Zâmbetul din poză

We are a sad generation with happy pictures. (via The Positive Writings)

Poate că nu este adevărul generației mele, poate că sunt doar vorbe aruncate-n vânt de o persoană tristă. Poate că un scriitor inspirat a-nșirat cuvintele acestea pe hârtie și apoi le-a dat drumul în lume. Poate. Dar m-am tot gândit la asta, la pozele pe care le cosmetizăm, la amintirile pe care le vrem un pic mai luminoase decât sunt de fapt.

În ultima perioadă am fost (și o să tot ajung) la plimbare în parc. Copiii se joacă, părinții abia de-și ridică ochii din telefoane. Sunt copii care trag de părinți să se joace și ei, dar sunt ușuiți. E trist. Mai trist ar fi dacă fix acești părinți ar fi ocupați să se laude cu poze în care copiii lor sunt fericiți, la joacă în parc.

Dar nu despre părinți și copii voiam să scriu, ci despre un cuplu care mi-a sarit în ochi zilele trecute. Tot în parc. Ea se ținea de un cărucior și zâmbea cu toată fața, el îi făcea poze. Păreau cuplul perfect. Pentru o secundă i-am invidiat, nu am ajuns încă la etapa în care să fiu în stare să am o moacă pozabilă sau măcar o stare de spirit cu care să mă laud prietenilor mei virtuali… Adică abia reușesc să-mi ascund nopțile nedormite vizibile sub ochi cu un strat de anticearcăn, să aplic un strat de rimel și o pudră, și asta doar la unele ieșiri pentru că îmi doresc să fiu în tabăra mamelor care nu uită de ele. Așa, spuneam că i-am invidiat un pic. Apoi, când încă îi aveam în raza vizuală, o văd pe ea cum se transformă, zâmbetul nu mai era acolo. S-a repezit la el să vadă pozele, a strâmbat din nas și i-a spus că e greu de cap. Eu am încetinit pasul, dar nu de curiozitate, ci de uimire. Parcă era o cu totul altă scenă și ei cu totul alți oameni. Din cărucior au început să se audă plânsete, ea s-a enervat și mai tare. Cuplul perfect s-a transformat în dovleac și nici măcar nu era miezul nopții. Secunda mea de invidie a dispărut. Nu, așa chiar nu vreau să fiu.

Bănuiesc că pozele perfecte au ieșit într-un final. Nu e prima dată când văd zâmbete doar pentru aparat, dar mai trist e că acele zâmbete false pe care le vedem în poze ne fac pe noi să ne punem întrebări asupra fericirii noastre. Ne privim cu mai mare atenție în oglindă și ne mustrăm pentru închipuiri. Ar trebui să ne spunem mereu ce mi-a spus mie o femeie care mi-a adus alinare într-unul dintre momentele nu tocmai ușoare prin care am trecut anul acesta: „Draga mea, ești minunată! Copilul tău e minunat. Încă nu realizezi, dar să știi că sunteți minunați!” Și nu numai cuvintele rostite, ci felul în care le-a rostit. Mi-a dat energie cât pentru toate nopțile nedormite. Asta trebuie să ne spunem în fiecare zi, mai ales atunci când suntem la pământ.

Întorcându-mă la pozele noastre… M-am întrebat și eu de ce caut unghiuri perfecte, de ce folosesc filtre, de ce nu las pozele așa cum sunt. Răspunsul este simplu, pentru că ochiul meu vede ceva și încerc să cosmetizez pozele astfel încât să se vadă povestea pe care o văd eu. Aparatul nu poate prea multe sau nu mă pricep eu să-l folosesc. O fi bine? O fi rău? Habar nu am. Sper totuși ca zâmbetele pe care le văd eu în poze să fie reale, nu precum cel al fetei din parc.

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.