– Arăți ca naiba, ce-ai pățit?
– Nu am prea dormit nopțile astea…
– De ce?
– Sunt stresat, mă tot gândesc la… și la…

Vă sună cunoscut dialogul de mai sus? Eu îl aud destul de des, ba chiar mă regăsesc în el. Atunci când trebuia să pontez la corporație, cuvântul stres apărea, invariabil, în fiecare zi. Și nu era singur. Depresia era un fel de garnitură pentru stres. Sunt atât de stresat… sigur mă paște o depresie. Nu voi intra în povestea cu legea atracției, deși e clar că atunci când ești sigur că te paște ceva, vei avea parte de ceva-ul ăla. Universul ăla muncește pentru noi cu drag și spor.

Bun. Stres, depresie. Alergăm zi de zi, nu mai respectăm orele de somn, mesele, ne neglijăm. Ce urmează? Plimbările la doctori. Pentru că da, organismul nostru are și el limitele lui. Mai devreme sau mai târziu spune stop.

În urmă cu nouă ani m-am ales cu o minune de gastrită. Mi-a mâncat zilele, la propriu. Încerc să-mi aduc aminte din acel an doar vacanța (minunată vacanță!), însă finalul de an a fost prea negru pentru a-l putea șterge din memorie. Gastrita a-nceput (de fapt, a continuat, căci își făcuse culcuș de ceva timp dar încă nu știam) cu o durere de stomac groaznică. Am fost la doctor care m-a trimis la alt doctor și la analize și la farmacie și… iar la doctor și iar la analize și iar la farmacie.

Îmi aduc aminte că aveam o listă întreagă de pastile de luat. Erau planificate pe ore, pe zile. Unele înainte de masă, altele în timpul mesei, mai erau cele de după masă și dintre mese. Dacă sunt printre voi veterani ai gastritei sau ulcerului, ați auzit de sfânta Ranitidină, de Omez sau Nexium. Am fost un copil cuminte, ascultător, așa că am urmat cu strictețe fiecare rețetă, chiar și regimul. Mai aveam puțin și făceam ochii oblici de la cât orez am mâncat. Dar nu aici a fost problema. Orez? Bun. Supă? Bun-bun. Problema a fost… nu una, ci două. Cele demne de menționat, desigur.

Atunci când doctorul mi-a prescris rețeta, a clătinat din cap și mi-a spus cu glasul lui frumos: știi că de acum va trebui să te ferești de tot ce-ți face rău. Da, i-am spus, știu. Ba nu cred că știi, mi-a zis. Uite, ca să-ți protejezi stomacul, nu mai ai voie următoarele: cafea, băuturi acidulate, mâncăruri picante, fructe și legume care dau aciditate, ciocolată… Dincolo de ciocolată nu am mai auzit nimic. Ciocolata era cea care îmi salva uneori prânzul, adică, știți voi, un Snickers intră bine când ești pe fugă. Și aici am bifat unul dintre motivele pentru care mă aflam acum în fața doctorului. Printre altele, m-a anunțat că am tradiționalii nervi la stomac și că orice emoție puternică mi-i poate face să se zvârvolească sau, mă rog, pe mine să mă zvârcolesc de durere. În concluzie, nu mai aveam voie să mănânc nimic bun, dar nici să mă bucur foarte tare sau să mă supăr. Să plâng? Doamne ferește!

Problema a doua a apărut ceva mai târziu. Eram la Cocor (fostul magazin Cocor cu magazinele lui mici și multe) într-o cabină de probă. Voiam să-mi cumpăr o cămașă nouă, restul îmi erau cam lălâi. M-am dezbrăcat și, privindu-mă, am avut un atac de panică. Primul meu atac de panică. Nu mai știu dacă am cumpărat sau nu ceva, dar îmi aduc aminte cu groază cât de slabă eram. Ce cure de slăbire? Ce diete cu varză și mai știu eu? Încercați o gastrită, pierdeți garantat kilogramele în plus. Arătam ca domnișoarele care bântuie pe podiumuri, alea care riscă să se frângă la primul pas greșit. Râd acum, dar nu e râsul meu. Gastrita e groaznică.

Cât a durat toată povestea? Niște ani. De gastrită nu voi scăpa niciodată, știu asta. Am scapat între timp de crizele de stomac, beau cafea, mănânc ciocolată, pizza, chiar și KFC (and this is happiness!), dar cu măsură. Cumva, gastrita asta m-a ajutat să am grijă de mine, să mânânc regulat și, cât de cât, corect.

Și acum să vă spun cum am scapat de gastrită sau, mai bine zis, cum o controlez. Vă spuneam mai sus de nervii la stomac, că se manifestă odată cu emoțiile puternice. Stresul, depresia, supărările îmi trezesc gastrita la viață și nu vă zic ce senzații sunt.

Tratamentul pe care l-am urmat a durat aproximativ un an. Pastile mai ușoare, mai puternice, de protecție, întreținere, mama măsii, au fost multe. Mi-am dorit la un moment dat să am nenorocita aia de Helicobacter Pylori. O tratam cu medicamentul X și scapam de dureri, dar nu. Totul a fost pe sistem nervos. Prin 2010, parcă, am descoperit o bloggeriță ale cărei articole îmi plăceau tare mult. Din comentariu în comentariu am ajuns să ne împrietenim. Discuțiile noastre erau pe bloguri și pe email. I-am povestit de gastrita mea și mi-a recomandat o plantă, obligeana. Mi-a descris-o exact așa: e oribilă, dar te va ajuta. (Lotus, ai făcut un om fericit!)

Obligeana este, cum să vă zic, planta mea de… stomac. Este absolut oribilă la gust – dar, după multe luni de încercat ceaiuri urât mirositoare (ceaiurile gastrice sunt câh!), cred că impactul a fost destul de mic la mine. Prima impresie a fost de neuitat. Am lăsat rădăcina de obligeană în apă (macerat la rece) timp de 12 ore. Dimineața, pe stomacul gol, am băut o cană. Parcă beam apa cu care fusese spălată blana de oaie, și oaia era murdară. Vă puteți închipui? Bleah de trei ori! Cu toate astea, am continuat să beau ceaiuri de obligeană. În perioada aceea am făcut o cură de 3 căni pe zi, în fiecare zi, niște săptămâni. Așa am ajuns să-mi controlez gastrita.

Da, sunt momente în care o mai iau razna, mă ajunge stresul din urmă, mă enervez și gastrita își scoate colții și-i înfige în nervii mei, dar o liniștesc relativ repede. Ceaiul de obligeană e de mare ajutor.

De ce am scris toată povestea aceasta? Pentru că sunt mulți cei care s-au lovit și continuă să se lovească de aceste probleme. Suntem stresați. Suntem depresivi. Suntem anxioși. Unii ajung la medic, alții la psiholog. Priviți în jur, la colegii voștri, la prietenii voștri! Cu toate astea ne putem ajuta singuri, puteam avea grijă de noi (cu somnul, mesele, etc.) și ne putem proteja chiar fără a ingurgita pumnul de medicamente.

Haideți să vedeți care sunt bolile ce pot fi tratate cu planta asta scârboasă:

–       Gastrită hiperacidă, ulcerul gastric și duodenal, arsuri gastrice
–       Tulburări produse de stres: anxietate, coșmaruri, insomnie, astenie
–       Indigestia, digestia dificilă, atonia gastrică și intestinală
–       Adjuvant în cancer pancreatic, gastric și intestinal
–       Inapetență (anorexie), anorexie psihică
–       Colită, enterocolită, colon spastic
–       Aritmii cardiace, extrasistole, preventiv în angina pectorală și infarct
–       Constipație atonă, constipație asociată stresului psihic
–       Adjuvant în sindrom discordant (schizofrenie), paranoia
–       Dureri de cap și migrene care apar pe fond de nervozitate
–       Intoxicații alimentare în faza incipientă, otrăvire, indigestie puternică asociată cu fermentație gastrică
–       Adjuvant în infecția cu E.Col
–       Candidoza bucală și cea digestive

Mai mult, obligeana este benefică și pentru uz extern în cazul paradontozei, dureri de cap și migrene, reumatism și sinuzită.

Contraindicații: Planta este ferm interzisă gravidelor sau mamelor care alăptează.

Deși pare o plantă minune, costisitoare, vă asigur că nu este. Se găsește la orice Plafar și costă între 3 și 4lei cutia. Eu am mereu în casă cel puțin două cutii. Nu se știe niciodată ce picanterii mănânc (pentru că na, pofte și tentații) sau cum mi se umflă vena și nervii la stomac.

Mai multe detalii despre Obligeană, de fapt, cred că sunt toate detaliile posibile, găsiți în Formula As aici. Este articolul care mi-a fost recomandat și mie și care m-a salvat – poate e un cuvant prea mare, dar când te trezești în fiecare dimineață cu frisoane, cu dureri în capul pieptului și greață de nu poți mânca nici pâine prăjită, orice te pune pe picioare înseamnă (colac de) salvare.

Dacă aveți întrebări, vă răspund cu drag. De asemenea, dacă ați apelat la tratamente naturiste și v-au ajutat cum niciun medicament recomandat de doctori nu a reușit, vă rog să-mi spuneți mai jos, în zona de comentarii. Cu siguranță va ajuta pe cineva.

Să aveți grijă de voi și gândiți pozitiv! Universul lucrează. 😉

The post Obligeana sau cum am îmblânzit gastrita first appeared on Andreea Ban.

Trecând peste toate bullshiturile motivaționale (pe care mi le repet ca pe niște mantre, zi de zi, pentru că na, Universul se lasă dresat de gândurile noastre) vă zic – scriu aici, negru pe alb – că am cele mai cretine zile, săptămâni din câte am avut. Plec de acasă cu zâmbet (și mantra rostită înainte de a răsuci cheia în broască) pentru ca până în prânz să-mi treacă tot cheful de orice. În ziua în care am aflat că dragul și minunatul Ricky Martin va concerta la noi în țară nici nu am putut zâmbi, când am primit cadoul pe care mi-l doream de ani de zile, bilete la Robbie Williams, am mulțumit și m-am bucurat cu o bucurie mică, atât de mică încât îmi venea să-mi dau palme. Și bucuriile vin, dar nu sunt eu cea care le primește. Este doar o versiune seacă a mea.

Am crezut un timp că sunt eu de vină, că mă scald în vreo depresie, că mă paște gripa, că virusul care îmi chinuie colegii și prietenii mă va prinde din urmă. Prea i-am râs în nas toată iarna. Dar nu. Starea de gol, de somnolență ne-a prins pe mulți. Mulți dintre cei cu care vorbesc sunt la randul lor confuzionați de starea asta din care nu reușesc să iasă. Ni s-au aliniat planetele în zig-zag-uri? S-au îmbătat de prea mult bine și acum ne arată reversul medaliei? Se prea poate. Suntem cu un picior în groapă (sau cu roata, că nici străzile orașului nu arată prea bine) și rozul e tare prăfuit.

Ce e de făcut? E simplu. Să ieșim la bere. O bere, o tequilla, un shot de orice. După o zi în care vena îți pulsează pe frunte a viitoare explozie, după o zi în care ai putea sparge orice îți iese în cale cu puterea minții, o oră cu prietenii poate face minuni. Am citit undeva că, la finalul zilei, e bine să faci o listă cu lucrurile care te-au făcut fericit de-a lungul zilei, trei lucruri care te-au făcut să zâmbești. Au fost câteva zile în care chiar am scris aceste mici fericiri, le-am notat mirându-mă că s-au întâmplat. Le notez și acum, pentru că sunt – și nu mă mai mir – micile bucurii care îmi dau putere. E puterea care ne poate ajuta să mutăm munții dacă vrem! Micile mele trei bucurii plus una:
– zâmbetul frumos al prietenului meu, zâmbetul de care mă îndrăgostesc ori de câte ori îl văd, ori de câte ori mă gândesc la el;
– entuziasmul prietenilor mei dragi, felul în care știu să dea culoare poveștilor mărunte, să te ia cu ei în lumi în care nu există cuvinte precum depresie, tensiune sau cenușiu;
– bucuria și dorul cu care îmi răspund bunicii la telefon, vocile lor frumoase care îmi aduc aminte de copilărie;
– când cineva îmi citește cartea și mă ceartă pentru finalul primului capitol.

Acestea sunt lucurile mici, dar mari, care mi s-au întâmplat azi sau, mă rog, ieri – într-o marți a lunii martie. Mi s-au mai întâmplat, mi se vor mai întâmpla. Și altele vor apărea. Din ele îmi iau energia. Uneori mă ridic deasupra nuanțelor de gri și vena mi se liniștește, alteori am nevoie de ceva mai puternic – al doilea shot, un desen animat, un film vesel, o palmă.

Atât vă spun, la final de zi căutați cele trei plus unu bucurii de peste zi. Dacă nu veți găsi trei, patru vor fi sigur. Uitați de voi, de locul în care sunteți, ce faceți. Pentru o clipă bucurați-vă de ceva mic. Micul se va bucura și se va face mare.

Haideți la treabă! Cineva trebuie să mai și muncească, citească, scrie…
Să aveți o zi minunată!

The post 3 + 1 bucurii de peste zi first appeared on Andreea Ban.

Astazi nu iubesc, astazi nu lucrez. Astazi nu mi-e dor. Astazi nu sunt eu. Am obosit. Da, am obosit sa fiu eu. Am obosit sa-mi citesc cartile, sa-mi ascult muzicile, sa-mi port parul drept si unghiile colorate, sa fiu draguta, sa plec tarziu, sa ajung devreme. Am obosit sa zambesc, sa dorm, sa visez, sa sper. Am obosit sa imi doresc.

Sunt momente in care avem nevoie de schimbare ca de aer. Sunt momente in care am vrea sa fim in alta parte, sa nu mai fim noi, sa iesim din tipare. Am vrea sa evadam in alta lume. Momentele acelea in care orice figura pe care o intalnim in cale ni se pare ostila, orice zambet e trist si orice cuvant e urlet. Avem fiecare dintre noi momente de dezintegrare, clipe in care sunetul ne doare, timpul ne ucide incet si simtim cum pamantul ne fuge de sub picioare. Caldura ne arde, ploaia ne ingheata, se strecoara in noi ca plumbul bacovian… incet si fara mila.

Daca ieri zambeam si imbratisam cerul cu privirea, daca ieri simteam ca lumea e a mea si i-as fi declarat sus si tare ca o iubesc pana la nori si inapoi, astazi nu o vreau, astazi nu vreau nimic. Astazi m-am incruntat odata cu primele picaturi de ploaie si mi-am ars dorintele la lumina lumanarilor. Si lumanarile si-au plans lacrimile aurii in tacere topindu-mi rugile fara chef. Mi-am vazut dorintele arzand si scurgandu-se in neant. Azi nu sunt eu. Dorintele nu sunt ale mele. Iubirea? Ce e aia?

Ma invart in nestire intr-un dans nebun, al nimanui. Dansez in noaptea neagra dansul vrajitoarelor. Un foc mare incalzeste lumea si aprinde stelele. Dansez in jurul lui cu ochii stralucind a nebunie. Luna e si ea acolo, pitita dupa nori. Ii spun sa ramana ascunsa. Ma tulbura rotujimea ei, ma tulbura privirea ei plina. Nu o vreau. Nu azi. Nu acum. Azi nu. Si muzica isi canta neobosita cuvintele, le canta aruncand in mine cu amintiri fara sens, cosmaruri ce m-au trezit din somn facandu-ma sa ma intreb ce-i aievea si ce nu.

Azi nu. Azi nu iubesc. Nu visez. Nu dorm. Azi nu mi-e dor si nu vreau nimic. Asa ca-n melodie…

Grasu XXL feat. Guess Who – Azi NU

The post Maine facem cum zici tu… first appeared on Andreea Ban.

Incerc sa inteleg cum isi pierd unii speranta si dorinta de a trai, cum le mor dorintele si pofta de viata. Credeam ca iubirea te ridica, te scoate din orice stare si te aseaza pe drumul tau… dar uneori nici ea, iubirea, nu e in stare sa te vindece de angoase, sa-ti alunge demonii si atunci esti mai mult mort decat viu. Spui cuvinte care nu sunt ale tale, faci lucruri care nu te reprezinta. Esti un alt om, un suflet strain de corpul tau. Cum isi poate gasi un om calea? Cum poate invinge depresia cea mai mare?

Da, eu sunt bine si tu la fel. Se intampla totusi ca cel de langa noi sa nu fie la fel, sa aiba nevoie de ajutor, dar sa nu-l ceara… i-l oferim cu inima deschisa. Spune nu, dar cauta cu disperare raspunsuri. Cine sa i le ofere cand el nu e in stare sa asculte? Si intr-o zi a inchis ochii si a crezut ca si-a dat ultima suflare… Noi ne-am mai stins putin in urma lui. Poate il vom ridica de data asta, poate… Cum putem lupta cu neputinta noastra? Si cum putem sa explicam cum arata verdele cand el vede doar nuante de gri?

The post Intrebari fara raspuns first appeared on Andreea Ban.