sa ii spun ca e frumoasa si ca nimeni nu ii merita lacrimile. O serie de scene mi-au trecut prin minte, oare il astepta pe el sa vina? Oare a aflat ca nu o mai vrea? Oare a uitat de ziua ei, de ziua lor, de…

O femeie frumoasa plangea ieri, in fata la Starbucks. As fi vrut sa o imbratisez si sa-i cer sa zambeasca. Mi-a amintit de mine candva intr-o alta viata si as fi vrut sa ii spun ca el nu merita, timpul ii va aduce rasaritul de soare si iubirea aia frumoasa, pana la cer… si inapoi. Daca o stiti, sa ii spuneti. Trebuie sa stie!

The post Daca o vedeti… first appeared on Andreea Ban.