Lolita, de Vladimir Nabokov

“Soarele isi facea rondul obisnuit in jurul casei, in timp ce dupa-amiaza se maturiza devenind inserare.”

Sunt cucerita de cuvinte, de magia cu care pot fi impletite. Cum altfel ar fi putut o carte precum Lolita sa ma cucereasca? In niciun caz cu povestea de dragoste sau, mai bine spus, de nedragoste dintre Lolita si Humbert Humbert. Am tot auzit de Lolita ca ar fi fost un roman scandalos la timpul lui, ca a fost refuzat de catre editori din cauza subiectului mult prea socant, ca povestea are la baza o dragoste bolnava dintre un barbat matur si o copila de numai 12 ani. Am mai auzit si varianta in care e vorba de o iubire interzisa, varianta care m-a socat cel mai mult. Lolita, iubire? De unde si pana unde?

Si totusi Lolita m-a cucerit. Cartea si nu personajul. M-a cucerit modul in care Nabokov a desenat lumea Lolitei prin ochii lui Humbert. A desenat-o cu o migala extraodinara reusind sa isi prinda cititorul ca intr-o panzade paianjen. De la pagina la pagina m-am regasit tot mai prinsa. Povestea a ramas pentru mult timp pe planul doi. Cu toate astea, in momentul in care Lolita a disparut din peisaj parca totul s-a transformat, s-a intristat. Un cenusiu profund a inlocuit culoarea in gandurile lui Humbert, in piesaj. Si aici se regaseste din nou talentul extraodinar cu care autorul a reusit sa dea viata personajelor sale si lumii in care ele traiau.

Despre Lolita nu am prea multe cuvinte, ea este centrul universului unui barbat matur, dar atat. Nu este centrul povestirii. Lolita este de fapt povestea lui Humbert, barbatul traumatizat de o iubire pierduta in copilarie si pe care o cauta la nesfarsit in chipurile fetitelor din jur. Nimfetele. Cauta imaginea iubirii lui sfarsite intr-o vara tragica in copilele pe care le intalneste. Femeile mature nu il impresioneaza, ba chiar simte repulsie, desi intr-un moment de cotitura al vietii sale se casatoreste. Divortul vine de la sine inselat fiind de sotie. Ranit in orgoliu are o oarecare pornire criminala, insa renunta. Pleaca. A doua femeie cu care se casatoreste este mama Lolitei. Nici nu mai trebuie mentionat motivul pentru care s-a casatorit cu aceasta. Interesant este modul in care se intampla totul, de parca Universul intreg participa la implinirea dorintelor lui. Are tendinte criminale, gandurile ii sunt cu adevarat criminale, insa nu le pune in aplicare. Parca se intampla de la sine. Totul pare cat se poate de natural, de normal.

Judecand dupa cele spuse de unii si altii, l-as fi acuzat pe Humbert de toate relele acestei povesti, insa nici Lolita nu e tocmai usa de biserica, inocenta fiind ultimul cuvant care ar putea-o caracteriza. Lolita ramane totusi o victima a imprejurarilor, un copil care se loveste de greutatile vietii atunci cand inca nu se dumirise foarte bine care este diferenta dintre bine si rau. Lipsita fiind de tata, dar si de mama, ea se agata de cel care ii ramane alaturi pentru ca mai apoi sa evadeze pentru totdeauna intr-o alta lume, departe de monstrul care i-a distrus viata.

Lolita este una dintre cartile care ori iti place pentru totdeauna, ori te dezgusta cu totul. Si mi-a placut. Felul in care Nabokov a reusit sa dea viata personajelor m-a fermecat. Desi m-au derajat intr-o oarecare masura pasajele din franceza ramase netraduse sau descrierile enervant de lungi uneori, talentul cu care Vladimir Nabokov a construit aceasta poveste este necontestat. Iar Lolita… Lolita ramane intruchiparea perfectiunii, frumusetea pe care fiecare dintre noi dorim sa o descoperim cumva, candva. Este un ideal. Adevarul despre Lolita vine sa sparga in mii de cioburi acest ideal.

Acum, ca am citit cartea, sunt curioasa cum este filmul. Ce a reusit acesta sa surprinda din multitudinea de trairi descrise in carte atat de bine.

 

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.