Astăzi nu voi scrie despre grădiniță. Nici despre cărți. Dacă stau bine să mă gândesc, parcă nu aș mai scrie nimic. Ieri, în timp ce plimbam aspiratorul prin casă, mi-a venit ideea unui text care nu avea nicio legătură cu grădinița, cu parentingul, cu preocupările mele curente. Pe când ajunsesem să șterg praful, deja aveam o întreagă poveste de pus pe hârtie. Dar am lăsat-o pe mai încolo, eram prea obosită și nici măcar o cafea nu mă putea ajuta să deschid laptopul. Ce s-a întâmplat cu povestea? S-a dus. S-a dus așa cum se duc toate ideile care apar în momente inoportune și nu apuc să le notez. Am pierdut idei apărute la duș sau când învârteam în mămăligă, am pierdut idei apărute la plimbare cu trotineta sau când călcam vagonul de rufe, idei care pe moment mi se păreau wow și care mai apoi dispăreau ca visele nepovestite. Iar textul de care vă spuneam mai sus s-a redus la primele șase cuvinte: astăzi nu voi scrie despre grădiniță.

Am băut două cafele, una fără cofeină. Am citit câteva pagini din carte (citesc Elena Ferrante zilele acestea), am avut o discuție interesantă cu pisica, apoi, în drum spre bucătărie, m-am împiedicat de un tractor. Cineva, nu spun cine, a uitat să-l pună la locul lui. Și durerea din degetul meu mic a fost atât de intensă că mi-a resuscitat o amintire.

Am deschis ochii. Mâna pe care o ținusem sub cap îmi amorțise. Norii acopereau cerul dimineții. De undeva se auzea un hurducăit care se apropia. M-am ridicat scuturând mâna și atunci l-am văzut. Tractorul se deplasa încet în direcția noastră. Am simțit cum mintea mi se golește de orice gând, iar inima mi se urcă în gât. Trezește-te, i-am spus celui care dormea cu un sforăit ușor alături de mine. Trezește-te, tractorul! Nu știu dacă am strigat, dacă am șoptit, simțeam cum rămân fără aer. Broboane de transpirație mi se formau pe frunte, creșteau precum roua dimineții și alunecau ușor pe tâmple. Noaptea trecută s-a întors la mine ca o înșiruire de fotografii vechi. Tractorul se apropia, eu trăgeam de omul de lângă mine și încercam să înțeleg ce caut acolo. Apoi a fost un sunet: bum. Timpul a stat în loc.

Cu două ore înainte ne plimbam prin satul de vacanță. Stomacul meu a scos chiorăit prelung. Poate ar trebui să mâncăm ceva, am zis. Mai era o oră până la răsărit și aveam la noi doar două prosoape. Pe la orele mici ale dimineții, să fi fost două sau trei, am hotărât să văd răsăritul. Plaja nu era aproape și parcă nu-mi venea să merg singură, deși era un cartier în care reveneam an de an și mă simțeam ca acasă. Dintre toți prietenii, pe atunci închiriam un apartament și ne îngrămădeam cu toții în două camere pentru câteva zile, a fost unul care nu a refuzat să mă însoțească. Nu iubitul meu, el dormea deja. Când a sunat ceasul la cinci și un pic, eram deja trează. Am luat prosoapele, l-am luat pe M și am ieșit în aerul rece al dimineții. Abia când s-a luminat am realizat că sunt șanse slabe să vedem vreo rază de soare în următoarele ore, cu atât mai puțin răsăritul. Dar nu mai era loc de întors. Ne-am luat câte o shaorma rece de la prima dugheană deschisă, cea mai bună shaorma din lume în acel moment, și am devorat-o până am ajuns la plajă. Norii, spre dezamăgirea mea, se adunau deasupra. Punctul de unde soarele ar fi trebuit să răsară avea o nuanță pală de portocaliu. Sau poate asta era doar în mintea mea, atât de tare îmi doream să văd răsăritul.

Am întins prosoapele pe nisip și am pornit spre mare. Am salutat-o și mi-a răspuns cu un val mic și rece. Da, nu e zi de văzut răsăritul, i-am zis. Alt val mi-a spălat nisipul de pe picioare și un tremur m-a scuturat ușor. Dar nu sunt singură, am zis. Am privit înapoi spre amicul care deja se întinsese pe prosop și, cel mai probabil, sforăia deja. Un val m-a izbit peste picioare și stropii de apă mi-au udat mâinile. Da, da, sunt singură. Un val mic mi-a mângâiat picioarele. Nu eram tristă, marea știa. Voia, așa îmi imaginam atunci, să îmi fac ordine în gânduri.

Bum, s-a auzit din nou. Apoi liniște. Nu m-am întors să văd unde e tractorul, am închis ochii și cenușiul cerului s-a făcut negru. M-am trezit mai târziu. Un soare palid se chinuia să pătrundă norii cu razele sale. Amicul era undeva, tractorul nu era nicăieri. Poate că nici nu fusese vreun tractor. Poate că visasem și senzația din vis rămăsese cu mine. O teamă că ceva urmează să mă facă să dispar. Și acel ceva avea să iasă din viața mea. Aceea a fost ziua în care am spus adio unui om care nu a știut să mă țină de mână în zorii unei zile în care ar fi trebuit să văd răsăritul.

Nici astăzi nu scriu despre grădiniță. Este o cu totul altă zi. Gândurile de săptămâna trecută s-au împletit cu cele de azi și le-am așezat pe hârtie în ritmul lor. Alte jucării stau împrăștiate prin casă, mă feresc cum pot. De unele nu reușesc, dar durerea se stinge așa cum s-a stins imaginea tractorului care, așa mi-a rămas în minte, era să mă facă să dispar.  

P.S. Am terminat de citit Elena Ferrante, Viața mincinoasă a adulților, și m-am apucat de E. A. Poe, Prăbușirea Casei Usher și alte povestiri.

Photo by Paul Hanaoka on Unsplash

The post Cerul era plin de nori și tractorul venea spre noi first appeared on Andreea Ban.

În ultimele două ore am fost undeva sus, acolo unde soarele strălucește și cerul e albastru. O mare de nori mi s-a așternut la picioare și am zâmbit. Libertatea aceea – ciudată libertate văzută din spatele unui geam minuscul – e cea la care visăm cu toții la un moment dat. În general nu ne gândim la ea. Ne rezumăm la zilele noastre simple, cu activități repetitive. Nu vi se întâmplă să ridicați ochii din telefon, calculator sau TV și să realizați că ieri, zilele trecute, erați în același punct, făcând fix același lucru? Mie mi se întâmplă foarte des. Butonez telefonul și ridic ochii. Tramvaiul se oprește și ușile se deschid lăsând să iasă, de multe ori, aceleași fețe albe, lipsite de expresie.

Apar însă momentele acestea în care dorințele ne sunt fluturate pe la nas. Frumusețile de lângă noi, sau de deasupra în cazul de față, ne dau câte o palmă să o ținem minte. M-a încercat o senzație deosebită (pe care nu o pot descrie) atunci când am trecut din griul zilelor obișnuite în ceața de deasupra. Ceața mi-a absorbit grijile toate și atunci când am ieșit din ea am rămas cu un singur gând, acela că trebuie să privim cerul și atunci când sunt nori. Soarele e ascuns undeva după ei. Ne zâmbește de după pleoape aburite de plâns, de somn, de ce vreți voi.

Sunt în Bruxelles de câteva ore. E liniște. E același cer pe care îl vedeți și voi. E acoperit de nori care promit că vor lăsa vreo două trei raze să se strecoare până la mine. Și acum să dau reset. Somn. Fără vise. Doar un somn adânc și liniștit.

După somn a fost poveste. O vedeți aici >>
Să mai fie și altă filă de jurnal?

The post Dincolo de nori. Filă de jurnal first appeared on Andreea Ban.

Sunt momente in care avem nevoie de liniste, avem nevoie sa stergem totul si sa o luam de la capat. Si drumurile au ceva aparte, ne indreapta gandurile spre alte taramuri. Unele cu sori aurii, cu ceruri de spuma si ape line. Vi s-a intamplat vreodata sa va copleseasca un gand, un sentiment? Sa simtiti cum vi se ia aerul si nicicum nu mai puteti respira? Acelea sunt momentele in care am vrea sa evadam. Sa ajungem undeva unde sa ne fie bine…

Eu aleg intotdeauna peisajul in care este o apa, o mare, un ocean si cerul nemarginit deasupra. Aleg o intindere de apa si una de aer in care sa ma pierd pentru a ma regasi. Si peisajele sunt intotdeauna la capete de drumuri. Fie ca sunt largi sau inguste, fie ca sunt pietruite sau drumuri prafuite de tara, ele duc catre departe… oricare ar fi acel departe.

Si privind in urma vad drumuri intortocheate, vad cenusiul gandurilor imprastiat peste zile si nopti. Ma mai opresc uneori din drum si-mi afund picioarele in iarba. Mai apoi ma gadila nisipul in talpa. Ma imbrac in vant adus de valuri inalte pentru a strange clipe, pentru a iubi momente si oameni si vise. Dar oamenii sunt momente in timp, oamenii sunt vise implinite, oamenii sunt iubirile mari… Azi e doar o zi senina cand poti vedea pentru totdeauna. Poti vedea inceputul si poti vedea sfarsitul. Dincolo de azi e un alt soare si un alt maine. Gandurile mi-s prafuite. Au adunat vise multe si poate au nevoie de un drum catre departe…

The post Ganduri prafuite first appeared on Andreea Ban.

Am inchis ochii si pentru o clipa am visat la verde si cer senin. Am visat ca sunt pe o pajiste ca in povesti si copacul cu fluturi mici si galbeni va fi acolo, ma va astepta cu zumzet de albine…

Dar m-am trezit pe un alt drum. M-am ratacit din visul meu in visul altuia si m-am asezat cuminte la locul meu. Am cautat prin buzunare putina rabdare… Poate nu il voi gasi eu, dar drumul ma va gasi cu siguranta, drumul meu.

Am iesit dintre muntii grei si obositi de vreme in verdele visat, sub cerul lenes intesat de nori. Un alt drum serpuia printre dealuri si gradini, printre flori de papadie. Ma ademenea cu glas de sirena si sirena era un flutur mic.

Am ajuns undeva sus, sus de tot! Vedeam lumea si lumea nu ma vedea. Cerul parca era altul, eu nu mai eram eu. Pluteam deasupra tuturor… Si un gand cenunsiu mi-a trecut prin minte. Daca ma intorc si dispare totul?

M-am intors. Totul a devenit piatra si intuneric. O pestera catre alta lume, o grota a nepasarii si uitarii. Ma voi ascunde in ea, imi voi amorti gandurile cu bezna si roca dura. Voi muri pentru o clipa, pentru o viata pentru a ma trezi in alta viata. A mea, a ta, a noastra.

Din somnul cel prelung si fara vise m-am trezit intr-o gradina, in fata unei porti. Oare ce ma asteapta dincolo? Cine e pe banca? Cine ma priveste cu ochi de cer senin? Sa mai fac un pas si inca unul…

Flori de argint impanzeau aleea si soarele de diamant stralucea de pe bolta lui de sticla. Am intins mana sa-l ating, dar m-a ars cu flacari de gheata. Am incetat sa-l mai privesc caci privirea imi ardea. Si totusi parca imi soptea ceva, razele-i erau naluci fierbinti ce-mi legau gandurile…

Am chemat norii sa alunge vraja, mi-am plans durerea cu stropi de ploaie si lacrimile au topit razele de gheata. Eram din nou doar eu si drumul, eu si padurea, eu catre tine… catre departe.

Am aruncat catre cerul inalt mii de rugi soptite, dorinte fara sfarsit si far’ de-nceput. Am sperat ca padurea se va rupe-n doua si va lasa cerul sa rasara mai inalt ca alta data, mai senin ca niciodata. Am inchis ochii si apoi, ca prin minune cerul pe care l-am cerut a coborat peste mine si a nascut din el frumuseti neasemuite. Cai frumosi, cai inaripati si inorogi mi-au incantat vederea…

Dar au ramas cu totii in urma privindu-ma dintr-o poveste. Eu mi-am urmat drumul si drumul m-a dus mai departe. O linie alba catre infinit. „Esti langa mine, da? Imi tii mana strans? Sa nu-mi dai drumul! Nicio clipa… mergem pana la cer…”

Si cerul si-a deschis aripile-i de inger si ne-a primit la el, ne-a primit langa luna printre stele. Cerul inalt era el insusi un drum. Am incetat sa mai respir, de atata fericire eu plangeam. Tu radeai de mine si-mi zambeai cu tot seninul ochilor tai. Ma iubeai cu tot albastrul vazduhului. Ma imbratisai. „Si inapoi!” ai spus.

Am coborat incet pe-un munte de nori, am pasit prin aer cu tine de mana. Eu imi plangeam fericirea si tu ti-o radeai. Ne impleteam bucurila si dorintele intr-una singura si fara sfarisit. Bucuria noastra. Dorinta noastra. Cat sase mari si sase tari, sase lumi si sase sori…

Ne-am intors printre munti si am indraznit a privi in jos, am privit lumea si drumurile-i toate. Inca nu s-a sfarsit. Cautarea abia incepe, povestea abia acum se scrie. Am intors privirea catre tine dar nu mai erai. A ramas din tine doar un gand. Un vis. O dorinta.

Voi aluneca acum in lumea mea. Stiu ca esti acolo, stiu ca la capatul unuia dintre drumuri te voi regasi si-ti voi prinde iarasi mana. Ochii tai vor zambi din nou iar eu iti voi povesti despre drumurile mele, despre muntii mei acoperiti cu nori mici si reci de zapada.

Iar tu vei rade iar. Iti voi astupa rasul cu un sarut, asa in joaca, si voi continua povestea. Pana te voi regasi imi vad de drum. Acesta e doar un al drum… cerul e limita. Voi merge inainte si voi inchide ochii cand voi fi ajuns la capat. Oare voi cadea? Se va fi terminat lumea acolo sus? Sau este doar un nou inceput, un nou colt de cer?

Ma vei astepta, stiu, vei fi acolo cand eu imi voi fi terminat povestea, cand voi fi capturat pana si ultima imagine de pe pamant. Eu voi fi acolo sus deasupra lumii pe drumuri catre departe si voi captura fericirea in cuvinte si cerul in poze. Poate ca te-am desenat si pe tine in albumul meu, poate ca esti un alt drum in viata mea. Unul fericit. Cel mai fericit.

… drumurile catre departe sunt toate fericite!

The post Drumuri catre departe… first appeared on Andreea Ban.