time read
Sunt câteva luni de când cuvintele mi-au alunecat pe panta ficțiunilor. Am descoperit plăcerea de a desena lumi, de a construi personaje. Sau poate că mi-am redescoperit aceasta plăcere. Cândva desenam. Mă pierdeam cu totul în contururile trasate cu negru pe alb, în chipuri și ochi închipuiți. Acum încerc să dau viața prin cuvinte, să fac pasul acela către o Narnia a mea. Uneori îmi iese. Alteori mă bucur de Narnia altora. Și am atâtea Narnii care mă așteaptă, care-și întind titlurile frumoase către mine…
Am citit astăzi câteva pagini din Arta conversației de Ileana Vulpescu. M-a cuprins un dor nebun de mare, dorul acela care te îmbie la visare, care îți chinuie simțurile. Stateam cu ochii închiși și vedeam copiii alergând pe plajă, valurile mici izbindu-se de mal și nisipul fin presărat cu scoici. Auzeam cântecul trist al pescărușilor împletit cu briza caldă. Am ieșit de la metrou și aerul strălucea. Nu, nu vedeam marea sau soarele. Stăteam în stradă și priveam în sus. Un praf strălucitor de zăpadă se așternea peste oraș. A îmbrăcat copacii în alb, cablurile din fața ferestrei sunt albe și ele. E poveste.
Ascult acum o melodie* cu iz de mare. O ascult iar și iar. Aș vrea ca vara să se întâmple mai repede. Printre vapoare. Poate că somnul îmi va aduce gustul de aer sărat și-mi va liniști dorul. Poate.
*Melodia asta este visul unei zile de vară.
Emmah Toris – Ne intamplam
Add Comment