time read
Închid ochii și mă gândesc la zilele care se scurg, la zilele acestea ale lui martie care se duc ele știu unde. Încerc să le prind din urmă, să îmi dau seama ce a fost bun la ele. Micile bucurii au fost atât de mici, că nici nu le pot deosebi din cenușiul zilelor. Nu știu cum sunteți voi, dar la mine terenul e foarte minat. 2015 a-nceput împiedicat. Trebuie să gândești pozitiv, vei avea o zi minunată, săptămâna aceasta va fi plină de zâmbete, soarele îți va sta deasupra și-ți va lumina… la naiba! Nu luminează nimic.
Trecând peste toate bullshiturile motivaționale (pe care mi le repet ca pe niște mantre, zi de zi, pentru că na, Universul se lasă dresat de gândurile noastre) vă zic – scriu aici, negru pe alb – că am cele mai cretine zile, săptămâni din câte am avut. Plec de acasă cu zâmbet (și mantra rostită înainte de a răsuci cheia în broască) pentru ca până în prânz să-mi treacă tot cheful de orice. În ziua în care am aflat că dragul și minunatul Ricky Martin va concerta la noi în țară nici nu am putut zâmbi, când am primit cadoul pe care mi-l doream de ani de zile, bilete la Robbie Williams, am mulțumit și m-am bucurat cu o bucurie mică, atât de mică încât îmi venea să-mi dau palme. Și bucuriile vin, dar nu sunt eu cea care le primește. Este doar o versiune seacă a mea.
Am crezut un timp că sunt eu de vină, că mă scald în vreo depresie, că mă paște gripa, că virusul care îmi chinuie colegii și prietenii mă va prinde din urmă. Prea i-am râs în nas toată iarna. Dar nu. Starea de gol, de somnolență ne-a prins pe mulți. Mulți dintre cei cu care vorbesc sunt la randul lor confuzionați de starea asta din care nu reușesc să iasă. Ni s-au aliniat planetele în zig-zag-uri? S-au îmbătat de prea mult bine și acum ne arată reversul medaliei? Se prea poate. Suntem cu un picior în groapă (sau cu roata, că nici străzile orașului nu arată prea bine) și rozul e tare prăfuit.
Ce e de făcut? E simplu. Să ieșim la bere. O bere, o tequilla, un shot de orice. După o zi în care vena îți pulsează pe frunte a viitoare explozie, după o zi în care ai putea sparge orice îți iese în cale cu puterea minții, o oră cu prietenii poate face minuni. Am citit undeva că, la finalul zilei, e bine să faci o listă cu lucrurile care te-au făcut fericit de-a lungul zilei, trei lucruri care te-au făcut să zâmbești. Au fost câteva zile în care chiar am scris aceste mici fericiri, le-am notat mirându-mă că s-au întâmplat. Le notez și acum, pentru că sunt – și nu mă mai mir – micile bucurii care îmi dau putere. E puterea care ne poate ajuta să mutăm munții dacă vrem! Micile mele trei bucurii plus una:
– zâmbetul frumos al prietenului meu, zâmbetul de care mă îndrăgostesc ori de câte ori îl văd, ori de câte ori mă gândesc la el;
– entuziasmul prietenilor mei dragi, felul în care știu să dea culoare poveștilor mărunte, să te ia cu ei în lumi în care nu există cuvinte precum depresie, tensiune sau cenușiu;
– bucuria și dorul cu care îmi răspund bunicii la telefon, vocile lor frumoase care îmi aduc aminte de copilărie;
– când cineva îmi citește cartea și mă ceartă pentru finalul primului capitol.
Acestea sunt lucurile mici, dar mari, care mi s-au întâmplat azi sau, mă rog, ieri – într-o marți a lunii martie. Mi s-au mai întâmplat, mi se vor mai întâmpla. Și altele vor apărea. Din ele îmi iau energia. Uneori mă ridic deasupra nuanțelor de gri și vena mi se liniștește, alteori am nevoie de ceva mai puternic – al doilea shot, un desen animat, un film vesel, o palmă.
Atât vă spun, la final de zi căutați cele trei plus unu bucurii de peste zi. Dacă nu veți găsi trei, patru vor fi sigur. Uitați de voi, de locul în care sunteți, ce faceți. Pentru o clipă bucurați-vă de ceva mic. Micul se va bucura și se va face mare.
Haideți la treabă! Cineva trebuie să mai și muncească, citească, scrie…
Să aveți o zi minunată!
Add Comment