Dragostea nu e lipsa logicii
ci logica examinata si recalculata
incalzita si pliata sa se potriveasca
pe contururile dinlauntrul inimii.

Ma plimbam intr-o zi printre rafturile unei librarii. Mangaiam cu privirea coperta dupa coperta, titlu dupa titlu. Pe unele le citisem, pe altele le aveam pe lista – de cumparat, de citit. Nu aveam de gand sa cumpar nimic. Inca ma lupt cu mine si cu ideea ca trebuie neaparat sa termin de citit cartile care ma asteapta de atata timp in biblioteca. Si totusi, din multimea de carti frumoase, stralucitoare si dornice de a merge cu mine acasa, una a iesit in evidenta. Coperta m-a cucerit intr-o fractiune de secunda, coperta care a stiut sa-mi spuna povestea cartii mai bine decat ar fi reusit titlul sau cuvintele altcuiva.

E usor sa te iubesc este cartea pe care am citit-o tocmai din cauza imaginii care mi s-a asezat in fata. Un el si o ea. Un el frumos, brunet, rebel, tatuat. O ea delicata, emotionata, visatoare.

Desi cartea este un teen lit veritabil, am fost prinsa de poveste de la prima si pana la ultima pagina. Nu as fi zis ca povestile cu si despre adolescenti mai au puterea asta asupra mea. Iata totusi ca Tammara Webber are un talent desavarsit, a stiut ce butoane sa apese, ce cuvinte sa aleaga pentru a gadila cumva adolescenta din mine, dar si din cei (cele cred ca e mai corect) care au indragit aceasta carte (nu-s putini, va asigur!).

Povestea este simpla, dar incepe in forta. O tentativa de viol. Un strain care apare de niciunde si o salveaza pe protagonista, pastrarea unui secret. Jacqueline si Lucas se cunosc in aceste conditii nu tocmai placute. El este baiatul (aparent) rau, cel putin dupa infatisare. Dar este in acelasi timp cel care a salvat-o din mainile unei brute. El o urmarea de mai mult timp, insa pastra distanta. Ea iesise dintr-o relatie de lunga durata si avea inima franta. Sunt observatii marunte care ne duc cu gandul intr-un singur loc: aici avem o poveste de dragoste in desfasurare.

Lucas. Baiatul rau. Oare nu asta isi doresc toate adolescentele? Un baiat “rau”, un rebel, care sa apara la un moment dat in viata lor sfarsit de iubire, de dorinta, sa le cucereasca pentru totdeauna… Mda. Adolescentele viseaza. Tammara Webber a stiut ce puncte sa atinga, astfel incat ele, adolescentele sa fie cucerite de povestea Jacquelinei si a lui Lucas.

Trebuie sa recunosc ca acest Lucas/Landon m-a cucerit cu privirea lui verde, cu tatuajele superbe, cu parul negru, neglijent, cu grija pe care i-o poarta fetei care pana mai ieri nu l-a observat. Si m-a cucerit cu aerul lui introvertit, cu secretele lui. Jacqueline a fost vocea mea, ii punea intrebarile pe care i le-as fi pus eu, s-a indragostit fara sa isi dea seama, asa cum doar o adolescent naiva ar putea.

Autoarea a desenat doua personaje puternice, clare, sincere de care e imposibil sa nu te indragostesti. Si a venit cu personajele secundare, unele negative, pentru a scoate acest duo si mai bine in evidenta. Iar daca inceputul a surprins-o pe Jacqueline in postura de victima, finalul, construit treptat, cu mare atentie, intoarce situatia la 180 de grade. Am fost mandra de aceasta fata, cu toate ca nu i-am aprobat tacerea, si am realizat ca am invatat si eu la randul meu o lectie de autoaparare. Sa speram ca nu va fi nevoie vreodata sa o pun in aplicare.

Va recomand cartea E usor sa te iubesc. E una dintre acele carti de care oricine se poate indragosti. Va invit sa fiti adolescenti inca o data, vreo 300 si ceva de pagini. E o senzatie minunata!

E usor sa te iubesc, de Tammara Webber
Editura EPICA

The post E usor sa te iubesc, de Tammara Webber first appeared on Andreea Ban.

In urma cu 10 ani relatiile perfecte au inceput sa fie din ce in ce mai rare. Auzeam deja de rupturi cutremuratoare: „vai, s-au despartit dupa 6 ani de relatie… si le era atat de bine impreuna…”. Pe asta cu „le era atat de bine” nu am inteles-o niciodata. Cum adica le era bine daca au ajuns la despartire? Dar na, barfa era in floare si nu cred ca s-a ofilit inca. Tot pe atunci am inceput sa simt si eu gustul despartirii. Nu mi-a placut defel. E metalic. Te lasa fara aer si, daca nu e acolo o mana care sa te traga spre realitate, atunci ai mari sanse sa ramai la pamant pentru mult, foarte mult timp. Eu am avut noroc. Si odata cu norocul mi-a fost alaturi si speranta, increderea ca undeva acolo exista relatia perfecta. Pentru mine, pentru fiecare dintre noi.

Au mai trecut niste ani. Mi-am mai luat o palma, doua. Si palmele astea au luat cu ele bucati de speranta, din increderea mea cea mare. Am ajuns sa ma intreb ce inseamna o relatie perfecta, daca este cineva acolo care are o astfel de relatie… Nu am primit un raspuns. Am mers inainte cu farama mea de speranta. O resurscitam cu fiecare indragosteala, cu fiecare primavara si fiecare raza de soare. Stiam ca avea sa vina intr-o zi.

In prezent ma uit in jurul meu si vad relatii care se destrama. 3 luni, 8 luni, 2 ani,  7 ani, 20 de ani. Dragostea moare. Sau „dragostea nu a fost niciodata” – as spune eu, aia care crede cu tarie ca atunci cand este dragostea adevarata, aceasta va dainui in timp si va trece peste toate obstacolele. Dar oare nu incerc sa-mi alimentez cumva speranta, sa nu o las sa se prapadeasca de tot? Foarte posibil. De ce se duc naibii relatiile? Am uneori impresia ca dragostea este in zilele noastre cu mult prea superficiala. Cei care, la un moment dat, s-au iubit atat de mult incat nu au mai putut sta departe unul de celalalt, au spus da impreuna, au construit o viata impreuna – chiar si pentru cativa ani – nu mai au puterea de a lupta pentru acel vis frumos. Poate din egoism, poate de teama, poate pentru ca au crescut si vor altceva. Daca ar fi sa ascultam partile, cu siguranta le vom da dreptate. Dar nu ar putea ei sa puna cartile pe masa, sa ceara unul de la celalalt ce au nevoie si sa ofere, sa primeasca, sa…? Ma intreb. Cred cu tarie ca exista solutie. Cred ca iubirea care i-a unit la inceput (in cazurile in care a fost iubire), ii va salva iar si iar.

Am dat o cautare pe google dupa „relatia perfecta”. Credeti ca a aparut vreun rezultat cu „X si Y au relatia perfecta” sau ceva pe-aproape? Nu. Veti gasi doar sfaturi despre cum sa aveti o relatie perfecta in 7 pasi, 10 pasi, care sunt ingredientele pentru o relatie perfecta, care sunt cele 10 porunci ale unei relatii perfecte. Vorbe si iar vorbe. Nimic concret. Imi intorc privirea in viata de zi cu zi. Nemultumiri, oftaturi, dorinte ascunse, cuvinte nerostite, regrete, minciuni, falsitate, egoism, certuri. Veti spune ca e normal ca relatiile sa treaca prin momente mai grele. Sunt de acord. Dar ce-i cu despartirile? De ce ajung sa se destrame acele relatii? De ce nu au puterea de a merge mai departe?

Cu tot optimismul meu, astazi nu cred in relatii perfecte. Sunt toate sortite esecului. Traim intr-o era a vitezei, a temerilor, a stresului si depresiei. Nu ne imbie nimic sa ne putem ajuta sufletul. Gandurile alearga bezmetice de la o zi la alta, inima bate pentru a ne da viata. A uitat sa mai iubeasca si intr-o zi se va opri. Ne va reprosa ca am neglijat-o si se va stinge daca nu-i vom da ce are nevoie. Uitam mereu ca o viata in doi se cladeste zi de zi. Doua inimi sunt mai puternice. Ce inseamna o relatie perfecta? Ei bine, e o notiune interpretabila… perfectiunea este atunci cand ai ceea ce iti doresti si simti o primavara continua in suflet, chiar daca mai si ploua din cand in cand. E atunci cand doua inimi scriu o istorie a lor, dau viata unei noi lumi. Perfectiunea vine din noi. Din zambete pereche. Din zambete sincere.

Acum (ca sa ma intorc putin in lumea mea frumoasa), cand stiu ce inseamna o relatie, cand asteptarile mi-s clare ca o dimineata senina, am si dovada ca acel „si au trait pana la adanci batraneti” exista. Bunicii mei, dragii de ei, sunt in aceeasi casuta de la tara. Batranetile sunt adanci, dar ei sunt si vor fi mereu tineri. Ii privesc si pe ai mei, parinti frumosi, si capat un strop de speranta (atat cat sa nu o pierd de tot), relatiile pentru totdeauna exista, relatii perfecte in felul lor. Poate ca relatiile perfecte se transmit din generatie in generatie… poate…

Azi nu cred in relatii perfecte, maine cred. Sunt dupa cum bate soarele si vantul. Aveti o relatie perfecta? Ati cunoscut vreuna? Una singura… Lasati un da si voi zambi. De nu-uri nu am nevoie, chiar nu! Dar daca insistati, nu va pot opri sa va spuneti oful.

The post Exista relatia perfecta? O traieste cineva? first appeared on Andreea Ban.

As vrea sa pot opri timpul in loc. Sa stea un anotimp sau doua. Sa ma lase sa traiesc, sa respir, sa ma bucur de clipa. As vrea sa raman in starea aceea de somn, starea in care gandurile se opresc din fuga lor haotica. As vrea… Dar nu, am un moment, o zi. In rest, gandurile sunt intr-o fuga dupa ceva. Oare merita atata alergatura, oboseala, stres?

Am terminat de recitit aseara o poveste de demult. O poveste scrisa la intamplare, asa cum a venit, dar in care am strans amintiri si am desenat destine. Poate ca, scrisa cu mintea de acum, povestea ar arata cu totul altfel. Citind acum cuvintele de atunci, imi dau seama ca nu as putea schimba nimic. E perfecta cu toate lipsurile ei, cu toata naivitatea de care da dovada. Dar faptul ca acele cuvinte si-au gasit locul in realitate ceva mai tarziu… m-a facut sa zambesc cum nu am mai facut-o de ceva timp. Minunile se intampla. Cu siguranta. Intr-o zi va voi impartasi povestea… o voi lasa sa plece iar in lume. Am luat totusi cateva cuvinte de acolo, intrebari, o stare pe care o incerc din cand in cand:

„Ce este, de fapt, dragostea? Ce este acest sentiment pe care-l căutam cu toţii? De ce trebuie să avem în suflet acest sentiment, pentru a putea aprecia viaţa la justa ei valoare? De ce trebuie ca iubirea să fie poarta noastră către frumuseţea vieţii? Şi de ce numai iubirea ne aduce liniştea de care avem nevoie?“

Un vânt uşor, cu miros de scoici şi apă sărată, îi trecu prin păr. Se opri din scris şi privi în depărtare. Era marea albastră, cu miile ei de secrete. Marea pe care o îmbrăţişa mereu cu aceeaşi infinită dragoste. Ar fi putut trăi o viaţă întreagă lângă ea, şi parcă tot n-ar fi fost destul. 

Da. Marea. Oricat de ger ar fi afara, oricare ar fi minusul din termometre, marea e speranta zilelor frumoase. Gandul la ea ma ajuta sa fac inca un pas. Si, cu fiecare pas, sunt mai aproape de soare. Ma regasesc azi intr-o stare de dor. Dar nu dorul a ceva ce a ar putea fi, mi-e dor de ceea ce este, mi-e dor de o privire, o imbratisare. Mi-e dor chiar daca au trecut doar cateva ore… E un sentiment frumos. E sentimentul acela care umple sufletul de o bucurie fara margini, o bucurie pe care ai vrea sa o strigi lumii intregi. Nu o strig. Imi lipseste doza de nebunie necesara, dar o scriu. Si o scriu.

O duminica frumoasa imi danseaza prin camera. O muzica lina si parfum de ganduri de mult visate. As vrea sa stea aici, la nesfarsit, sa fiu eu si duminica mea. Eu si iubirea mea.

Cand v-ati bucurat ultima oara de o zi, de o ora, de o clipa? Cand ati inchis ochii si ati trait momentul fara a va gandi la nimic altceva? Ar fi momentul…

The post Stare de duminica. Ganduri dintr-o alta viata first appeared on Andreea Ban.

La inceput, cuvantul bestseller m-a tinut departe de carte. Da, mi-a atras atentia faptul ca a pornit de unde a pornit, dar atat. Apoi au inceput sa apara povestile. Ba ca e cea mai tare carte a anului, ba ca vanzarile sunt mega-super-fantastice, ba ca – fiti atenti! – e cea mai stupida carte citita… sau, cele mai cretine prime 100 pagini si apoi cartea aruncata undeva… Ok. De aici a inceput sa imi atraga atentia. Nu stiu cum se face, dar atunci cand e vorba de controverse, atentia mi-e captata brusc. Cartea incepe sa imi faca cu ochiul intr-un fel ciudat si nu ma las pana nu o parcurg. Am nevoie sa vad cu ochii mei “minunea” (fie ca e de bine sau de rau).

Cele cincizeci de umbre ale lui Grey este departe de a fi vreo carte geniala. De fapt, nu prea inteleg care e treaba cu toata nebunia asta. Am dat ultima pagina a cartii si o singura intrebare mi-a venit in cap, este oare sexul atat de puternic incat sa vanda in asemenea hal? Scenele erotice predomina povestea, sunt sarea si piperul, sunt descrise in amanunt si poate ca acest lucru a atras. Povestea in sine suna a cliseul absolut. Ea, Anastasia Steele, fata obisnuita, oarecum stearsa, cu un job plictisitor si cam virgina, il intalneste pe el, minunatul, Christian Grey. Autoarea nu a prididit in a-i pune in brate diverse calitati, adica mai toate calitatile care ii urca pe barbati culmile idealului. A venit insa cu ceva negativ. Frumosul nostru are cele 50 de vicii care ar trebui sa ne sperie. Care sunt, nu am putut sa inteleg. Unul a iesit in evidenta, acela de dominator – maniac a al controlului. Iar daca acesta le cuprinde pe toate cele 50, atunci sa-mi fie cu iertare, ma prind mai greu!

Bun. Anastasia si Christian, Sir, se intalnesc intamplator, ca de, asa e soarta, si ajung sa aiba in cateva zile cea mai iesita din comun relatie bazata pe sex. Dar nu orice fel de sex, ci din acela care le face pe pudice sa roseasca si sa citeasca pe sub patura, pe sotiile blazate sa fie si mai blazate sau, de ce nu, mai pasionale si demanding. Citeam zilele trecute un articol legat de un sondaj conform caruia, un procent foarte mare de femei si-au imbunatatit relatiile (partea sexuala, desigur) dupa ce au consumat cartea cu umbre. Atat de lipsite de imaginatie sunt femeile? Atat de plate ajung, la un moment dat, cuplurile incat au nevoie de fanteziile unei doamne care are curajul sa si le puna pe ale dansei pe hartie spre a fi servite la orice ora de oricine? Gandul este trist.

Dincolo de scenele fierbinti, de minunea de barbat care este Grey, avem parte de o poveste de iubire. Cam acolo am ajuns cu gandul. Ea se indragosteste ca orice copilita de 21 de ani, el vede in ea ceea ce nici ea nu vede, se aprinde scanteia si pam-pam, uite cuplul minune, dar care are de infruntat piedici. Si aici, piedicile sunt viciile minunatului domn cu ochii cenusii. Domnul Grey cel suferind, domnul Grey care o trateaza ca pe o printesa si care nu se sfieste sa o bata la fund cand vine momentul. Sincera sa fiu, ma gandeam la un final mai dureros, doar cartea a mers pe o panta ascendenta. Finalul acestui prim volum a fost rupt parca dintr-o clasica poveste de dragoste cu “nu putem fi impreuna, soarta ne e potrivnica”, dar si una tragico-comica de genul „bate-ma tare, dar plec daca e prea tare si voi plange-n perna”. Cineva si-a luat jucariile si a plecat. Fortat finalul, prea fortat.

Cat despre pudibonderia unora dintre doamne, chiar nu pricep de unde si pana unde. Se folosesc cuvinte asa, pe sleau, scenele sunt explicite. Dar de aici si pana la a fi scandaloase, e cale lunga. Daca e cineva care blameaza autoarea pentru aceste scene, atunci cu siguranta nu a facut cunostinta cu scrierile lui Pascal Bruckner. EL James scrie ca o copilita pe langa el.

EL James a scris o poveste de dragoste. A luat-o si a sucit-o asa cum i-a dictat imaginatia. Si-a lasat fanteziile sa se aseze pe hartie intr-un mod vulcanic, excitant si chiar pueril uneori. A reusit sa faca imaginatia altora sa se joace. In afara de erotism, cartea nu are nimic. Isi merita criticile, dar si aprecierea. O apreciez din simplul motiv ca acum simt nevoia sa citesc o carte adevarata. Daca voi citi si continuarea? Cel mai probabil ca da. Nu imi place sa las povestile in aer. Daca v-o recomand? Da, v-o recomand. Veti dori sa cititi o carte buna dupa ea. Poate mai multe. Asa spune Zeita mea interioara… si Vocea.

Cele cincizeci de umbre ale lui Grey, de EL James
Editura Trei

The post Cincizeci de umbre ale lui Grey, de EL James first appeared on Andreea Ban.

Socrate i-a raspuns: Du-te pe campul din apropiere si adu-mi cel mai frumos spic de grau pe care il vei gasi, dar tine cont ca nu ai voie sa faci decat o singura incercare. Platon l-a ascultat fara sa cracneasca, si s-a intors dupa o vreme fara a aduce nimic cu el.
Socrate l-a intrebat ce se intamplase, iar Platon l-a lamurit: Atunci cand am intrat in lanuri am zarit un spic inalt si frumos, dar m-am gandit ca poate voi gasi un altul si mai maiestos, asa ca am mers mai departe. Am cautat in zadar dupa aceea, caci nu am aflat nici un alt spic asemeni celui dintai, asa ca nu ti-am mai adus vreunul.

Socrate i-a spus: Aceasta este dragostea.

Intr-o alta zi, Platon l-a intrebat pe Socrate ce este casatoria.
Socrate i-a zis: Mergi pana la padure si taie-mi cel mai mandru si mai chipes brad, dar adu-ti aminte ca nu ai voie sa faci decat un singur drum pentru asta. Platon a facut intocmai si a revenit dupa un timp cu un brad nu tocmai inalt si nu foarte frumos, dar indeajuns de aratos. Socrate l-a intrebat de ce a ales tocmai acel pom, iar Platon i-a raspuns: Am vazut niste brazi foarte falnici in drumul meu prin padure, dar mi-am amintit ce s-a intamplat ultima data, cu spicul de grau, asa ca l-am ales pe acesta. Mi-a fost teama ca daca nu il iau cu mine ma voi intoarce din nou cu mainile goale, desi nu a fost chiar cel mai frumos brad pe care l-am zarit.

Socrate i-a spus: Aceasta este casatoria.

*Text primit astazi de la Alina. Nu am putut sa nu vi-l impartasesc! E superb. 🙂

The post Dragoste vs. Casatorie first appeared on Andreea Ban.

“Soarele isi facea rondul obisnuit in jurul casei, in timp ce dupa-amiaza se maturiza devenind inserare.”

Sunt cucerita de cuvinte, de magia cu care pot fi impletite. Cum altfel ar fi putut o carte precum Lolita sa ma cucereasca? In niciun caz cu povestea de dragoste sau, mai bine spus, de nedragoste dintre Lolita si Humbert Humbert. Am tot auzit de Lolita ca ar fi fost un roman scandalos la timpul lui, ca a fost refuzat de catre editori din cauza subiectului mult prea socant, ca povestea are la baza o dragoste bolnava dintre un barbat matur si o copila de numai 12 ani. Am mai auzit si varianta in care e vorba de o iubire interzisa, varianta care m-a socat cel mai mult. Lolita, iubire? De unde si pana unde?

Si totusi Lolita m-a cucerit. Cartea si nu personajul. M-a cucerit modul in care Nabokov a desenat lumea Lolitei prin ochii lui Humbert. A desenat-o cu o migala extraodinara reusind sa isi prinda cititorul ca intr-o panzade paianjen. De la pagina la pagina m-am regasit tot mai prinsa. Povestea a ramas pentru mult timp pe planul doi. Cu toate astea, in momentul in care Lolita a disparut din peisaj parca totul s-a transformat, s-a intristat. Un cenusiu profund a inlocuit culoarea in gandurile lui Humbert, in piesaj. Si aici se regaseste din nou talentul extraodinar cu care autorul a reusit sa dea viata personajelor sale si lumii in care ele traiau.

Despre Lolita nu am prea multe cuvinte, ea este centrul universului unui barbat matur, dar atat. Nu este centrul povestirii. Lolita este de fapt povestea lui Humbert, barbatul traumatizat de o iubire pierduta in copilarie si pe care o cauta la nesfarsit in chipurile fetitelor din jur. Nimfetele. Cauta imaginea iubirii lui sfarsite intr-o vara tragica in copilele pe care le intalneste. Femeile mature nu il impresioneaza, ba chiar simte repulsie, desi intr-un moment de cotitura al vietii sale se casatoreste. Divortul vine de la sine inselat fiind de sotie. Ranit in orgoliu are o oarecare pornire criminala, insa renunta. Pleaca. A doua femeie cu care se casatoreste este mama Lolitei. Nici nu mai trebuie mentionat motivul pentru care s-a casatorit cu aceasta. Interesant este modul in care se intampla totul, de parca Universul intreg participa la implinirea dorintelor lui. Are tendinte criminale, gandurile ii sunt cu adevarat criminale, insa nu le pune in aplicare. Parca se intampla de la sine. Totul pare cat se poate de natural, de normal.

Judecand dupa cele spuse de unii si altii, l-as fi acuzat pe Humbert de toate relele acestei povesti, insa nici Lolita nu e tocmai usa de biserica, inocenta fiind ultimul cuvant care ar putea-o caracteriza. Lolita ramane totusi o victima a imprejurarilor, un copil care se loveste de greutatile vietii atunci cand inca nu se dumirise foarte bine care este diferenta dintre bine si rau. Lipsita fiind de tata, dar si de mama, ea se agata de cel care ii ramane alaturi pentru ca mai apoi sa evadeze pentru totdeauna intr-o alta lume, departe de monstrul care i-a distrus viata.

Lolita este una dintre cartile care ori iti place pentru totdeauna, ori te dezgusta cu totul. Si mi-a placut. Felul in care Nabokov a reusit sa dea viata personajelor m-a fermecat. Desi m-au derajat intr-o oarecare masura pasajele din franceza ramase netraduse sau descrierile enervant de lungi uneori, talentul cu care Vladimir Nabokov a construit aceasta poveste este necontestat. Iar Lolita… Lolita ramane intruchiparea perfectiunii, frumusetea pe care fiecare dintre noi dorim sa o descoperim cumva, candva. Este un ideal. Adevarul despre Lolita vine sa sparga in mii de cioburi acest ideal.

Acum, ca am citit cartea, sunt curioasa cum este filmul. Ce a reusit acesta sa surprinda din multitudinea de trairi descrise in carte atat de bine.

The post Lolita, de Vladimir Nabokov first appeared on Andreea Ban.