Astăzi nu voi scrie despre grădiniță. Nici despre cărți. Dacă stau bine să mă gândesc, parcă nu aș mai scrie nimic. Ieri, în timp ce plimbam aspiratorul prin casă, mi-a venit ideea unui text care nu avea nicio legătură cu grădinița, cu parentingul, cu preocupările mele curente. Pe când ajunsesem să șterg praful, deja aveam o întreagă poveste de pus pe hârtie. Dar am lăsat-o pe mai încolo, eram prea obosită și nici măcar o cafea nu mă putea ajuta să deschid laptopul. Ce s-a întâmplat cu povestea? S-a dus. S-a dus așa cum se duc toate ideile care apar în momente inoportune și nu apuc să le notez. Am pierdut idei apărute la duș sau când învârteam în mămăligă, am pierdut idei apărute la plimbare cu trotineta sau când călcam vagonul de rufe, idei care pe moment mi se păreau wow și care mai apoi dispăreau ca visele nepovestite. Iar textul de care vă spuneam mai sus s-a redus la primele șase cuvinte: astăzi nu voi scrie despre grădiniță.

Am băut două cafele, una fără cofeină. Am citit câteva pagini din carte (citesc Elena Ferrante zilele acestea), am avut o discuție interesantă cu pisica, apoi, în drum spre bucătărie, m-am împiedicat de un tractor. Cineva, nu spun cine, a uitat să-l pună la locul lui. Și durerea din degetul meu mic a fost atât de intensă că mi-a resuscitat o amintire.

Am deschis ochii. Mâna pe care o ținusem sub cap îmi amorțise. Norii acopereau cerul dimineții. De undeva se auzea un hurducăit care se apropia. M-am ridicat scuturând mâna și atunci l-am văzut. Tractorul se deplasa încet în direcția noastră. Am simțit cum mintea mi se golește de orice gând, iar inima mi se urcă în gât. Trezește-te, i-am spus celui care dormea cu un sforăit ușor alături de mine. Trezește-te, tractorul! Nu știu dacă am strigat, dacă am șoptit, simțeam cum rămân fără aer. Broboane de transpirație mi se formau pe frunte, creșteau precum roua dimineții și alunecau ușor pe tâmple. Noaptea trecută s-a întors la mine ca o înșiruire de fotografii vechi. Tractorul se apropia, eu trăgeam de omul de lângă mine și încercam să înțeleg ce caut acolo. Apoi a fost un sunet: bum. Timpul a stat în loc.

Cu două ore înainte ne plimbam prin satul de vacanță. Stomacul meu a scos chiorăit prelung. Poate ar trebui să mâncăm ceva, am zis. Mai era o oră până la răsărit și aveam la noi doar două prosoape. Pe la orele mici ale dimineții, să fi fost două sau trei, am hotărât să văd răsăritul. Plaja nu era aproape și parcă nu-mi venea să merg singură, deși era un cartier în care reveneam an de an și mă simțeam ca acasă. Dintre toți prietenii, pe atunci închiriam un apartament și ne îngrămădeam cu toții în două camere pentru câteva zile, a fost unul care nu a refuzat să mă însoțească. Nu iubitul meu, el dormea deja. Când a sunat ceasul la cinci și un pic, eram deja trează. Am luat prosoapele, l-am luat pe M și am ieșit în aerul rece al dimineții. Abia când s-a luminat am realizat că sunt șanse slabe să vedem vreo rază de soare în următoarele ore, cu atât mai puțin răsăritul. Dar nu mai era loc de întors. Ne-am luat câte o shaorma rece de la prima dugheană deschisă, cea mai bună shaorma din lume în acel moment, și am devorat-o până am ajuns la plajă. Norii, spre dezamăgirea mea, se adunau deasupra. Punctul de unde soarele ar fi trebuit să răsară avea o nuanță pală de portocaliu. Sau poate asta era doar în mintea mea, atât de tare îmi doream să văd răsăritul.

Am întins prosoapele pe nisip și am pornit spre mare. Am salutat-o și mi-a răspuns cu un val mic și rece. Da, nu e zi de văzut răsăritul, i-am zis. Alt val mi-a spălat nisipul de pe picioare și un tremur m-a scuturat ușor. Dar nu sunt singură, am zis. Am privit înapoi spre amicul care deja se întinsese pe prosop și, cel mai probabil, sforăia deja. Un val m-a izbit peste picioare și stropii de apă mi-au udat mâinile. Da, da, sunt singură. Un val mic mi-a mângâiat picioarele. Nu eram tristă, marea știa. Voia, așa îmi imaginam atunci, să îmi fac ordine în gânduri.

Bum, s-a auzit din nou. Apoi liniște. Nu m-am întors să văd unde e tractorul, am închis ochii și cenușiul cerului s-a făcut negru. M-am trezit mai târziu. Un soare palid se chinuia să pătrundă norii cu razele sale. Amicul era undeva, tractorul nu era nicăieri. Poate că nici nu fusese vreun tractor. Poate că visasem și senzația din vis rămăsese cu mine. O teamă că ceva urmează să mă facă să dispar. Și acel ceva avea să iasă din viața mea. Aceea a fost ziua în care am spus adio unui om care nu a știut să mă țină de mână în zorii unei zile în care ar fi trebuit să văd răsăritul.

Nici astăzi nu scriu despre grădiniță. Este o cu totul altă zi. Gândurile de săptămâna trecută s-au împletit cu cele de azi și le-am așezat pe hârtie în ritmul lor. Alte jucării stau împrăștiate prin casă, mă feresc cum pot. De unele nu reușesc, dar durerea se stinge așa cum s-a stins imaginea tractorului care, așa mi-a rămas în minte, era să mă facă să dispar.  

P.S. Am terminat de citit Elena Ferrante, Viața mincinoasă a adulților, și m-am apucat de E. A. Poe, Prăbușirea Casei Usher și alte povestiri.

Photo by Paul Hanaoka on Unsplash

The post Cerul era plin de nori și tractorul venea spre noi first appeared on Andreea Ban.

Mi-e dor de vară. Mi-e dor de soarele ei și de albastrul plin de nori pufoși. Mi-e dor de vară pentru că ea, vara îmi aduce marea cu toate scoicile ei. Toate gândurile mi se îndreaptă către vară și încearcă, prin povești inventate, să facă timpul să treacă mai repede. Nu vor reuși. Gândurile agitate nu fac decât să coloreze zilele și să crească entuziasmul, să agite spiritul.

Îmi spunea cineva zilele trecute că îi par a trăi într-o lume diferită, plină de strălucire, că vede asta în zâmbetul meu. Acum nu știu dacă o spunea pentru că îi par cu capul în nori sau pentru că mi-s specială. Îmi place să mă înconjor de povești și prin povești mă refer la toate mărunțișurile care îmi dau starea de bine. La serviciu am biroul plin de cărți, de scoici, fluturi, pixuri colorate și obiecte primite în dar. Au venit cu zâmbet și zâmbetele sunt cele pe care le păstrez. Dacă te uiți pe biroul meu, de cele mai multe ori, pare haos. De fapt, este o poveste. Oamenii dragi mie sunt acolo sub diferite forme.

Acasă, ei bine, este o cu totul altă poveste. Am vara în cameră. Peretele verde mă ajută să mă trezesc cu zâmbet. Cărțile, frumoasele de ele, sunt viețile pe care le trăiesc una după alta. Cele citite sunt amintiri, cele necitite sunt uși care așteaptă să fie deschise. Fotografiile, animăluțele fengshui, cutiile cu pantofi, păpușile, desenele, semnele de carte, colecția de rujuri, cerceii, pungile colorate, biroul tăiat în formă de arc de cerc după un desen făcut de mine… Toate acestea formează lumea mea aurită (sau aiurită). Și în lumea asta e vară.

Trăiesc prea mult în imaginație, îmi spunea altcineva. Aș spune că mă ajut de imaginație pentru a scăpa de sufocarea zilelor gri. Și nu mă refer neapărat la vreme. Mă bucur de imagini, de gălăgie sau de liniște. Mă bucur de nopțile cu ceață sau de zilele cu soare. Și, deși parcug zi de zi același drum spre serviciu, nu este niciodată la fel. Alți oameni, alte discuții, altă muzică și alte pagini în carte.

Sunt o visătoare, mi s-a spus și asta. Da, sunt. Visez cu ochii deschiși, visez povești și mi se întâmplă să clipesc și poveștile sunt aievea. Acum visez că este vară, că scutur nisipul de pe carte și o deschid inspirând aerul sărat. Mâine voi deschide ochii și marea va fi acolo, în fața mea. Voi închide cartea, voi întinde mâna spre el și-l voi atinge pe umăr. Este vară, dear, îi voi spune. Și marea își va arunca valurile dantelate spre mine. Îi voi zâmbi.

Să visați frumos! Fie că este zi sau noapte.

Tinush – Sommerregen

The post În lumea mea e vară first appeared on Andreea Ban.

Mă uit acum la imagini și vad doar cartea, cartea aceea cu povestea ei albastră, nisipul cu scoicile, marea cu valurile și teneșii mei colorați. Atât a rămas din acea zi minunată. Atât a rămas din lumea care mi se așezase în față și care m-a învârtit într-o horă plină de culoare. Dar eu știu că a fost mai mult. Întotdeauna e mai mult. În spatele imaginilor sunt povești.

Și iată povestea cea mai frumoasă:

Mă plimb pe malul mării și valurile își întind brațele dantelate către mine. Le zâmbesc și mă retrag din calea lor. Pescărușii zboară în cercuri și țipă ca apucații. În față e un cuplu. Cei doi par a se cunoaște de-o viață. Anii se citesc în privirile lor, în zâmbetele lor calde. Ani frumoși, ani în care s-au împletit anotimpuri și i-au făcut să pară unul. Un clic și poza este gata. I-am luat în lumea mea. 

Ce faci? mă întreabă C. Îi arunc o privire și apoi îi arăt poza. Râde. Îmi știe nebunia. Aș fi în stare să fac poze întregii lumi. Îl iau de gât și ridic aparatul spre soare. Clic. Suntem noi doi și marea. Cea mai frumoasă poveste din lume. Marea își aruncă brațele spre noi de parcă ar mai cere o poză și încă una. Mergem mai departe. Ne împletim și noi visele și anii, ne desenăm amintiri și ne scriem povestea. Marea, cu ochii ei precum cerul, ne privește din partea stângă. În dreapta, soarele apune. Zâmbim. Îmi ia mâna și mă trage spre el. Poate că cineva, în spate, ne surprinde povestea cu un clic.

O poveste care poate fi a mea, a ta, a oricui. Suntem imagini, suntem povești. Marea ne îmbrățișează de fiecare dată de parcă ne-ar vedea pentru prima oară. Marea ne cheamă…

*Cartea din imagine: Povești despre nebunia obișnuită, Charles Bukowski

The post Ochi precum cerul first appeared on Andreea Ban.

Am citit astăzi câteva pagini din Arta conversației de Ileana Vulpescu. M-a cuprins un dor nebun de mare, dorul acela care te îmbie la visare, care îți chinuie simțurile. Stateam cu ochii închiși și vedeam copiii alergând pe plajă, valurile mici izbindu-se de mal și nisipul fin presărat cu scoici. Auzeam cântecul trist al pescărușilor împletit cu briza caldă. Am ieșit de la metrou și aerul strălucea. Nu, nu vedeam marea sau soarele. Stăteam în stradă și priveam în sus. Un praf strălucitor de zăpadă se așternea peste oraș. A îmbrăcat copacii în alb, cablurile din fața ferestrei sunt albe și ele. E poveste.

Ascult acum o melodie* cu iz de mare. O ascult iar și iar. Aș vrea ca vara să se întâmple mai repede. Printre vapoare. Poate că somnul îmi va aduce gustul de aer sărat și-mi va liniști dorul. Poate.

*Melodia asta este visul unei zile de vară.

Emmah Toris – Ne intamplam

The post Ne întâmplăm printre vapoare first appeared on Andreea Ban.

Ascult o melodie, iar si iar. Fluturi turcoaz isi flutura aripile dansand in spirale catre cer. Le simt aripile, le aud cum isi canta falfaitul lenes…

Crina – Butterflies

The post Adun fericiri marunte first appeared on Andreea Ban.

Asta suntem. Momente. Zambete. Dorinte. Asteptari si impliniri. Ne agatam de ziua de maine, de fericiri si temeri. Suntem simpli, dar ne complicam. Vai, cum ne mai complicam! Daca am trai ca si cum maine nu ar exista, daca am reusi sa privim senini catre viitor… fara a ne crampona de maine. Ar fi frumos. Ar fi zambet si cer senin. Am putea, poate, sa visam mai mult, sa traim mai intens.

Mi-ar placea sa fiu acolo unde marea se saruta cu cerul. Acolo unde sensul vietii e cu totul altul. Mi-ar placea sa-mi las gandurile sa zboare pe aripi de pescarus si nimic, dar nimic, sa nu-mi umbreasca ziua. Amintirile gri sa se stearga pentru totdeauna. Fericirile sa ramana vii. Mi-ar placea sa fiu acolo unde nuante de albastru infinit se impletesc cu nisipul fierbinte, iar gandurile legate de ieri ar parea cu totul fara sens.

Un moment. Momentul acela in care stiu ca am tot ce mi-as putea dori. Momentul acela in care drumul mi se asterne in fata si pornesc cu zambet catre tine. Momentul acela in care… adun toate momentele intr-un borcan pe care il asez in fata, pe birou, ca pe cea mai frumoasa fotografie. Si prin sticla verzuie a borcanului vad un zambet. E al tau. Acesta e momentul in care te intreb daca auzi marea cum isi sparge valurile de stanci…

The post Un moment. Momentul acela… first appeared on Andreea Ban.

Mă trezesc din vis visându-te…
Te chem, te văd, te simt, te am.
Ești visul cel dintâi visat,
Iubirea de pe urmă.

Închid ochii și mă cufund în noapte…

Te caut. Te caut sub cerul liber,
Te caut printre stele, printre vise.
Te caut și nu te aflu decât târziu…

Andres

*un gand neterminat, un vis nevisat.

The post Închipuire first appeared on Andreea Ban.

The post 14 februarie albastru si verde first appeared on Andreea Ban.

Mi-e dor de mare. Un dor infinit ca gandurile noastre. Si gandurile ma duc mereu la mare, ma duc pe plaja aceea pustie – plaja pe care o caut de-o viata. Stiu ca e acolo, ma asteapta. Mi-e dor de iubire, mi-e dor de scoica mea si de nisipul fin. Mi-e dor de briza, prietena mea buna si mi-e dor de cantecul valurilor. O imbratisare as vrea, una singura. Mi-ar aminti de zilele cu soare, de somnul furat sub umbrele colorate, de muzica venita de peste tot in ritmul batailor de inima. Mi-e dor de plaja si de o iubire mare, o iubire fara inceput, o iubire fara sfarsit.

Mi-e dor de soarele obosit la sfarsit de zi, de portocaliul lui frumos si de valurile mici pe nisipul ud. Paseam cu grija, paseam cu bucurie plutind parca la intalnirea cu apa marii, cu valurile jucause. Si te tineam de mana, iti zambeam. Intr-un vis de vara te iubeam frumos si mult si pentru totdeaua. Pana la cer si inapoi.

Acum mi-e dor de mare si mi-e dor sa zbor departe. As vrea sa fiu acolo si nu aici visand la tine, mare. As vrea sa-mi vina vara mai repede pentru a o trai din nou cu zambet, cu bucurie, cu dorinte implinite. Poate maine…

The post Dor de mare, de ieri si de maine first appeared on Andreea Ban.

ATB – The Best Tracks

The post Vara e aici! first appeared on Andreea Ban.