Tema:

Scrieţi un dialog nu mai mare de o pagina în care să nu spuneţi, dar să sugeraţi relaţii complexe între 2 personaje care se ceartă/discută. Citiorul să înţeleagă cât mai multe din trecutul sau prezentul lor.

—————–

Stă pe terasă. Are coatele sprijinite de balustradă și priveşte undeva, în depărtare. Îmi simte prezența şi are o tresărire. Îmi zâmbeşte în semn de salut și trage din țigară.

–          Ce faci? o întreb. Cum a fost?

Nu îmi răspunde. Eliberează fumul din plămâni privindu-l cum pluteşte leneş, departe de ea, peste orașul care se trezeşte la viaţă.

–          Nu cred că-l iubesc, îmi spune. Dacă l-aș iubi, cred că mi-ar fi uşor să iau o decizie.
–          Ați vorbit? Ce ți-a spus? o întreb și beau o gură din cafeaua aburindă.
–          Nu prea multe. Mi-a spus că se aștepta să am reacția asta, că nu e ceva nou.

Ana mai trage o dată din țigară și își priveşte inelul.

–          Pe deoparte îl înţeleg, spun eu. E normal să fie precaut după tot ce s-a întâmplat, însă nu pricep de ce răspunsul lui a fost atât de apatic. După toată bătaia de cap, cum că vrea copil, vrea căsătorie, de ce a adoptat atitudinea aia indiferentă?
–          Cred că asta m-a dat şi pe mine peste cap, îmi spune. Mă aşteptam să reacţioneze altfel, să îmi arate puţin entuziasm. M-am lovit însă de un zid.  Zice că vrea să ne căsătorim, dar că nu vrea să facem mare tam-tam din asta. Cred că ceva s-a schimbat. Îl simt.
–          Să fie din cauza terapiei? o întreb.
–          Nu ştiu, se poate. Sau poate că are şi el îndoieli, poate că nu mai este aşa sigur că vrea să facem pasul ăsta.
–          Poate că nu ar fi aşa o tragedie, îi spun.

Mă priveşte, dar am senzaţia că se uită prin mine. Tace. Îmi caut cuvintele cu grijă.

–          Mă gândesc că, dacă acum sunteţi amândoi în acelaşi punct, veţi putea discuta deschis şi…
–          Nu ştiu, chiar nu ştiu ce să zic, mă întrerupe Ana. Pune mucul de ţigară în scrumiera de pe masă şi aprinde alta. Încearcă să-şi stăpânească tremurul mâinilor.
–          Dar tu ce simţi? Eşti pregătită să faci acest pas? Chiar vrei să te căsătoreşti cu el?

Trage din ţigară şi rămâne tăcută.

–          Ana, poate că nu vrei să fii cu el. Mă întreb dacă nu cumva te simţeai vinovată şi ai luat o decizie pripită. Sau poate că ţi-e teamă de singurătate. De la o vârstă începe să ne ticăie ceasul, însă nu cred că trebuie să iei o decizie plecând de la premisa asta.

Ana mă priveşte, însă nu spune nimic. Mă aşez pe scaunul de alături şi las secundele să se scurgă printre noi. Dincolo de uşile glisante e linişte. În curând biroul va fi plin. Mă bucur că am ajuns mai devreme şi că pot fi alături de ea. Aş vrea să-i spun că e o greşeală, că se agaţă de el ca de un colac de salvare, că teama de singurătate o împinge către omul acela pe care nu îl iubeşte şi că va regreta mai târziu.

Se întoarce către mine şi, după ce scutură ţigara de scrum, respiră adânc şi spune:

–          Sunt o nemernică, nu-i aşa? Ar trebui să-l las în pace, să-şi vadă de viaţă. Ar trebui să ies din relaţia asta şi să-i dau şansa de a găsi o femeie care să-l iubească aşa cum merită, care să-l facă fericit. O parte din mine îl iubeşte, partea asta din mine e sfâşiată ori de câte ori îl vede trist. Dar mai e o parte care tinde către mai mult, care se întreabă neîncetat dacă nu cumva, aruncându-mă cu capul înainte, ratez ocazia de a găsi adevărata iubire, de a-l găsi pe acela la care am visat mereu.

Face o mică pauză pentru a-şi recăpăta suflul.

–          În acelaşi timp, sunt conştientă că idealul nu există, continuă ea. Este doar o proiecţie a dorinţelor noastre, a aşteptărilor, şi, atunci când nu primim ceea ce dorim, ne imaginăm că poate există acolo cineva…
–          …care se ridică la nivelul aşteptărilor.
–          Da. Poate că greşesc, poate ar trebui să merg înainte, să mă căsătoresc cu el, dar revin la întrebarea asta care nu-mi dă pace, de unde ştiu că ăsta e destinul meu, că el e sufletul meu pereche când el e singurul cu care am fost, pe care l-am iubit?
–          Crezi, Ana, că ştie cineva ce îi este scris? Crezi că ştie cineva ce va fi mâine? o întreb eu.
–          Nu, dar faptul că am îndoieli spune ceva, nu? Aş vrea să spun ‘da’ cu inima deschisă, dar nu pot. Când încerc să mi-l imaginez ca fiind soţul meu, mă blochez pur şi simplu.
–          Atunci imaginează-ţi viaţa fără el, îi spun.
–          Nu pot, chiar nu pot. Am încercat deja să plec, însă ai văzut şi tu ce-a ieşit.
–          Patru zile? Aia nu e distanţă. Înţelegeam dacă plecai o lună sau două, dar aşa…
–          Şi ce să fac? mă întrebă ea. Are lacrimi în ochi şi vocea îi este acum o şoaptă.
–          Nu ştiu, Ana. Tot ce pot să-ţi spun e că trebuie să mergi înainte, să alegi un drum. Ori cu el, ori singură.
–          Mi-e frică, spune ea şi stinge ţigara.

—————–
Curs: Marius Chivu
Observaţii: Dialogul este la a doua incercare – primul a fost lipsit de argumente, sec, nu l-am putut repara. Dialogul de mai sus: prea lung, telenovelistic, ar trebui scurtat, prsonajele sa ajunga la o concluzie.
*Nu m-am inteles cu personajele, astfel ca a dialogul a ramas in starea initiala.

The post Decizii first appeared on Andreea Ban.

In acest moment e cineva acolo in lume care plange. Si-a pierdut iubirea sau i s-a spus pentru prima data te iubesc, pretiosul, minunatul te iubesc. A asteptat o viata aceste doua cuvinte si acum plange. Dorinta cea mai mare s-a implinit. Dar ceva e gresit in poveste. Pe langa marea dorinta, cinevaul nostru a uitat sa isi doreasca si altceva. A uitat sa traiasca. Cand cele doua cuvinte se vor fi stins, ea… el…, va ramane intr-o mare de alb, de nimic. Nu a stiut ca traim din dorinte si ca trebuie sa luptam in permanenta cu noi pentru a aprinde altele si altele. Traim cand avem un tel in viata, cand tindem catre ceva. Traim cu adevarat cand ne bucuram de dorintele implinite azi si desenam dorintele de maine. Altfel, suntem papusi de carpa intr-o piesa uitata de lume.

In ultima perioada am tot avut parte de vesti bune, vesti frumoase, minunate chiar. O bebelusa dragalasa a venit pe lume. Oameni frumosi urmeaza a se casatori. Prieteni de demult, prieteni dragi mie au anuntat ca asteapta primul copil. Job nou pentru un alt prieten si casa noua pentru altii. Vesti bune, frumoase, vesti care imi dau speranta si ganduri de mai bine. Cand totul e plin de praf de zane imprejur, parca si universul nostru se invarte pozitiv. Si in acest univers colorat, s-a asezat ca o cioara cu sufletul hain o veste schioapa. Prieteni care s-au casatorit de curand si-au anuntat despartirea. Cum? Am repetat intai muteste, apoi cu glasul sacadat de socuri de uimire: nu pot sa cred! dar de ce?! nu cred… ei, cei sortiti a fi impreuna, ei peste care anii au trecut frumos… nu cred! E cineva care rade de noi si rade cu lacrimi.

Asa cum te socheaza moartea cuiva drag care acum e si maine nu mai e, asa cum te socheaza copilul care isi raneste parintele, asa cum te cutremura plecarea celui iubit pe motiv ca, de fapt, nu te-a iubit niciodata, asa… sau ma rog, cam asa te socheza sa afli ca la putin timp dupa ce Ei (oricine ar fi) si-au spus DA, acel DA imens si pentru totdeauna, ajung sa si-l retraga. Nu mai mic e socul cand Ei isi retrag DAul dupa ani multi, ani in care credeam noi astia mici si visatori ca s-a cladit un palat cu temelie si structura puternica, cu ferestre catre soare si mansarda plina de amintiri. Socul e mare. Realitatea ne loveste. Iubirea exista. Iubirea se duce. Iubirea ne pacaleste si noi ne lasam pacaliti de ea.

Si ce e de facut atunci cand primim palme de la viata? Sa ne intindem pe jos si sa murim incet? Sa ne lasam inima sa se faca neagra de suparare? Sa construim un zid in jurul nostru si nimeni sa nu mai treaca vreodata? Sa uram? Sa nu mai avem incredere? Sa mintim? Sa inghitim pastile pentru a ne face auziti? Sa picam in marea si groaznica depresie? Da, sunt variante. Aveam atatea optiuni… Decizia e intotdeauna la noi. Dar ne va fi oare mai bine daca alegem sa fim incruntati si taciturni? Cu siguranta nu. Oricare ar fi punctul in care ne duce viata, am face bine sa ne dorim cu toata fiinta noastra calea spre lumina. Sa ne umplem mintea de nimicuri pozitive, sufletul de iubire. Daca am picat trebuie sa ne ridicam, daca am murit o data de dragoste ranita, sa ne intoarcem mai puternici, mai increzatori in noi si in maine.

Atata timp cat putem vedea soarele, cerul cu stele lui, trebuie sa lasam minunea de viata cu toate ale ei sa ne umple sufletul. Imi doresc de ani multi iubirea pana la cer si inapoi. Mi-am luat-o in frunte in repetate randuri, de parca cineva, ceva, insista sa ma conviga ca visez la cai verzi. Imi dadea cu liniarul peste degete si peste fiecare bataie de inima incercand sa-mi omoare dorintele. Dar m-am ridicat mereu mai sus, mai puternica. Au fost maini care m-au ridicat din cenusa, voci care mi-au soptit sa fiu tare, suturi care mi-au dat avant. Si sunt aici astazi cu sufletul deschis si pus pe-o tava de argint. Da, poate ca imi va cadea cerul in cap si iubirea mea cea fara margini se va ascunde intr-o scoica pentru a aluneca in fund de mare. Dar ce bucurie as avea daca mi-as lua un scut? Stiu cum e sa pic, cum e sa mor incet. Stiu ca nu mai vreau ce am avut, vreau mai mult si pentru asta sunt dispusa sa risc. Un an din viata, doi, multi. Nimica toata. Decat sa-mi tin iubirea inchisa-ntr-o colivie, mai bine o pun pe tava si o daruiesc. Intr-o zi, cineva, acel cineva va sti sa o aprecieze si atunci toate loviturile, toate ranile de pese ani se vor cicatriza. Vanataile vor disparea. Voi ramane eu, el, iubirea mea si restul dorintelor noastre.

A fost odata ca niciodata o dorinta. Si s-a implinit. Aceasta este povestea mea, a ta, a noastra. Diferit e drumul. Ni-l desenam singuri. Culori vii si pensule fine sa avem.

The post Iubirea e peste tot… si uneori moare first appeared on Andreea Ban.

Socrate i-a raspuns: Du-te pe campul din apropiere si adu-mi cel mai frumos spic de grau pe care il vei gasi, dar tine cont ca nu ai voie sa faci decat o singura incercare. Platon l-a ascultat fara sa cracneasca, si s-a intors dupa o vreme fara a aduce nimic cu el.
Socrate l-a intrebat ce se intamplase, iar Platon l-a lamurit: Atunci cand am intrat in lanuri am zarit un spic inalt si frumos, dar m-am gandit ca poate voi gasi un altul si mai maiestos, asa ca am mers mai departe. Am cautat in zadar dupa aceea, caci nu am aflat nici un alt spic asemeni celui dintai, asa ca nu ti-am mai adus vreunul.

Socrate i-a spus: Aceasta este dragostea.

Intr-o alta zi, Platon l-a intrebat pe Socrate ce este casatoria.
Socrate i-a zis: Mergi pana la padure si taie-mi cel mai mandru si mai chipes brad, dar adu-ti aminte ca nu ai voie sa faci decat un singur drum pentru asta. Platon a facut intocmai si a revenit dupa un timp cu un brad nu tocmai inalt si nu foarte frumos, dar indeajuns de aratos. Socrate l-a intrebat de ce a ales tocmai acel pom, iar Platon i-a raspuns: Am vazut niste brazi foarte falnici in drumul meu prin padure, dar mi-am amintit ce s-a intamplat ultima data, cu spicul de grau, asa ca l-am ales pe acesta. Mi-a fost teama ca daca nu il iau cu mine ma voi intoarce din nou cu mainile goale, desi nu a fost chiar cel mai frumos brad pe care l-am zarit.

Socrate i-a spus: Aceasta este casatoria.

*Text primit astazi de la Alina. Nu am putut sa nu vi-l impartasesc! E superb. 🙂

The post Dragoste vs. Casatorie first appeared on Andreea Ban.

The post Barbatii si casatoria. Cine ia deciziile… first appeared on Andreea Ban.

De ce sa te casatoresti? De ce sa nu te casatoresti? Cand sa te casatoresti? E bine mai devreme sau mai tarziu? Divortul e o piedica in fata unei noi casatorii? Sunt doar cateva intrebari la care Liz raspunde intr-un fel sau altul. Desi povestea si toate gandurile ei in fata casatoriei mi se par usor duse la extrem (o extrema sora cu nebunia!), cred ca Elizabeth Gilbert reuseste sa atinga un punct foarte sensibil, complexitatea de ganduri pe care le avem noi femeile, povestile pe care le cream in imaginar si care nu ne lasa sa dormim noptile pana nu ajungem la un consens cu noi insane.

Daca vremurile noastre sunt grele, daca noi ne lovim de tot felul de bariere in ceea ce priveste casatoria ganditi-va putin la vremurile de apoi cand lucrurile erau cu atat mai putin infloritoare… O pagina din carte ne ofera exemplul concret si ar trebui sa multumim pentru ce avem acum…

„Activitatea sexuala, sustinea Fratele Cherubino, nu trebuie sa implice ochii, nasul, urechile, limba si nici o alta parte a trupului care nu e necesara procreatiei.(…) Femeie, nu te lasa niciodata vazuta despuiata de catre sotul tau!” Ce parere aveti? Suna interesante „regulile” de acum cateva secole!

The post Si am spus da, pagina de carte first appeared on Andreea Ban.

Citesc cartea asta intre alte lecturi. E pauza mea dintre doua carti. Cu siguranta merita a fi cartea de citit, nu cartea dintre carti, insa are ceva… vine ca o lectie de viata pentru multi, casatoriti sau necasatoriti. Nu judeca, nu condamna, doar spune verde-n fata ca nu toate alegerile sunt inspirate, ca nu toate iubirile sunt eterne. Nu spun mai mult, mai am de citit. M-am oprit putin sa impartasesc un gand, e o carte de citit!

The post Doar unele iubiri sunt fara sfarsit… first appeared on Andreea Ban.