We are a sad generation with happy pictures. (via The Positive Writings)

Poate că nu este adevărul generației mele, poate că sunt doar vorbe aruncate-n vânt de o persoană tristă. Poate că un scriitor inspirat a-nșirat cuvintele acestea pe hârtie și apoi le-a dat drumul în lume. Poate. Dar m-am tot gândit la asta, la pozele pe care le cosmetizăm, la amintirile pe care le vrem un pic mai luminoase decât sunt de fapt.

În ultima perioadă am fost (și o să tot ajung) la plimbare în parc. Copiii se joacă, părinții abia de-și ridică ochii din telefoane. Sunt copii care trag de părinți să se joace și ei, dar sunt ușuiți. E trist. Mai trist ar fi dacă fix acești părinți ar fi ocupați să se laude cu poze în care copiii lor sunt fericiți, la joacă în parc.

Dar nu despre părinți și copii voiam să scriu, ci despre un cuplu care mi-a sarit în ochi zilele trecute. Tot în parc. Ea se ținea de un cărucior și zâmbea cu toată fața, el îi făcea poze. Păreau cuplul perfect. Pentru o secundă i-am invidiat, nu am ajuns încă la etapa în care să fiu în stare să am o moacă pozabilă sau măcar o stare de spirit cu care să mă laud prietenilor mei virtuali… Adică abia reușesc să-mi ascund nopțile nedormite vizibile sub ochi cu un strat de anticearcăn, să aplic un strat de rimel și o pudră, și asta doar la unele ieșiri pentru că îmi doresc să fiu în tabăra mamelor care nu uită de ele. Așa, spuneam că i-am invidiat un pic. Apoi, când încă îi aveam în raza vizuală, o văd pe ea cum se transformă, zâmbetul nu mai era acolo. S-a repezit la el să vadă pozele, a strâmbat din nas și i-a spus că e greu de cap. Eu am încetinit pasul, dar nu de curiozitate, ci de uimire. Parcă era o cu totul altă scenă și ei cu totul alți oameni. Din cărucior au început să se audă plânsete, ea s-a enervat și mai tare. Cuplul perfect s-a transformat în dovleac și nici măcar nu era miezul nopții. Secunda mea de invidie a dispărut. Nu, așa chiar nu vreau să fiu.

Bănuiesc că pozele perfecte au ieșit într-un final. Nu e prima dată când văd zâmbete doar pentru aparat, dar mai trist e că acele zâmbete false pe care le vedem în poze ne fac pe noi să ne punem întrebări asupra fericirii noastre. Ne privim cu mai mare atenție în oglindă și ne mustrăm pentru închipuiri. Ar trebui să ne spunem mereu ce mi-a spus mie o femeie care mi-a adus alinare într-unul dintre momentele nu tocmai ușoare prin care am trecut anul acesta: „Draga mea, ești minunată! Copilul tău e minunat. Încă nu realizezi, dar să știi că sunteți minunați!” Și nu numai cuvintele rostite, ci felul în care le-a rostit. Mi-a dat energie cât pentru toate nopțile nedormite. Asta trebuie să ne spunem în fiecare zi, mai ales atunci când suntem la pământ.

Întorcându-mă la pozele noastre… M-am întrebat și eu de ce caut unghiuri perfecte, de ce folosesc filtre, de ce nu las pozele așa cum sunt. Răspunsul este simplu, pentru că ochiul meu vede ceva și încerc să cosmetizez pozele astfel încât să se vadă povestea pe care o văd eu. Aparatul nu poate prea multe sau nu mă pricep eu să-l folosesc. O fi bine? O fi rău? Habar nu am. Sper totuși ca zâmbetele pe care le văd eu în poze să fie reale, nu precum cel al fetei din parc.

The post Zâmbetul din poză first appeared on Andreea Ban.

Dar nu despre nemulțumirile mele legate de vreme voiam să vă spun, ci de frumusețea pe care obișnuiam să o văd în anotimpul ăsta rece. Aseară, am lăsat autobuzul să ducă puhoiul care-l aștepta și am pornit la pas. De obicei mă relaxează plimbările spre casă, de această dată eram prea concentrată să urmez cărăruia de o palmă făcută prin stratul gros de gheață de pe trotuar. Și, de asemenea, eram prea concentrată să nu alunec acolo unde cărăruia lipsea sau trebuia să fac loc unei persoane cu șanse mai mari de picaj. Am mers așa, chinuită, câteva minute bune. Apoi, din față, am auzit niște hohote de râs și am ridicat privirea. În față, pe lângă potecuța pe care o urmam cu mare atenție, era un prichindel tare fericit agățat de mâna mamei. Mama, și ea, se chinuia să-ți țină echilibrul, dar nu se abătea niciun pas către zona sigură. Mergea alături de micuț lăsându-l să se bucure de senzația nemaipomenită pe care i-o dădea alunecatul. Și, mi s-a părut mine, se cam distra și ea.

Cred că acela a fost momentul în care m-am relaxat. Drumul nu mi s-a mai părut periculos și am reușit să mă bucur de ultimii pași până la destinație. Gândurile mi-au zburat la zilele când căutam gheața sau ne chinuiam să o facem. Știți voi, alunecatul pe zăpadă până prindea luciu, alunecatul cu punga-minune atunci când o găseam și crearea unei porțiuni magice de gheață. Cizmele cu talpa netedă erau minunate. Câte căzături, câte vânătăi și câtă distracție!

Cu cât trec anii, cu atât ne pierdem pe noi. Uităm de micile bucurii ale vieții și ne afundăm în nuanțe de gri. Dar ei, copiii, știu mai bine. Spre ei ar trebui să ne îndreptăm atenția atunci când uităm să zâmbim. Și poate că acesta este motivul pentru care, la un moment dat, apar copiii în viețile noastre, să ne salveze, să ne amintească cine suntem, de unde am plecat și unde se găsește fericirea. Copiii resurscitează copiii din noi. Atunci când ne vom da pe gheață alături de copiii noștri ne vom aduce aminte cine suntem de fapt. Atunci și numai atunci vom ști că suntem young forever.

PS. Imaginea este din filmulețul cu fetița roz, super-mega-amuzantă!
O vedeți aici >>

Alphaville – Forever Young
#AscultOMelodie #Happiness

The post Micile bucurii înghețate first appeared on Andreea Ban.

The post La multi ani tuturor floricelelor! first appeared on Andreea Ban.

Mi-am mai aprins o tigara. Fumul se imprastie ca o ceata lenesa printre zecile de corpuri miscatoare, suflete ratacite in noapte cautand companie, mangaiere, sarutari si, de ce nu, iubire. Inchid ochii si las muzica sa-mi patrunda in suflet si sa-mi anestezieze simturile toate. Un brat imi cuprinde mijlocul si ma trage acolo, in mijlocul lor. Imi pierd sirul gandurilor in pasi de dans. Dar ii vad, ii simt cum stau la panda. Ele se misca lasciv, ei mai cer o bautura, doua, nenumarate. Isi cauta curajul in alcool si lasa fumul se se duca spre ele, obiectele dorintelor, fanteziilor de o noapte. La un moment dat se produce decliclul. Inhibitiile cad pe jos axfisiate. Se vor trezi probabil in dimineata urmatoare in paturi necunoscute. Isi vor aduna hainele imprastiate pe jos si vor sari in primul taxi…

M-am intors la tigara mea. E stinsa de un timp, de o viata. O reaprind si las flacara chibritului sa arda. O privesc pe ea de dincolo de bar. Imi vede zambetul si intoarce privirea pentru o clipa. Ma priveste iar. Are zambetul inghetat. E intrigata. Ce vreau? De ce ma uit la ea? Are probabil impresia ca… Dar nu. E frumoasa. E atat de frumoasa si totusi atat de singura. Imi cauta privirea iar si iar. E atat de usor sa cuceresti o femeie… E nevoie de un zambet. Si era un el cu o bere in fata. Se uita insistent la ele. Erau doua. Nu mi-am dat seama pe care o vroia, poate ca nici nu conta. A ajuns langa ele tot privindu-le, insa a gresit. A uitat sa zambeasca. Fetele se uitau prin el, se hlizeau si dansau. El a disparut.

Muzica e data tare, se schimba prea repede, e prea agitata. Sunt lipita de tine. Ne miscam intr-un singur corp si am senzatia ca visez. Este fumul de la atatea tigari, din atatia plamani care se amesteca fara incetare cu sunetul. Il inspiram si uitam de noi intr-o mare de vise, intr-o noapte difuza. O imbratisare fara sfarsit. Privesc lumea din bratele tale si pare mica. Este frumoasa. Plina de speranta si zambete ametite cautand ceva, mereu altceva. Te ador lume frumoasa pentru ca prin tine exist si eu. Se stinge totul intr-o ceata deasa. Noapte buna multime, noapte buna fata frumoasa si baiat singur. Noapte buna le spun lor pentru ca a mea este deja superba. Te sarut si ma invelesc in bratele tale. Adorm zambind cu visul indragostit asteptandu-ma undeva intr-o vara.

Astazi nu a nins, prima duminica linistita. Ceata s-a lasat si a desenat o imagine de poveste. Lumina portocalie. Crampeie de amintiri imi vin in minte. Fum, muzica, zambet, dans, imbratisare, sarut, taxi, luminile orasului, noi. Noapte buna!

The post O noapte de februarie… first appeared on Andreea Ban.

Maria Gadù – Shimbalaiê

Este viscol afara, stiu. Zapada continua sa fie cernuta de norii cenusii. Vantul bate cu dusmanie si patrunde pe unde poate, pe unde apuca. Trage de noi si noi tragem de caciuli, ne indesam mainile in manusi si in buzunare. Pasim cu greu prin zapada neumblata avand in fata cararui de pasi timizi. Am uitat sa mai ridic privirea din pamant pentru ca a privi inainte poate fi egal cu a pasi pe gheata. Am pasit pe gheata si am zburat. O fractiune de secunda si paf, suntem la pamant. O fractiune de secunda si lumea ne dispare din fata ochilor, pamantul devine un hau in care cadem fara oprire.

O fractiune de secunda si iubirea se transforma in fum, in abur de amintire de demult. Este oare ceva pe lumea asta care sa dainuie o vesnicie? Este vreo clipa care sa se prelungeasca la nesfarsit? As fi spus ca este iubirea… si o voi mai spune… dar este ea oare atat de trainica precum as vrea, precum se spune? Vesnicia o gasim in clipa, in momentul acela pe care il vrem a fi etern. Dincolo de el totul e trecator. Dincolo de clipa prezenta totul e dorinta. O vara eterna imi doresc sa am, asa cum a fost vara de acum 5 ani, de acum 3 ani, de acum multi ani. O vara eterna care sa dureze chiar o singura vara.

– Te iubesc pana la cer si inapoi, spunea ea candva.

– Eu te iubesc mai mult, te iubesc un infinit cu puii lui cu tot… spunea el privind-o cu ochii de cer senin.

Si a iubit-o o vara, poate doua. L-a iubit o viata, poate mai mult, poate mai putin. Dar totul e trecut. Iubirea nu e eterna. Doar dorinta si visul. Speranta e eterna. Ne nastem din speranta si murim sperand ca vom mai trai putin, ca vom imbratisa inca o data, ca cineva ne va duce dorul. Si totusi iubirea…

„Love is patient and kind, it is never jealous, love is never boastful or conceited, it is never rude or selfish, it does not take offence, nor is it resentful. Love takes no pleasure in others’ sins but delights in the truth; it is always ready to excuse, to trust, to hope and to endure whatever comes. Love does not come to an end. There are three things that last, faith, hope and love and the greatest of these is love.” (A Walk to Remember)

… e cantata in filme, recitata de poetii tuturor timpurilor si jucata in filme de cand lumea. Exista. E acolo. Insa ne cam joaca feste. Isi canta versurile si isi misca soldurile ca o fata morgana, insa ramane poveste pentru multi dintre noi. Uneori vine si de cele mai multe ori pleaca. Doar vara e acolo, e aici. Vara e mereu in noi. E in soare si in zambetele celor din jur. Trebuie doar sa ridicam privirea din cararea ce ascunde gheata, sa riscam putin si sa privim zambetele. Acele sunt oglinzile sufletului nostru. Le vom zambi inapoi.

Iubirea mea a murit intr-o iarna tarzie. Am plans-o cu lacrimi inghetate de vant si grade mici. O plange cerul si soarele ascuns de dupa nori… dar vara… vara m-a indragostit de tine…

The post Vara e in noi! first appeared on Andreea Ban.