Alegerile ne vor fi insotite de acelasi cer senin, poate o ploaie de vara, poate un vanticel de toamna sau chiar viscolul lui ianuarie. Vor fi momente banale pe care nu le vom uita niciodata. Si nu vom sti daca acelea sunt alegerile bune, daca sunt momentele potrivite. Intotdeauna momentul vine de la sine. Simti nevoia sa imbratisezi lumea intreaga, sa-ti strigi fericirea si, in acelasi timp, sa-ti soptesti iubirea. Nu va fi niciodata un moment potrivit pentru a spune mi-e dor de tine sau te iubesc pentru ca niciodata nu e prea devreme sau prea tarziu sa o spui. Momentul potrivit e atunci cand simti si fii sigur ca vei simti. Sunt cuvinte pe care nu le vei putea tine inchise in tine, vor iesi fara sa vrei, vor iesi soptite, vor iesi galagioase, intr-o suflare sau in toiul noptii. Sunt decizii pe care le vei lua si nu vei stii de unde au venit, de unde a aparut curajul, de unde a aparut siguranta. Acela este momentul cel mai potrivit, cel pe care nu-l vei putea anticipa, care va veni pur si simplu…

Mi s-a intamplat sa tin in mine cuvinte, sa le ucid incet, incet. Mi-a fost teama sa le rostesc pana intr-o zi – momentul potrivit – cand le-am lasat sa zboare. Si au picat apoi ca arse. Cuvintele s-au lovit de ziduri si cel care ar fi trebuit sa le auda disparuse in ceata. Da, acela a fost momentul potrivit. Imi doream enorm sa iubesc. Eram indragostita de dragoste si nu de vreun el. Cuvintele care au iesit atunci, cand el a plecat, au fost dovada. Nu am mai spus te iubesc. Am privit in ochi, am zambit, dar cuvintele au ramas la mine. Stiu ca este un moment si o persoana care imi va imbratisa iubirea pentru totdeauna, este cineva care imi va primi cuvintele si ma va lasa sa-l fac cel mai fericit barbat de pe pamant. Intr-o zi, in acel moment ce va dainui pentru totdeauna in amintire.

Fiecare dintre noi avem cam un milion de intrebari de genul: este bine? cand e mai bine? o fi ea? acum sau mai tarziu? sunt pregatita?… Sunt intrebari la care vom gasi raspunsul abia mai tarziu, cand momentul devine deja amintire. De cele mai multe ori lasam pe maine ceea ce putem face azi pentru ca probabil ne este teama. Ne e teama de greseli, dar ne e teama si de bine. Ne e teama ca vom fi atat de fericiti, incat ne vom plictisi intr-o imensitate de dulce. Si visam la momentul potrivit, visam, visam… Si totusi, vine un moment in care trebuie sa ne trezim la realitate. Vom sti care este. Nu trebuie sa-l lasam sa scape. Nu de prea multe ori, in orice caz.

The post Cand e momentul potrivit? first appeared on Andreea Ban.

Si care este adevarul? Suntem oare in stare sa spunem adevarul? Sa recunoastem in fata celuilat ceea ce simtim? Suntem in stare sa aratam ceea ce suntem, cine suntem, cum suntem, cu toate bunele si relele? De ce trebuie sa gasim solutii convenabile de fiecare data? Suntem de pe planete diferite… Prostii! Poate ca pur si simplu nu suntem facuti sa fim impreuna. Poate ca la un moment dat lumina se stinge si trebuie sa ramana stinsa. Lumanari? Da, cu siguranta ar fi un adevarat priveghi si in niciun caz o resurscitare a relatiei.

Cati dintre noi nu am trecut prin relatii perfecte pentru ca mai apoi sa ne trezim intr-un cosmar stupid. Sau poate ca dorinta de a avea ceva extraordinar a atribuit celuilalt calitati pe care, de fapt, nu le avea. Apoi, intr-o zi, intr-o dimineata, visul s-a spulberat. Si a ramas adevarul. Nu a fost nimic. A fost doar o himera ce s-a jucat cu mintile noastre. A fost dorinta noastra imensa ca de partea cealalta sa fie ceva. Dar, la un moment dat, am vrut mai mult, am vrut ca celalalt sa aiba initiativa, sa ne surprinda. Si ne-a surprins. A incetat sa mai fie acolo, sa raspunda chemarii noastre. Vraja s-a rupt. Relatia perfecta s-a impartit la doi. Noi s-a transformat intr-un el si o ea, doi straini.

Si putem oare sa ne dam seama cand totul o ia la vale? Cand magia clipei se stinge incet lasand in urma suspine si multe, foarte multe intrebari? Undeva in noi sunt raspunsuri la toate intrebarile. Stim cu siguranta cand noi nu mai este noi. Dar speram. Speram pana in panzele albe ca totul e bine, ca suntem in aceeasi barca si barca nu se clatina, desi o furtuna groaznica o zgaltaie sa o rastoarne. Dincolo de finalul evident e si inceputul frumos, minunat. Cum putem face diferenta intre ce e real si ce nu? De unde stim ca acele prime zile, acele minunate saptamani de la inceput nu sunt decat iluzii. Da, cautam in celalalt raspunsurile potrivite, ne lasam cuceriti de zambete, de ce ar putea fi. Cu fiecare noua etapa suntem parca mai aproape de a prinde un vis in palme. Si apoi pam-pam! Visul frumos s-a sfaramat (asa spunea un cantec, candva demult), s-a transformat in praf de stele si ne-a intrat in ochi cu rautate.

De unde stim ca…? Ei bine, nu stim. Nu vom stii niciodata. Imi spunea cineva ca, in timp, dupa ce ai acumulat ceva experienta, ajungi sa treci mai usor peste dezamagiri, ajungi sa traiesti altfel, sa fii mai puternic, mai nu stiu cum. Dar nu e chiar asa. Indiferent cata experienta de viata ai avea, iubirea te poate lua prin surprindere la orice varsta. Dezamagirile pot lovi si ele la fel de tare. Lacrimile iti pot arde sufletul si zambetul poate lumina intreaga lume. Nu conteaza varsta. Ea iti aduce intelepciune, dar nu te apara de ceea ce va fi… bun sau rau. Si in toata povestea asta contam noi si puterea noasta de a trai fiecare clipa, puterea de a trai la maxim fiecare experienta, de a iubi si a ne lasa iubiti. Dincolo de ce avem azi e doar un mare semn de intrebare. Si daca maine nu va mai veni? Daca maine nu vom mai putea oferi zambetul pe care trebuia sa il oferim astazi, daca nu vom mai putea imbratisa, iubi… De ce sa nu traim azi pana la cer, pana la stele si inapoi?

Intrebari. Atatea intrebari… E oare cineva acolo care sa vina cu raspunsuri? De ce suntem atat de complicati cand putem fi simpli? De ce nu putem spune deschis ceea ce simtim, cand simtim, daca simtim? De ce ne ascundem dupa deget si dupa cuvinte nerostite? De ce trebuie sa fie verdele intai roz pentru ca apoi sa se faca rosu, violet si albastru? De ce nu e verde din prima. Si apoi sa fie din ce in ce mai intens, ca o padure de brazi… De ce? Daca ati gasit macar unul dintre raspunsuri, va astept. Sunt tare curioasa.

The post Intrebari, intrebari si iar intrebari first appeared on Andreea Ban.

Sa vedem ce se intampla in carte. Probabil ca va fi un happy end. As prefera ceva mai drastic… desi…

The post De partea cui sa fiu? first appeared on Andreea Ban.

Ma gandeam la tine zilele trecute… Imi e asa dor de noi, de plimbarile lungi si discutiile noastre la cafea. Si ce cafea! Mereu aromata cu o picatura de iubire si presarata cu lacrimi de stele, de vis, de impliniri.

Iti mai aduci aminte de banca aia din Cismigiu? Cum de ne asezam mereu acolo? Stiam ca scartaie, ca are un picior mai scurt si cu toate astea ne asezam si radeam. Apoi se lasa linistea si ascultam fosnetul copacilor, strigatele ascutite ale pasarilor. Acultam cum se infiora parcul de atatea suspine si sarutari ascunse pe alei umbrite. Si visam la alte zile, alte timpuri. Iata ca s-au dus. Au ramas doar amintirile.

Dar de ce sa ne intoarcem in trecut? Zilele acelea au apus de mult timp, de ani. Prezentul e tot ce conteaza… Si de cand nu te-am vazut! De o viata, poate doua sau mai multe. Cine sta sa mai numere? Nu, serios, lasa trecutul. Chiar nu vreau sa ma intorc. Stiu ca iti aduci aminte cu drag, insa eu mi-aduc aminte doar de noi. Restul e tacere, vorba filmului. Si de ce m-as intoarce acolo cand sunt atatea dezamagiri, atatea momente de vis care s-au transformat brusc si fara drept de apel in deserturi fara viata, fara sfarsit? Nu. Nu vreau. E drept ca am iubit cum nu credeam ca voi putea iubi vreodata, am iubit si mari si stele. Am iubit crezand ca doar ea, iubirea, ma va salva si-mi va da aripi. Dar ce arse mi-au fost… Vei spune ca am invatat multe. Da, am invatat. Dar chiar era necesar sa se intample asa? Cu ce am gresit oare? Ca am crezut de fiecare data? Ca m-am ridicat ca Pheonix din propria cenusa si am zburat catre soare?

Imi spunea o prietena ca nu poate avea incredere in barbati. Toti sunt la fel, o apa si-un pamant. Nu ar baga mana in foc nici macar pentru iubitul ei de-o viata. Daca e asa, ce sens mai are iubirea? Daca nu putem acorda incredere, ce sens are sa ne mai avantam in teribila excursie prin labirintul relatiei, al iubirii? Nu pricep. Chiar nu pot. Am trecut prin suficient de multe pentru a sti ca iubirea nu moare si nici sufletul nu se ofileste oricate furtuni ar trece peste el, oricate cutremure l-ar zdruncina. E nevoie de o singura privire si revine la viata oricat de mort ar fi. Un zambet si pulsul creste. Fluturii se agita. Si se agita mereu mai mult, mai intens pentru a ne da senzatia ca acum, acum e momentul si nu altul. Acum se intampla minunea, timpul sta in loc si noi devenim unul singur. Contopirea a doua trupuri, doua suflete ce s-au regasit dupa vieti intregi de cautari.

Draga mea, m-am pierdut printre cuvinte. Stiu ca iti place sa-mi citesti gandurile, iti place cum le crosetez. Aleg mereu noaptea pentru a le asterne pe hartia alba. Noaptea are ceva, e momentul in care imbratisarile sunt mai calde, sarutarile sunt fermecate. Dincolo de fereastra mea se intampla minuni. Sunt ei, cei care se iubesc pentru totdeauna, cei care isi soptesc noapte buna si adorm imbratisati pentru totdeauna.

Dar nu, inca nu vreau sa dorm. Vreau sa ma imbat cu toate gandurile si simturile sa amorteasca. Nu vreau sa simt frigul si dorul de el, dorul de tine. Nu vreau decat sa scriu tot si apoi sa imi asez obrazul pe perna pentru a aluneca in somnul cel lipsit de vise.

Iti mai aduci aminte cand te sunam in toiul noptii pentru a-mi alunga tristetile? Mi-era asa dor de cineva care sa imi spuna noapte buna, incat nu puteam dormi. Doar tu stiai cum sa ma alini si urarea de noapte buna ma gasea deja in vis. Oare va sti cineva vreodata sa imi spuna noapte buna asa cum numai tu stiai sa o faci? Da, stiu ca esti convinsa de asta. Dar cand… cine… numai cerul stie.

Tocmai m-a sunat un prieten. Ce tare! Uneori am senzatia ca atrag secretele ca un magnet. Nu inteleg de ce. Nu vreau sa le stiu, nu vreau sa aflu lucruri care in mod normal nu se spun. Si totusi… ele, secretele, vin la mine galopand. Nu pot sa iti spun cine e, insa m-a bulversat putin. Nu stie ce sa faca, de fapt, nu stie cum sa faca. Era despartit de ceva timp si iesea cu o fata. Cand treaba a devenit mai serioasa, fosta s-a trezit la viata, il vrea inapoi. El parca s-ar intoarce, dar ii place fata cu care e acum. Nu am stiut ce sa ii spun. Uneori nu ma pricep deloc la treburi de acest gen si totusi ei, cei aflati in situatii delicate, continua sa ma caute, sa imi ceara sfatul. As vrea sa am raspunsuri. Sa spun ca asa e bine, asa nu e bine… Ce era sa ii spun lui? Sa se intoarca la fosta care cu ceva timp in urma l-a lasat balta fara a-i pasa ca el o iubea? Sa ii spun sa mearga inainte si sa isi incerce norocul cu fata draguta care il adora? Orice alegere ar face, cineva va suferi, cineva se va trezi cu inima sparta in mii de cioburi. Si daca alegerea e cea gresita? Acesta e riscul pe care trebuie sa ni-l asumam. Nu stim niciodata ce va fi maine. Dar cred ca putem face alegerile corecte.

Alegerile nu sunt deloc usoare, draga mea, niciodata. As vrea sa stiu care este parerea ta. Nu ti-am dat prea multe detalii, insa tu ce ai face? Imi aduc aminte ca nu priveai niciodata inapoi. Ai putea totusi sa faci o exceptie? Sa faci un pas inapoi in speranta ca „poate de aceasta data…” Eu una nu sunt in stare. Am privit mereu inainte.

Ma retrag acum… am scris prea mult, e prea tarziu. Mi-as dori sa primesc un raspuns din partea ta, insa el nu va veni vreodata. E trist. Daca ai exista cu adevarat, ai fi probabil imaginea mea in oglinda. Insa asa nu esti decat necunoscuta care nu va sti niciodata sa imi spuna noapte buna asa cum numai cel ce va fi candva va sti sa o faca…

Cu drag,
oricine as fi

The post Scrisoare catre o necunoscuta first appeared on Andreea Ban.

The post If you love… first appeared on Andreea Ban.