time read
30 octombrie 2014
Ieri simțeam timpul cum mă presează. Mă apăsa minut cu minut. Tăceam, dar urlam în tăcerea mea. Durerea de cap îmi dădea amețeli și auzem pocnete seci în urechi. Azi mă încearcă un somn cât o săptămână nedormită. Dar durerea de cap a dispărut. Pocnetul s-a stins și el.
În ultimele două ore am fost undeva sus, acolo unde soarele strălucește și cerul e albastru. O mare de nori mi s-a așternut la picioare și am zâmbit. Libertatea aceea – ciudată libertate văzută din spatele unui geam minuscul – e cea la care visăm cu toții la un moment dat. În general nu ne gândim la ea. Ne rezumăm la zilele noastre simple, cu activități repetitive. Nu vi se întâmplă să ridicați ochii din telefon, calculator sau TV și să realizați că ieri, zilele trecute, erați în același punct, făcând fix același lucru? Mie mi se întâmplă foarte des. Butonez telefonul și ridic ochii. Tramvaiul se oprește și ușile se deschid lăsând să iasă, de multe ori, aceleași fețe albe, lipsite de expresie.
Apar însă momentele acestea în care dorințele ne sunt fluturate pe la nas. Frumusețile de lângă noi, sau de deasupra în cazul de față, ne dau câte o palmă să o ținem minte. M-a încercat o senzație deosebită (pe care nu o pot descrie) atunci când am trecut din griul zilelor obișnuite în ceața de deasupra. Ceața mi-a absorbit grijile toate și atunci când am ieșit din ea am rămas cu un singur gând, acela că trebuie să privim cerul și atunci când sunt nori. Soarele e ascuns undeva după ei. Ne zâmbește de după pleoape aburite de plâns, de somn, de ce vreți voi.
Sunt în Bruxelles de câteva ore. E liniște. E același cer pe care îl vedeți și voi. E acoperit de nori care promit că vor lăsa vreo două trei raze să se strecoare până la mine. Și acum să dau reset. Somn. Fără vise. Doar un somn adânc și liniștit.
După somn a fost poveste. O vedeți aici >>
Să mai fie și altă filă de jurnal?
Add Comment