Decizii

deciziiText scris pentru Atelierul de Scriere Creativă.

Tema:

Scrieţi un dialog nu mai mare de o pagina în care să nu spuneţi, dar să sugeraţi relaţii complexe între 2 personaje care se ceartă/discută. Citiorul să înţeleagă cât mai multe din trecutul sau prezentul lor.

—————–

Stă pe terasă. Are coatele sprijinite de balustradă și priveşte undeva, în depărtare. Îmi simte prezența şi are o tresărire. Îmi zâmbeşte în semn de salut și trage din țigară.

–          Ce faci? o întreb. Cum a fost?

Nu îmi răspunde. Eliberează fumul din plămâni privindu-l cum pluteşte leneş, departe de ea, peste orașul care se trezeşte la viaţă.

–          Nu cred că-l iubesc, îmi spune. Dacă l-aș iubi, cred că mi-ar fi uşor să iau o decizie.
–          Ați vorbit? Ce ți-a spus? o întreb și beau o gură din cafeaua aburindă.
–          Nu prea multe. Mi-a spus că se aștepta să am reacția asta, că nu e ceva nou.

Ana mai trage o dată din țigară și își priveşte inelul.

–          Pe deoparte îl înţeleg, spun eu. E normal să fie precaut după tot ce s-a întâmplat, însă nu pricep de ce răspunsul lui a fost atât de apatic. După toată bătaia de cap, cum că vrea copil, vrea căsătorie, de ce a adoptat atitudinea aia indiferentă?
–          Cred că asta m-a dat şi pe mine peste cap, îmi spune. Mă aşteptam să reacţioneze altfel, să îmi arate puţin entuziasm. M-am lovit însă de un zid.  Zice că vrea să ne căsătorim, dar că nu vrea să facem mare tam-tam din asta. Cred că ceva s-a schimbat. Îl simt.
–          Să fie din cauza terapiei? o întreb.
–          Nu ştiu, se poate. Sau poate că are şi el îndoieli, poate că nu mai este aşa sigur că vrea să facem pasul ăsta.
–          Poate că nu ar fi aşa o tragedie, îi spun.

Mă priveşte, dar am senzaţia că se uită prin mine. Tace. Îmi caut cuvintele cu grijă.

–          Mă gândesc că, dacă acum sunteţi amândoi în acelaşi punct, veţi putea discuta deschis şi…
–          Nu ştiu, chiar nu ştiu ce să zic, mă întrerupe Ana. Pune mucul de ţigară în scrumiera de pe masă şi aprinde alta. Încearcă să-şi stăpânească tremurul mâinilor.
–          Dar tu ce simţi? Eşti pregătită să faci acest pas? Chiar vrei să te căsătoreşti cu el?

Trage din ţigară şi rămâne tăcută.

–          Ana, poate că nu vrei să fii cu el. Mă întreb dacă nu cumva te simţeai vinovată şi ai luat o decizie pripită. Sau poate că ţi-e teamă de singurătate. De la o vârstă începe să ne ticăie ceasul, însă nu cred că trebuie să iei o decizie plecând de la premisa asta.

Ana mă priveşte, însă nu spune nimic. Mă aşez pe scaunul de alături şi las secundele să se scurgă printre noi. Dincolo de uşile glisante e linişte. În curând biroul va fi plin. Mă bucur că am ajuns mai devreme şi că pot fi alături de ea. Aş vrea să-i spun că e o greşeală, că se agaţă de el ca de un colac de salvare, că teama de singurătate o împinge către omul acela pe care nu îl iubeşte şi că va regreta mai târziu.

Se întoarce către mine şi, după ce scutură ţigara de scrum, respiră adânc şi spune:

–          Sunt o nemernică, nu-i aşa? Ar trebui să-l las în pace, să-şi vadă de viaţă. Ar trebui să ies din relaţia asta şi să-i dau şansa de a găsi o femeie care să-l iubească aşa cum merită, care să-l facă fericit. O parte din mine îl iubeşte, partea asta din mine e sfâşiată ori de câte ori îl vede trist. Dar mai e o parte care tinde către mai mult, care se întreabă neîncetat dacă nu cumva, aruncându-mă cu capul înainte, ratez ocazia de a găsi adevărata iubire, de a-l găsi pe acela la care am visat mereu.

Face o mică pauză pentru a-şi recăpăta suflul.

–          În acelaşi timp, sunt conştientă că idealul nu există, continuă ea. Este doar o proiecţie a dorinţelor noastre, a aşteptărilor, şi, atunci când nu primim ceea ce dorim, ne imaginăm că poate există acolo cineva…
–          …care se ridică la nivelul aşteptărilor.
–          Da. Poate că greşesc, poate ar trebui să merg înainte, să mă căsătoresc cu el, dar revin la întrebarea asta care nu-mi dă pace, de unde ştiu că ăsta e destinul meu, că el e sufletul meu pereche când el e singurul cu care am fost, pe care l-am iubit?
–          Crezi, Ana, că ştie cineva ce îi este scris? Crezi că ştie cineva ce va fi mâine? o întreb eu.
–          Nu, dar faptul că am îndoieli spune ceva, nu? Aş vrea să spun ‘da’ cu inima deschisă, dar nu pot. Când încerc să mi-l imaginez ca fiind soţul meu, mă blochez pur şi simplu.
–          Atunci imaginează-ţi viaţa fără el, îi spun.
–          Nu pot, chiar nu pot. Am încercat deja să plec, însă ai văzut şi tu ce-a ieşit.
–          Patru zile? Aia nu e distanţă. Înţelegeam dacă plecai o lună sau două, dar aşa…
–          Şi ce să fac? mă întrebă ea. Are lacrimi în ochi şi vocea îi este acum o şoaptă.
–          Nu ştiu, Ana. Tot ce pot să-ţi spun e că trebuie să mergi înainte, să alegi un drum. Ori cu el, ori singură.
–          Mi-e frică, spune ea şi stinge ţigara.

—————–
Curs: Marius Chivu
Observaţii: Dialogul este la a doua incercare – primul a fost lipsit de argumente, sec, nu l-am putut repara. Dialogul de mai sus: prea lung, telenovelistic, ar trebui scurtat, prsonajele sa ajunga la o concluzie.
*Nu m-am inteles cu personajele, astfel ca a dialogul a ramas in starea initiala.

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.