Vineri pe seară am ajuns în aeroportul din Praga. În timp ce așteptam Uberul m-am felicitat pentru căciula și mănușile pe care le aveam la mine, dar și pentru performanța de a avea un singur bagaj, un rucsac pentru două persoane, și geanta mea (mică dar încăpătoare – plină cu romanul lui Stephenie Meyer, Chimista, și alte mărunțișuri fără de care nu pot pleca de acasă: telefon, baterie externă, căști, ochelari de soare, pix, carnețel, rujuri, oglindă etc.). Temperatura era undeva sub zero grade, am dat cumva din lac în puț. Dar, hei! Aveam să descoperim un nou oraș, unul minunat.

Cele minus 9 grade din acea seară nu ne-au permis să ne plimbăm prea mult. M-am bucurat însă să descopăr un oraș viu, un oraș plin de culoare, un oraș care te ademenește cu fiecare străduță și vitrină. În afară de limba pe care nu o înțeleg și moneda (trebuia să împart la 6 pentru a afla prețul în lei), totul este perfect.

Sâmbătă, ziua petrecută pe străzile orașului Praga, a fost una cu soare. Da, era soare cu dinți, dar s-a simțit diferența. Aveam cinci obiective de văzut: Petrin Tower, St. Nicolas Church, Prague Castle, Charles Bridge și Astrological Clock. Am pornit la pas pe străduțe, cu Google Maps (el) și o hartă luată din aeroport (old fashion me). Nu știu dacă vi se întâmplă și vouă, dar fiecare vizită într-un nou oraș începe cu acea zi în care vreau să văd tot sau, mă rog, cât se poate de mult, iar la final mă aleg cu o febră musculară de toată frumusețea. Așa mi s-a întâmplat și de această dată, cu o singură observație: am avut doar o zi la dispoziție și am mers mult, mai mult decât alte dăți.

Bun. Am ajuns la fiecare dintre obiectivele menționate. Din păcate, nu am avut timp să urcăm în Petrin Tower – aș fi avut probabil niște poze geniale de acolo, și nici să vizităm castelul. Cozile erau considerabile în ambele părți, iar la turn era cu scări. Adică, se ajungea în vârf doar dacă îți făceai curaj să urci toate acele trepte (are 63.5m și 299 de trepte). Poate mi-aș fi făcut curaj dacă drumul până acolo nu ar fi fost presărat cu dealuri și multe alte trepte. Aaa, și zăpada plus gheață pe alocuri. Scuze, tot felul de scuze! 🙂 Legat de partea asta cu zăpada, cineva m-a întrebat cum s-au descurcat ei cu nămeții. Răspunsul e simplu: nu cred că a nins ca la noi, stratul era subțire, și cred că au topit zăpada în toate zonele circulate, pe toate străduțele, chiar și pe aleile principale din parcuri. Unde era gheață, aceasta era acoperită cu pietriș.

Petrin Tower

Să revenim la plimbare. O zi mi-a trebuit pentru a ști că trebuie să revin și asta pentru că a merge o singură zi într-un oraș nou e prea puțin. În Praga, ca în toate orașele mari, sunt atâtea obiective de vizitat, sunt atâtea clădiri, străzi de văzut, sunt atâtea magazine pe lângă care doar am trecut, librării, restaurante și baruri… la fiecare oprire auzeam ticăitul ceasului. Clădirea pe care mi-am dorit foarte mult să o văd și în interior a fost biserica St. Nicolas. Este, cum spuneam și pe Facebook, primitoare și plină de povești – a se vedea sculpturile și picturile murale (video aici și mai jos). Deși în interior era mai frig ca afară, nu-mi venea să mai plec. E un loc care te invită la rugăciune, te îndeamnă să te așezi și să te gândești la tot ce e mai bun și mai frumos în viață, la minunile din jur, la tine – cine ești și ce îți dorești.

La Prague Castle spuneam că nu am reușit să intrăm, coada era prea lungă, dar este unul dintre primele locuri pe care le voi vizita data viitoare. Mai departe, am mers pe străduțe mai umblate și mai puțin umblate, până am ajuns la poduri. Am traversat în total patru dintre podurile Pragăi, ultimul fiind Charles Bridge. Dar nu panorama de pe acest pod era cea frumoasă, ci cea de pe malul apei, unde erau lebedele. Atracțiile de pe podul Charles erau artiștii locali, pictori, caricaturiști, artizani. Aglomerația nu era tocmai plăcută, dar nici deranjantă. Probabil că la temperaturi mai ridicate, nu ai loc să te miști pe acolo…

Charles Bridge

În puținul timp petrecut în Praga, a trebuit să și mâncăm (aș fi dat partea asta pe o plimbare, dar na, oameni suntem, nevoi avem). Cei interesați de aceast aspect, aflați că se mănâncă foarte bine. Nu pentru că am fi mâncat noi prea mult, dar ne-au fost recomandate multe restaurante, cele în care am fost ne-au depășit așteptările, iar comentariile și notele de pe Foursquare sunt pozitive. Am intrat în două restaurate și două baruri. Nu m-am simțit nicio clipă outsider, dimpotrivă, oamenii au fost primitori, mâncarea bună, băutura la fel. Ceea ce mi s-a părut ciudat e că, deși se fumează în localuri, fumul nu l-am simțit deranjant cum era la noi. Poate au aerisiri mai ok?! Anyway, din primăvară va intra și la ei în vigoare legea cu fumatul așa că situația va fi alta la următoarea vizită. Pentru că, da, va fi o nouă vizită și sper să fie de mai multe zile. Am atâtea de văzut!

Varianta scurtă a articolului:
De ce să nu mergi o zi în Praga?
E prea puțin timp pentru a vizita un oraș atât de frumos.

A photo posted by Andreea Ban (@andreea.ban) on Jan 22, 2017 at 1:30am PST

Mai multe imagini puteți vedea aici: O zi în Praga >> (primele sunt făcute cu aparatul, apoi cu telefonul)

Sfaturi de călătorie:

• Să aveți bateria încărcată la aparatul foto.
• Nu luați la voi mai mult decât strictul necesar, un rucsac e suficient pentru un weekend.
• Să aveți baterie externă pentru telefon (poate vă lasă aparatul foto – am pățit-o – și e nevoie de backup).
• Faceți un plan, dar lăsați-vă luați de val – dacă vă atrage o stradă care nu duce la unul dintre obiective, mergeți încolo. Nu se știe ce minune vă așteaptă. 😉
• Nu reveniți niciodată pe același traseu, veți descoperi mai multe locuri.
• Cel mai important: Să aveți încălțăminte comodă!

The post De ce să nu mergi o zi în Praga first appeared on Andreea Ban.

În ultimele două ore am fost undeva sus, acolo unde soarele strălucește și cerul e albastru. O mare de nori mi s-a așternut la picioare și am zâmbit. Libertatea aceea – ciudată libertate văzută din spatele unui geam minuscul – e cea la care visăm cu toții la un moment dat. În general nu ne gândim la ea. Ne rezumăm la zilele noastre simple, cu activități repetitive. Nu vi se întâmplă să ridicați ochii din telefon, calculator sau TV și să realizați că ieri, zilele trecute, erați în același punct, făcând fix același lucru? Mie mi se întâmplă foarte des. Butonez telefonul și ridic ochii. Tramvaiul se oprește și ușile se deschid lăsând să iasă, de multe ori, aceleași fețe albe, lipsite de expresie.

Apar însă momentele acestea în care dorințele ne sunt fluturate pe la nas. Frumusețile de lângă noi, sau de deasupra în cazul de față, ne dau câte o palmă să o ținem minte. M-a încercat o senzație deosebită (pe care nu o pot descrie) atunci când am trecut din griul zilelor obișnuite în ceața de deasupra. Ceața mi-a absorbit grijile toate și atunci când am ieșit din ea am rămas cu un singur gând, acela că trebuie să privim cerul și atunci când sunt nori. Soarele e ascuns undeva după ei. Ne zâmbește de după pleoape aburite de plâns, de somn, de ce vreți voi.

Sunt în Bruxelles de câteva ore. E liniște. E același cer pe care îl vedeți și voi. E acoperit de nori care promit că vor lăsa vreo două trei raze să se strecoare până la mine. Și acum să dau reset. Somn. Fără vise. Doar un somn adânc și liniștit.

După somn a fost poveste. O vedeți aici >>
Să mai fie și altă filă de jurnal?

The post Dincolo de nori. Filă de jurnal first appeared on Andreea Ban.

Soarele imi bate umarul cu un deget cald si luminos, iti lasa razele sa-mi incalzeaza sufletul. Il privesc in ochi si-mi zambeste de dincolo de nori. Imi zambeste de dincolo de copacii inca goi…

Si soarele imi umple sufletul si verdele devine cald. Il desenez cu graba, ii surprind fiecare umbra si zambet…

Soarele si cerul se arata de dupa nori ca doi indragostiti. Noi zambim si trimitem multumiri catre departe pentru bucuria clipei, am gasit iubirea si ea ne-a gasit pe noi… iubirea ne e primavara tanara si firava ce se-asterne peste lume…

Copacii isi arata goliciunea si-si inalta crengile spre cer, muguri mici incep sa nasca. Parca se invelesc in zambete de raze de soare…

Sub cerul senin fericirea zboara, pluteste. Suntem mai usori, mai fericiti, suntem tineri si mereu agitati.

Raman nemiscata. Acolo e iubirea. Acolo pe un cer de cristal, acolo unde soarele straluceste cu raze de aur lichid. Imi arde privirea. Doar salcia mai respira… doar ea… ca o vedere din alta lume.

Primavara isi face loc incet, infloreste copacii si parfumeaza tot ce-i sta in cale. Pentru o clipa s-a intors iarna printre crengi, dar e cea mai parfumata… zapada ei e floare alba si inmiresmata.

Asist cu uimire la explozia de culoare… Ce cautam? Iubirea? E aici!

Iubirea… iubirea e o plimbare in doi pe inserat, iubirea e imbratisarea de dincolo de lume, e cerul senin de deasupra si norii care-l acopera sa fie singur cu soarele lui…

Si, cand soarele s-a retras in bratele cerului, norii se retrag si ei, unul dupa altul…

Noi plecam atunci. Ne vedem de drum, lasam in urma imagini si vieti desenate pe ziduri gri de cimitir…

… imagini visate de altii, vesele si triste, cuvinte de neinteles, bariere intre viata si moarte.

Si luna se naste pe albastrul cerului. Se naste din iubirea noastra. Se naste in noaptea inalta si rece de primavara… isi asteapta si ea norii si stelele…

Luminile parcului licare ca lumanari aprinse, astrii de lumina pamantesca. Stralucesc portocalii si calde… isi spun povestile la fiecare pas.

Am plecat in cautarea iubirii si am gasit primavara… Asa e iubirea, ca o primavara, e calda, plina de soare si cer senin, e plina de lumina si stralucire. As vrea sa o tin pentru totdeauna. Sa ramana si sa o caut doar in mine, in noi, zi de zi… Tu ai gasit-o?

The post In cautarea iubirii… first appeared on Andreea Ban.

In acest an, pe 26 Martie, intre orele 20.30-21.30, o data cu stingerea pentru o ora a luminilor exterioare sau interioare care nu sunt esentiale functionarii si deconectarea echipamentelor electronice aflate in stand-by este momentul sa trecem la o schimbare pozitiva si profunda a modului nostru de a relationa cu mediul. (Ora pamantului)

O ora la lumina lumanarii? Sau in aer liber la plimbare? Suna tare bine!

The post Astazi, Ora Pamantului first appeared on Andreea Ban.

Nu… din pacate nu gasim ragazul sa privim. Vedem. Dar nu privim cu adevarat decat rar. Vedeti poza de alaturi? Veti spune ca e un drum, un copac, padure… cenusiu. Neinteresant. Incercati acum sa colorati imaginea… copacul ramane uscat. Padurea e verde, verdele ala crund de vara. Cerul e senin, soarele straluceste de undeva din spate. Acum adaugati sunet. Se aude paraul cum alearga grabit printre pietre si se duce numai el stie unde. Parca altfel e imaginea… Si copacul? Copacul va fi minunea care va va atrage atentia. De ce s-a uscat? De suparare? Poate. Totul se transforma cand privim cu adevarat.

In plimbarile mele imi place sa privesc oamenii care sunt mereu altii… si totusi la fel. Imi place sa gasesc asemanari intre orase, sa regasesc parcuri si banci la fel, sa pasesc pe stradute pe care parca am ma trecut candva demult. Imi place sa ma imaginez in acel oras. Sa imi desenez chipul in peisajul cotidian. Cum ar fi? Mi-ar placea linistea de acolo? Mi-ar placea oamenii si soarele de acolo? Cat de repede mi-as dori sa ma intorc in nebunia orasului meu? Imi plac orasele de departe. Imi dau senzatia de poveste, de ceva ce nu am si mi-as dori. Poate ca e doar curiozitatea, pentru ca pana la urma e acelasi cer, acelasi soare, ploaia e la fel de rece si vantul la fel de taios. E vorba de perceptie si de imaginatie… care la mine lucreaza!

In plimbarile din vacanta de anul trecut, ne intrebam noi, cele doua tovarase de drum, „oare ce fac oamenii de aici daca nu sunt turisti?”. Nu vreau sa stiu raspunsul… nebunia oraselor mari ne-a spalat creierele si multi dintre noi am ajuns sa depindem de galagie, de aglomeratie cu toate ca de multe ori ne trezim spunand ca ne-am dori sa traim in alte parti, la munte, la mare, la tara undeva… Ne minunam cand vedem trafic lejer, oameni plimbandu-se, strazi curate sau strazi fara gauri, ca sa nu zic de locuri de parcare. M-am minunat in cele cateva zile de vacanta de auzul a doar doua sirene de ambulanta, pe cand aici, in marele oras ambulantele sunt in lumea lor.

Imi plac plimbarile departe si ma intorc mereu aici. Spun destul de des „mi-ar placea sa locuiesc aici”, desi cred ca e doar un impuls de moment. Cred ca as putea da nebunia de aici pe una mai mare, dar mi-as cauta linistea in nebunii mici cu oameni linistiti. De fapt linistea mi-o gasesc mereu pe malul marii, acolo unde pescarusii sunt la ei acasa, unde te inteapa o scoica in talpa si te trezesti ca de fapt nu e vis. Si imi place sa ma opresc sa privesc, nu doar sa vad. Imi place sa privesc si sa-mi las ochii sa se bucure de frumusetile de pretutindeni…

The post Imi place sa privesc, nu doar sa vad! first appeared on Andreea Ban.

The post Happy thought… first appeared on Andreea Ban.

Presupun ca eu… sau… nu stiu.

Ideea e ca azi mi-am luat din nou portia de „mersul pe jos face piciorul frumos” in lungul drum catre serviciu. Am ajuns cu o ora mai devreme ca ieri. Azi mi-am alungat lenea si am pornit la pas alaturi de alti loviti de traficul din Berceni-Romana. Si ma gandeam asa, ca ar fi fost misto sa imi fi luat bicicleta. Mi-a trecut cand am vazut ce chinuiti mergeau cei 3 biciclisti intalniti in drum. Pista de biciclete era inutilizabila de dansii. Dar se pare ca greva s-a terminat (momentan), maine ma trezesc mai pe lumina.Ieeeeei ce tare! 😐

Un lucru m-a sictirit rau in astea 2 zile, si nu zic de trafic, de mers pe jos, de aglomeratie, ci doar de bannerele pe care scrie cu zambetul razlet „Sa traiti bine!”. Am zis si eu dupa fiecare statie depasita, dupa fiecare 381 lasat in urma: „Sa traiti bine pe mata!”… si chiar am zambit cand am zis-o.

Noapte buna si gasiti-va un Gigi! Reda zambetul garantat 😀

The post Happy Gigi is back :D first appeared on Andreea Ban.