„Completitudine (s.): întâlnirea minților, corpurilor și sufletelor.”

Nu știu dacă vi s-a întâmplat cu vreo carte până acum, dar atunci când am terminat de citit TU, nu am știut dacă să mă bucur pentru personaj sau să am o discuție cu minte despre doaga care-mi lipsește. Cum să rezonezi, fie și o secundă, cu un personaj precum Joe Goldberg? Dar am rezonat în câteva momente și m-am simțit vinovată, apoi am salutat autoarea pentru felul în care a pus povestea în cuvinte, cum m-a făcut complicele lui Joe, cum am simțit ca el, cum i-am dat dreptate pentru ca în clipa următoare să ies din transă și să-mi dau o palmă imaginară:

– Trezește-te, fată, băiatul ăsta e psihopat, mi-am zis.
– Da, este, dar…
– Niciun dar!

Cartea mi-a fost recomandată ca fiind wow și de citit chiar acum. Ba, mai mult, mi-a fost recomandată chiar de cea care a tradus-o, (ex) librarul meu preferat. Și cum să nu am încredere în Anca mea, când ea e cea care mi-a făcut cunoștință cu O viață măruntă, cartea care mi-a zguduit mintea și sufletul (am zis sufletul, da!) anul acesta cât pentru mulți ani de acum încolo. Știam la ce să m-aștept de la TU, deși cerusem în mod expres să nu mi se dea detalii. Vreau să fiu surprinsă, i-am zis Ancăi. Mi-a zâmbit cu zâmbetul ei de librar care ar spune multe, dar se abține, zâmbetul care ascunde furtuni de cuvinte colorate.

Am plecat în vacanță cu această TU sau, mai degrabă, ACEST TU. Și povestea începe așa:

“TU intri în librărie și îți ții mâna pe ușă cât să te asiguri că nu se trântește. Zâmbești, rușinată că ești o fată drăguță, unghiile tale nu au ojă și pulovărul tău cu anchior e bej, și e imposibil să-mi dau seama dacă porți sutien, deși nu cred că porți.”

În acele prine rânduri, prima întâlnire a personajelor, am văzut o fată drăguță și un librar, un tip care citește, care poate întreține o conversație, care este sociabil, carismatic, pe care vrei să-l ai aproape și cu care nu te plictisești niciodată. Apoi urmează Capitolul 2. Nimic din ce mi-am imaginat că va fi nu s-a adeverit. Până și gândurile cele mai negre au fost modelate precum o cocă lăsată la dospit. TU, Caroline Kepnes, ai fi fost, poate, autoarea preferată a lui Joe. TU, Caroline, mi-ai arătat că în fiecare dintre noi e un mic psihopat și, uneori, psihopatul scapă în lume și lumea îl iubește. M-ai făcut să îndrăgesc psihopatul și să-i fiu alături în momentele critice, momente în care ar fi trebuit să fiu de partea cealaltă a baricadei.

Despre ce este cartea? Despre Joe, librarul, și Beck, fata care intră într-o zi în librărie și față de care simte ceva. El îi zice iubire. Și o iubește cu pasiune, cu dăruire, o iubește așa cum doar Joe-librarul poate iubi. Dacă la început mi-am făcut o impresie despre ea, văzută prin ochii lui impresia mea s-a făcut țăndări. Poate că realitatea ei a fost diferită. Realitatea lui, însă, te face să-i dai dreptate (pe alocuri), să te revolți, să vrei răspunsuri, să ceri socoteală.

Este o carte apreciată de cei care au citit-o. Eu nu știu dacă să o recomand, nu de alta, dar dacă spun că mi-a plăcut, atunci ce vei crede despre mine, tu, cel sau cea care-mi apreciezi recomandările? Apoi, nu pot să spun că nu mi-a plăcut pentru că aș minți și nu e frumos. Cartea este scrisă impecabil, vei fi tras în poveste de la primele rânduri. Auzi vocea personajului și, foarte probabil, vei avea impresia uneori că Joe este lângă tine, îl vei înțelege, îi vei șopti la ureche una, alta, el îți va spune ție secrete și, la final, vei fi complice la povestea lui. În acel moment vei înțelege ceea ce încerc să spun acum.

Citește cartea și spune-mi că nu ai rezonat deloc, dar deloc cu Joe. Mă voi bucura pentru tine, pentru mine, pentru că sunt și cititori cu toate țiglele pe casă. Dacă ai rezonat și tu cu el, nu mai zic nimic. Te îmbrățișez cu prima ocazie și îți urez succes în toate cele, dar să stai departe de mine.

Detalii despre carte găsești aici. Dacă vrei să o cumperi, o găsești
pe Elefant, aici, pe Libris, aici, și pe Cartepedia, aici.

Încă ceva, în această toamnă va apărea ecranizarea acestei cărți. Da, îl vom vedea pe Joe într-un serial ce promite a fi excepțional, nu de alta, dar să vedeți distribuția. Vă dau câteva indicii: Gossip Girl, Pretty Little Liars… v-am convins?

Lectură plăcută și vizionare și mai plăcută!

The post Cine ești TU și ce-ai făcut cu mine? first appeared on Andreea Ban.

Dar ce înseamnă hygge?

Hygge (pronunțat hiu-ga) este o calitate a prezenței noastre și o trăire a comuniunii cu ceilalți. Înseamnă să ne simțim confortabil, protejați, alinați și adăpostiți. (…) Hygge are legătură cu a fi, nu cu a avea.

Hygge este o tradiţie şi o emblemă a naţiunii daneze de mulţi ani. Dar nu este obligatoriu să fii danez ca să înţelegi şi să te bucuri de hygge: cu toţii recunoaştem temele universale care stau la baza practicării sale – apartenenţa, încrederea, conectarea, comuniunea, reciprocitatea, înrudirea, siguranţa, căminul, mulţumirea, autenticitatea, prezenţa şi iubirea.

Micile bucurii ale vieții sunt cele care contează. Am spus asta în nenumărate rânduri și, cu riscul de a deveni plictisitoare, o repet acum. Micile bucurii sunt cele care ne pun roțile în mișcare, care ne luminează chipurile și ne ajută să zâmbim. Oricât de gri ne-ar fi zilele, întotdeauna vom găsi ceva care să ne arate că, de fapt, „dracul nu-i chiar atât de negru.” Ce trebuie să facem? Ei bine, să ținem ochii deschiși, să fim atenți la ce se întâmplă în jurul nostru, să simțim, să visăm.

Aici fac o mică paranteză: În urmă cu vreo trei ani am avut o perioadă destul de agitată, simțeam că mă scufund, că nimic nu îmi mai ridică moralul. Eram, cum s-ar spune, cu un picior în oala cu depresie. Nu aveam chef de nimic și de nimeni. Într-o zi, pe drum spre serviciu, am ridicat ochii din pământ și am avut un mic șoc. Înfloriseră copacii. M-am oprit în loc și, pentru câteva minute, m-am uitat la coroana unuia dintre copaci. Lumea trecea pe lângă mine, eu mă holbam la minunea de deasupra mea. Unde fusesem până atunci? Când se topise zăpada, când venise primăvara? Din acea zi nu am mai mers cu nasul în pământ. Sunt foarte atentă la ceea ce se întâmplă în jur, la oameni, la natură, la luminile orașului, la sunete și, uneori, la mirosuri (în parcuri).

Cartea despre hygge mi-a adus aminte de toate aceste mici bucurii, toate ceste activități pe care le facem automat și din care, dacă le-am acorda mai multă atenție, am putea să ne încărcăm cu și mai multă energie.

Hygge are loc atunci când ne asumăm plăcerea momentului prezent în simplitatea sa. Se regăsește în lucrurile pe care le facem și care dau vieții de zi cu zi valoare și sens, care ne alină, care ne fac să ne simțim în largul nostru, echilibrați și generoși.  

Practicăm cu toții hygge, dar nu conștientizăm. Cartea despre hygge este un mic manual pe care ar trebui să-l studiem fiecare dintre noi, este un manual despre fericire, împlinire, bunătate. Citind cartea am ajuns să cunosc o părticică din sufletul poporului danez (cam dantelată exprimarea, da, dar nu găsesc una mai potrivită), am descoperit fereastra către o lume pe care o ador fără să o fi văzut vreodată.

Autoarea, Louisa Thomsen Brits, ne invită să facem mici schimbări de practică și percepție, pentru a aduce mai mult hygge în viața de zi cu zi. Cartea este o explorare a conceptului, dar și un ghid practic. În introducere primim o scurtă lecție de istorie și suntem familiarizați cu termenii, dar și cu structura cărții. Cred că, dacă ai citit introducerea, e imposibil să nu vrei să parcurgi fiecare capitol în parte.

Vă voi reda în cele ce urmează câte un citat din fiecare capitol:

Apartenența

Hygge poate fi găsit în situațiile când ne simțim cel mai în largul nostru ca oameni, care ne dau un context, ne oferă identitate, relaționare și istorie. Practicăm hygge în balansoarele de pe verandă, în fotolii, pe trepte și în paturile noastre, în barurile din orașul nostru, în conacele de la țară și în librării.

Adăpostul

Granițele pe care le amplasăm atunci când practicăm hygge pot fi și fizice, și temporale – să ne rezervăm o oră pentru a vizita un prieten, să tragem scaunele în jurul unui foc de tabără sau să închidem ușa pentru a ne crea un bârlog în care să ne uităm liniștiți la un film.

Confortul

Hygge este confortul dat de șosetele fine de lână, de comoditatea robustă a materialului țesut, de moliciunea postavului. Este senzația soarelui cald pe chipurile noastre, nisipul între degete, o piatră rotundă în buzunar, căldura unei mâini. Hygge înseamnă să te strecori în pat iarna și să găsești căldura pisicii la picioarele tale.

Starea de bine

Hygge este un laitmotiv care poate fi trăit în mijlocul tuturor celorlalte elemente ale unei vieți ocupate. Nu este vorba de absența dificultăților sau a problemelor, ci despre un mod de a le gestiona.

Simplitatea

Învățăm ce este hygge atunci când dăm valoare lucurilor banale pe care le facem, când le privim ca pe o parte semnificativă într-un întreg mai mare. Provocările din viața noastră sunt departe de a fi simple. Dacă abordăm sarcinile de fiecare zi în spiritul plăcerii în sine de a le rezolva, parcurgem ziua ca pe o serie de momente deosebite, nu ca pe o listă cu lucruri de bifat.

Ritualul

Prin hygge, creăm momente extraordinare în viețile noastre obișnuite, înșiruite ca mătăniile pentru rugăciune, care evocă asocieri fericite la care apelăm în perioadele dificile. Nu există obiecte sau experiențe intrinsec sacre; ele devin sacre prin intermediul contectului special pe care li-l acordăm.

Vă recomand această carte. Nu ne oferă rețeta pentru a trăi mai bine, pentru a fi fericiți și a uita pentru totdeauna de griji, ci ne deschide ochii asupra a ceea ce avem deja și neglijăm. Este o carte de citit, de așezat pe noptieră, lângă pat, și de recitit din timp în timp.

Voi încheia acum cu un paragraf din descrierea cărții, acela care m-a făcut să zâmbesc când am început să o citesc: “Faceți-vă un ibric de cafea, relaxați-vă în fotoliul preferat și descoperiți singuri cum vă puteți îmbunătăți viața cu ajutorul hygge.” Eram în pat, între perne, cu o cafea aburindă alături, într-o dimineață târzie de duminică.

Să vă fie de folos!

Cartea este disponibilă la , la și pe situl editurii Publica aici >>

Cartea despre hygge, de Louisa Thomsen Brits
Editura Publica

The post Cartea despre hygge, de Louisa Thomsen Brits first appeared on Andreea Ban.

Când Anca mi-a spus că ar vrea să îi pictez un tricou, am știut că va fi un desen cu lămâi. Ceea ce nu am știut însă, a fost faptul că odată tricoul pictat eu voi fi prinsă pentru câteva zile în povestirile ei. Trebuia să știu povestea feliilor de lămâie, așa că am deschis cartea, am citit povestirea care dă titlul volumului și am rămas locului.

Când vine vorba de volume de proză scurtă, îmi place să las câte o zi între povestiri. Multe dintre ele sunt atât de concentrate, de tulburătoare, încât e nevoie de timp pentru a le asimila, pentru a ieși de sub vraja pe care autorul o aruncă asupra mea. În cazul de față, vraja a avut un efect dublu: pe de o parte aveam nevoie de timp pentru a trăi povestirea, pe de altă parte eram curioasă cu ce voi fi surprinsă în următoarea povestire. Și au fost câteva care mi-au tăiat răsuflarea.

Spuneam mai sus că povestirea care dă titlul volumului, Felii de lămâie, este cea care m-a făcut să dau paginile cărți în căutarea surprizei. Personajul principal, o doamnă care merge cu cățelul în parc, este cea prin ai cărei ochi vedem ce se întâmplă în jur. Este o doamnă care vorbește într-una de când ajunge pe bancă și până pleacă. Ce ar putea fi interesant aici? Vă asigur că povestirea vă va face să dați pagină după pagină până veți ajunge la final. Este minunat scrisă, fluidă, colorată, ba chiar are o poveste centrală pe care o vom descoperi pas cu pas, piesă cu piesă, și, la final, nu numai că vom avea parte de o răsturnare de situație, dar vom realiza că bănuielile de la început au fost reale. Sau poate nu…

Cea de-a doua povestire din carte este Zâni și Iubi. Poate că nu aș fi trecut-o în topul celor preferate, însă în cazul acesteia am avut parte de un final dincolo de finalul din carte. El, naratorul, merge împreună cu soția la Portița, într-o scurtă vacanță. Acolo îi cunoaște pe Zâni și Iubi, un cuplu tânăr și plin de viață. Aceștia reușesc prin felul lor de a fi să scoată în evidență blazarea în care cuplul în vârsta s-a afundat, oferindu-i în același timp un pic de zvâc. Personajele autoarei sunt credibile, la fel și scenele în care se regăsesc acestea. Au fost momente în care am avut senzația că sunt alături de ele, că simt, văd, miros, precum personajele. Finalul dincolo de finalul cărții mi l-a oferit autoarea. Am felicitat-o pentru realismul uneia dintre scene și am întrebat-o ce s-a întâmplat mai departe. Am aflat. (Dacă vreuna dintre povestiri vă va intriga, sunt convinsă că Anca vă va răspunde la întrebări! – avantajul de a trăi în era internetului, a Facebook-ului)

O altă povestire care mi-a plăcut foarte mult este Nimic despre Olimpia. Personajul nostru este o doamnă care citește gândurile celor din jurul ei atunci când stă la semafor. Doar atunci se poate concentra pe gândurile unuia sau altuia care așteaptă alături de ea. De aici și până la final avem parte de o întreagă rețea de gânduri, piese dintr-un puzzle pe care îl vom construi împreună. Gândurile se vor lega și vom avea povești ale unor oameni pe care femeia îi vede în fiecare zi. Ne vor fi familiari și vom dori să aflăm ce se întâmplă mai departe. Încă o dată, Anca m-a lăsat fără cuvinte. Este una dintre povestirile la care aș fi vrut o continuare, aș fi vrut să aflu ce se întâmplă cu acei oameni, cum se vor rezolva “problemle” lor. V-o recomand cu mare drag!

Aș putea continua astfel cu Pașaportul de pe pian, o povestire absolut superbă, cu Zi liberă – am avut senzația că am trăit cândva ziua liberă a Clarei, cu Tradiție în familie la al cărei final mi-am dorit ca tradiția să fie dusă mai departe. Dar mă voi opri la ultima povestire.

Intersecția se îndreaptă spre genul de povestiri pline de suspans pe care eu le citesc cu mare interes. Este creionată povestea unui cartier care, din cauza unei intersecții aparent blestemate, va fi de nelocuit și, în timp, va fi șters de pe hărți. Întreaga povestire este misterioasă, construită cu mare atenție la detalii și, ca în multe dintre povestirile Ancăi, am fost alături de narator privind fiecare casă, fiecare întâmplare, fiecare accident și dorindu-mi să aflu secretul intersecției. Dacă acesta va fi dezvăluit, nu vă spun. Ceea ce vă pot spune e că finalul a fost perfect ales. Cititorul este invitat să pună punct.

Dacă nu ați mai citit proză scurtă până acum, dacă ați încercat și nu v-a prins, atunci ar fi cazul să puneți mâna pe cartea Ancăi Vieru. Este imposibil să nu găsiți măcar o povestire care să vă taie respirația.

Cartea o găsiți pe sau pe .

Felii de lămâie, de Anca Vieru
Editura Polirom

The post Felii de lămâie, de Anca Vieru first appeared on Andreea Ban.

Nu de puține ori am auzit povești cu amante, povești în care ele sunt vinovate pentru abaterile soților, iubiților. De prea puține ori se întreabă cineva dacă nu cumva ea, amanta, a fost o victimă a circumstanțelor și foarte puțini se pun în papucii lor. E foarte ușor să arunci cu piatra pentru că, nu-i așa, lumea se învârte în jurul nostru, în jurul lui “eu”, judecăm din punctul de vedere al acestui “eu” și până nu picăm în papucii “vinovatului” sau până nu aflăm povestea de la sursă nu facem decât să dăm din cap dezaprobator. Pentru că este un subiect delicat îl las deoparte și revin la povestea noastră.

Regine din umbră mi-a deschis apetitul pentru cărțile istorice. Deși la prima vedere este plină de date, de nume, de partea aia super plicitisitoare pe care nu am putut-o digera sub nicio formă în școală la orele de istorie, cartea poate fi privită ca un volum de proză scurtă. Dacă reușești să citești prima poveste, vei vrea mai mult. Am trecut astfel prin cele douăzeci de povești fascinante ale unor curtezane sau amante de care nu am auzit, dar și ale unora devenite deja legende. Madame de Pompadour, Anne Boleyn, Elena Lupescu și chiar Camilla Parker sunt doar câteva dintre numele menționate în carte. Dacă privim de la distanță, putem foarte ușor să arătăm cu degetul, să spunem că, vai, nenorocitele au distrus familii! Dar nu e chiar așa. Atunci când vine vorba de căsătorii aranjate, de prea puține ori nu apar și poveștile extraconjugale. Și, pe bună dreptate acum, cum ar fi să te trezești cu viața aranjată de dinainte să te naști? Cum ar fi să nu ai dreptul de a alege? Pe de altă parte sunt căsătoriile aberante în care soția sau soțul este copil, căsătoriile în care el, soțul, e un bărbat trecut bine de a doua tinerețe și ea – o copilă cu puțin trecută de 10 ani. Unde este dreptatea în toate astea? Cum să-i blamezi pe acești oameni care, odată ce au găsit portița spre iubire, spre fericire – fie ea și de scurtă durată -, evadează fără a se uita în stânga și dreapta?

Istoria e plină de astfel de evadări, multe au fost descrise în cărți, au fost prezentate în filme sau în piese de teatru. Amantlâcurile nu au apărut de ieri sau de azi, ci sunt de când lumea. Și, cumva, tot noi, oamenii, le-am făcut să existe. Cartea Regine din umbră scoate în față douăzeci de astfel de cazuri, reprezentative dealtfel. Sunt povești care m-au pus pe gânduri, care, cumva, au arătat că puterea dragostei e mai presus de orice bariere. Chiar și cei mai puternici oameni din lume pot fi îngenuncheați cu un zâmbet.

Multe zile după ce am citit cartea mi-au venit în minte aceste cuvinte: cândva am fost regină. Apoi am început o nouă carte, Prince Lestat, în care am dat nas în nas cu o altă regină, una care m-a fascinat cu ani în urmă și care mă fascinează din nou. Dar, cu cât mă distanțez de povestea mea, de cartea pe care o citesc, cu cât privesc mai de sus poveștile reginelor din umbră și, prin ele, ale reginelor lumii, îmi dau seama că acest titlu este o povară. Da, reginele sunt înconjurate de lux, da, pot avea tot ce își doresc (ce se poate cumpăra cu bani), dar nefericirea lor este direct proporțională cu avuțiile.

Oare, dacă li s-ar da o nouă viață, ar mai alege sau nu să fie regine?

Regina mea cu siguranță ar alege altceva. Ar spune în somn (să citiți povestea) alte trei cuvinte: nu sunt regină.

Regine din umbră, de Maria Pilar Queralt del Hierro  
Editura Corint

The post Nu sunt regină (Regine din umbră, de Maria Pilar Queralt del Hierro) first appeared on Andreea Ban.

Este un adevăr universal cunoscut că un zombi care a apucat să mănânce creier va simți nevoia să mânânce și mai mult creier.

Dacă Jane Austen ar fi bănuit că numele îi va ajunge pe o asemenea carte, sunt convinsă că ar fi reușit să se ridice din mormânt în ziua în care cartea a ieșit din tipar și ar fi mâncat creierele tuturor celor implicați în mărețul proiect, păstrându-l la final pe acest domn, co-autor, Seth Grahame Smith. Astfel, molima misterioasă ar fi devenit realitatea zilelor noastre. Cum poveștile cu zombi sunt doar povești, draga și scumpa noastră Austen rămâne acolo unde este, dar nu liniștită. Nu! Pun pariu că se răsucește ori de câte ori cartea e citită, ori de câte ori cuvântul zombi apare alături de numele ei.

Am citit Mândrie și Prejudecată. Iubesc stilul autoarei, iubesc personajele cu toată vorbăria, ridicolul și naivitatea lor. Am văzut și ecranizările, unele mai bune, altele mai puțin bune. Atunci când am aflat de Mândrie, prejudecată și zombi, am crezut că e un video – parodie cretină după cartea lui Austen. Am aflat mai târziu că, de fapt, era vorba de un film, ceea ce mi s-a părut interesant…ish. Apoi a urmat vestea bombă: la baza acestei aberații stă o carte.

Înainte de a vedea filmul (sunt curioasă ce a ieșit!), am pus mâna pe carte. Am citit-o. M-am minunat. Cartea este o ediție extinsă a romanului pe care îl știm cu toții (cine nu a auzit de Mândrie și prejudecată?!), în care, printre scenele scrise de Austen, sunt inserați niscaiva zombi/nenumiți/morți vii. Surorile Bennet sunt antrenate în artele mortale și taie zombi în stânga și dreapta. Și poate nu ar fi fost atât de rea povestea, dar, cum să spun, ceva nu se pupă acolo. E ca și cum ai încerca să amesteci ulei cu apă. Oricât ai încerca, nu iese și pace.

Au fost pasaje în carte de care m-am bucurat, reciteam povestea care m-a fascinat cândva. Apoi, apărea câte-un zombi în peisaj și era decapitat, asta după ce înhăța un creier sau, după caz, o conopidă. Lizzy îți ridica poalele rochiei și lovea mortal mâncătorii de creiere. Au fost și câteva scene în care a fost nevoită să omoare niște ninja pentru a-și dovedi măiestria. Pot să accept acest lucru, dar de ce să scoată inima unuia pentru a o gusta? Da, a făcut și d-astea. Și-a înfipt dinții în inima caldă, încă bătând, și… eu a trebuit să recitesc paragraful. Ce a vrut să spună autorul? Care-i poanta? Există o simbolistică în toată nebunia asta? Se poate. Mie mi-a rămas însă ascunsă. Și nu mă înțelegeți greșit, nu mă sperie un zombi, o țeastă sfărâmată sau mațele atârnate. Le găsesc, cel mult, scârboase. Poveștile horror mă fascinează, fie că e vorba de cărți sau filme. Dar aici nu văd sensul…

De ce am citit cartea, veți întreba. Pentru că sunt curioasă din fire. Am vrut să văd cum se va încheia povestea. Acum, pe lângă curiozitate, cred că am și o doză mare de masochism. Nu am aflat care e poanta. Am retrăit povestea surorilor Bennet, i-am “revăzut” pe simpaticii Darcy și Bingley, m-am bucurat de finalul fericit. Partea cu zombi a rămas în zona gri, cea cu semne de întrebare.

Întrebările de la finalul cărții m-au convins că nu sunt singura care nu a reușit să înghită povestea, căci îmi dau senzația că autorului i-a fost teamă că nu va fi înțeles și a oferit niște explicații. Adică, tu cititorule, ai citit și ai citit degeaba! Habar nu ai ce am vrut să zic. Dar, uite, sunt băiat bun și îți pun pe tavă câteva întrebări astfel ca tu să nu mori prost. Întâi de toate îți voi spune ce este cartea asta: Mândrie+prejudecată+zombi este un studiu amplu și pe mai multe niveluri al iubirii, războiului și supranaturalului. Sperăm că aceste întrebări vă vor spori plăcerea oferită de această operă de căpătâi a literaturii clasice cu zombi. Cu alte cuvinte, cititorule, dacă nu ți-a plăcut cartea, citește întrebările acestea. Îți vor da de gândit, vei afla că, de fapt, cartea pe care tocmai ai citit-o îți place foarte mult.

Iată una dintre întrebări: Anumiți critici au sugerat că zombii din roman reprezintă viziunea autorilor despre căsătorie – un blestem nesfârșit care te secătuiește de viață fără să fii totuși mort. Sunteți de acord, sau aveți o altă părere despre simbolistica nenumiților? Asta e ceva de genul „cercetătorii din Marea Britanie…” Prima mea întrebare legată de această întrebare e: care autori? Jane Austen? Pe bune?! Fiecare dintre cele zece întrebări mi se pare o scuză sau, mai bine zis, o încercare de a-i explica cititorului ce a vrut să spună autorul. Și nu e ok. Nu de alta, dar am auzit eu la un moment dat că, atunci când scriem o poveste, trebuie să avem încredere în cititorii noștri. Nu trebuie să le dăm mură-n gură, ei sunt deștepți și se prind singuri.

La finalul cărții, aș fi putut să trec cu vederea partea cu zombi și, pe cuvânt, aș fi reușit să scot în față părțile bune. Îmi făcusem niște notițe chiar: stilul inconfundabil al autoarei, personajele, prejudecățile, rezolvarea problemelor, posibilitatea ca cei care nu au citit până acum cărțile lui Jane Austen să își îndrepte atenția spre ele. Da, aș fi scris (și) de bine. Dar domnul autor, editor etc. a venit cu strălucita idee de a-mi spune, sub formă de întrebări, că eu, cititorul, sunt tâmpit.

Voi răspunde la ultima întrebare: Puteți să vă imaginați cum ar arăta acest roman fără măcelul plin de violență al zombilor? 1. Serios? 2. Care violență? Ai citit (tu, cel care ai scris întrebarea) în viața ta o carte cu zombi?

Să-mi fie cu iertare, dar da, m-am aprins. Cartea e o parodie și ar trebui tratată ca atare. Cum să faci asta când e vorba de cartea minunatei Jane Austen. Accept filmele – parodii, nu și cărțile. Și sper din toată inima să nu pornească un trend, să vedem și alte cărți minunate + vârcolaci, vampiri, îngeri… Imagine that!

Vă recomand cu drag cartea Mândrie și prejudecată și serialul The Walking Dead (am auzit că e suficientă violență în el).

Dacă v-am stârnit curiozitatea asupra cărții (mie mi se întâmplă uneori să fiu intrigată de recomandările negative) și aveți de gând să o citiți, vă aștept apoi cu impresii. Dacă ați citit-o, vă invit la comentarii! Vreau să aflu și alte păreri.

Mândrie + prejudecată + zombi, de Jane Austen și Seth Grahame Smith
Editura Leda Edge 

The post Mândrie + Prejudecată + Zombi = dar de ce?! first appeared on Andreea Ban.

Se plimbă cu fluturi în lesă. Nu știe că păianjenii deghizați în zâne nu pot da din aripi. Îi roagă să vibreze și să-i amintească de mare. Nu înțelege liniștea…

Știți care e frumusețea volumelor de proză scurtă? Că este imposibil să nu dai peste o povestire care să-ți meargă la coarda sensibilă, să o gâdile, să o facă să vrea mai mult.

Atunci când am citit alter.ego, cartea cu care a debutat Ana Mănescu, nu am putut scrie imediat despre ea. Au trecut luni în care am ținut-o pe birou. La fel mi s-a întâmplat cu Quasar, cea de-a doua carte a autoarei. Dar în cazul acestei cărți senzația a fost cu totul alta. Mi-a plăcut și nu mi-a plăcut. Am rezonat și nu am rezonat cu ea. Deși se întâmpla ca unele povești să fie la distanțe mari de mine (apropo de quasarii care sunt obiecte cosmice foarte îndepărtate!), altele veneau și mă învăluiau în mantii de lumină caldă pentru a mă surprinde până la ultimul cuvânt. Cumva, a existat un echilibru.

Cele trei povestiri care mi-au tăiat respirația, pentru că da, exact așa s-a întâmplat, au fost Umbra contesei, Hanul și Prima bătaie, ultima tresărire.

Dacă închid ochii le pot vedea clar, le pot descrie pe fiecare dintre ele în culori. Umbra contesei este gri, un gri petrol înfășurat într-o ceață albăstruie, iar Mino este pata de culoare pe care nu numai că o vezi alergând de colo-colo, dar o și auzi. Întreaga povestire te ține în tensiune, te atrage spre ruinele unei iubiri, se joacă cu imaginația ta și te trezești la un moment dat prins în ceață. Nu înțelegi ce se întâmplă. De fapt înțelegi dar nu vrei să fie așa, creierul nu vrea să accepte pentru că, nu-i așa, ne plac rezolvările care să ne aducă zâmbet. Totuși, personajul principal (favoritul meu e cel principal, desigur) primește finalul pe care mi l-am dorit. Este finalul pe care îl alege cititorul, unul deschis, unul în care poți înlocui griul de care spuneam mai sus cu cea mai frumoasă nuanță de verde primăvăratic.

Hanul este roșu. Povestirea este toată roșie, roșul sângeriu care te sperie și te atrage în același timp. Finalul nu a fost pe gustul meu. Aș fi preferat ca povestea să se termine în cea mai frumoasă nuanță de roșu, un roșu lichid care să înghită… povestea protagoniștilor. Dar nu mă luați în seamă, am o plăcere sadică în a omorî personaje. Și, da, pe acestea le-aș fi văzut torturate nu pentru că mi-au displăcut, ci pentru a vedea ce taine ascundea hanul, pentru a trece în partea lichidă a roșului și a ultimelor strigăte venite din beci. Cred că povestirea asta ar putea fi transformată într-un roman horror și ar prinde. Vai, cum ar prinde!

Prima bătaie, ultima tresărire este mai mult decât o culoare. Este o toamnă colorată. Este o pictură magnifică. Am rezonat cu povestirea aceasta de la primul și până la ultimul cuvânt. Ana a reușit să pună pe hârtie imagini, așa cum numai un pictor poate. A folosit cele mai frumoase culori, le-a combinat pentru a le da nuanțe vibrante și a capta atenția cititorului. Mai mult, citind povestirea, îți vor fi gândilate toate simțurile, chiar și cel olfactiv. De această dată finalul a fost pe gustul meu. O singură nemulțumire am avut, că a venit prea devreme.

Dacă ar fi să tragem linie aici, ați spune poate că mi-a plăcut enorm această carte. Dar nu. Mi-au plăcut aceste povestiri. Vă spuneam la început că nu am rezonat cu toate. Unele m-au zăpăcit de-a dreptul, a trebuit să reiau pasaje, să prind din urmă dialogurile. Unele dialoguri mi s-au părut lipsite de esență, iar vocile băieților nu m-au convins. A fost un anume J. care mi-a displăcut tocmai pentru că nu am regăsit nimic masculin în cuvintele lui. Poate era prea tânăr, prea visător…

Quasarul Anei nu este, cu siguranță, pentru oricine. În același timp, acel oricine care va pune mâna pe carte va rezona cu o povestire sau cu alta. Este imposibil să spui că această carte ți-a displăcut total tocmai datorită echilibrului de care vă spuneam mai devreme. Poveștile sunt așezate perfect astfel încât să vrei să citești încă una și încă una. E ceva de genul ăsta: „nu am rezonat cu grădina, hai să văd ce e cu această contesă. Vaaai, ce tare! Să văd cum e următoarea. Au, poate că omizile mă inspiră…” Da, e un fel de plimbare cu montagne russe-ul după care vei amuți o perioadă.

Când începe, iubirea însumează fluturi, libelule, basme, parcuri, ploi… Când începe, iubrea înseamnă totul. Când se termină, totul înseamnă altceva.

Vă recomand cartea. E posibil să vă placă mult, foarte mult sau foarte puțin. Este un fel de road trip, veți bifa mai multe destinații – 11 mai exact – și veți afla și care este treaba cu quasarii. Chiar credeați că voi spune ceva despre quasari? Sunt curioasă câți dintre voi l-au întrebat pe Google ce e un quasar. 🙂

Quasar, de Ana Mănescu
Editura Herg Benet

*Cartea o găsiți pe  sau pe 

The post Quasar, de Ana Mănescu first appeared on Andreea Ban.

… nu ne oprim niciodată cu adevărat, călătoria nu e niciodată încheiată, pentru că înflorim mai departe, așa cum i se întâmplă omizii, care, atunci când crede că lumea s-a sfârșit, devine fluture.

Atunci când descoperi un autor, când citești o primă carte scrisă de el și aceasta te cucerește, îți vei dori să descoperi și alte lumi desenate de acesta. Îi vei citi, în timp, toate cărțile. Vei ajunge să-l cunoști, să te hrănești cu poveștile lui și să-ți fie un fel de antidot – te scapă de gândurile cenușii, de micile depresii, îți oferă doza necesară de optimism și voie bună.

Cecelia Ahern este una dintre autoarele pe care încă le descopăr. Nu i-am citit toate cărțile, dar cu fiecare poveste citită iese la lumină o altă parte din ea. Cărțile ei sunt lecții de viață ascunse în spatele unor povești în care ne regăsim, cu care rezonăm și care ne iau prin surprindere.

Anul în care te-am întâlnit m-a surprins. Mă așteptam să fie minunată, o poveste de dragoste dantelată pe care să o laud de la primele pagini, dar nu. Cu fiecare pagină citită descopeream un personaj pe care l-aș fi luat la palme. În același timp, parcă priveam într-o oglindă, dar una care rânjea nu tocmai plăcut. Astfel, pentru primele zeci de pagini, am urât personajul. De fapt, am urât felul de a fi al fetei, am găsit-o superficială. Povestea este scrisă la persoana I și Jasmine era cea care îmi vorbea. “Aveam cinci ani când am aflat că o să mor”, așa a-nceput cartea. Mi-a plăcut. Mi-a plăcut foarte mult introducerea. Apoi, următorul capitol a venit ca o palmă, m-a făcut să-mi conștietizez propria realitate. “Am terminat cu slujba. Am fost concediată…”, spune Jasmine. De aici începe evoluția personajului.

Mi-au trebuit aproximativ o sută de pagini pentru a rezona cu povestea Ceceliei. Este mult, e adevărat. Dacă nu era vorba de această autoare, poate că aș fi lasat cartea să zacă pe noptieră pentru mult timp. Și rău aș fi făcut! Felul în care este spusă povestea te ține acolo, vrei să afli ce se întâmplă în acel an, vrei să vezi cum evoluează relația celor doi. Și, cu cât intri mai mult în poveste, cu atât ești luat prin surprindere.

Jasmine este bântuită de acea descoperire din copilărie, și anume că va muri. Muncește fără întrerupere pentru a da sens vieții care, inevitabil, va ajunge la final. Este exemplul tipic de workoholic care nu-și ia zile de concediu medical, nu se plânge, ci continuă să “alerge”. În momentul în care este concediată și e nevoită să stea un an în “vacanță la gradină” intră în sevraj. Pentru o persoană activă precum ea, a sta acasă e un adevărat coșmar, motiv clar de depresie. Anul acesta este pentru Jasmine anul vindecării, anul în care va descoperi adevăratul sens al vieții. Se va cunoaște pe sine și va vedea pentru prima dată frumusețile din jur pe care obișnuia să le ignore (așa cum facem mulți dintre noi).

Nu mi-a plăcut Jasmine, cea de la începutul cărții, dar am ajuns să o cunosc pe parcurs, să o-nțeleg. Momentul în care a apărut Heather în peisaj, sora lui Jasmine, parcă s-a spart gheața. Heather suferă de sindromul Down și Jasmine este cea care o protejează și care acum, fiind fără ocupație, are tendința de a o proteja și mai mult. Va afla mai târziu că nu Heather este cea care are nevoie de ajutor, de acea protecție care le-a lipsit amândurora de-a lungul timpului.

Nu am spus nimic de el. Ei bine, există și un el, dar nu e cel la care m-am așteptat. Cartea este plină de surprize. De-a lungul celor patru anotimpuri vom descoperi evoluția personajului, grădina minunată care înflorește odată cu trăirile ei și vom primi o nouă lecție din partea Ceceliei Ahern. Una frumoasă tare! Atunci când avem impresia că ne aflăm pe marginea prăpastiei, când vedem doar negru în față, atunci vom face un nou pas în călătoria noastră. E un nou început. Vom privi în urmă apoi și vom zâmbi. Ne vom deschide aripile frumos colorate și vom îmbrățișa o nouă lume.

Vă recomand să citiți Anul în care te-am întâlnit. Este genul de carte care rămâne cu tine mult după ce ai citit-o, care te ajută să găsești răspunsuri sau chiar să afli care sunt întrebările corecte. Vreți o poveste de dragoste? Cartea aceasta e cu mult mai mult de atât. Mie mi-a picat în brațe la momentul potrivit. Fiecare carte cred că se cere citită la momentul ei, atunci când ai nevoie de ea.

Detalii despre carte aici >>

O puteți cumpăra de la sau .

Anul în care te-am întâlnit, de Cecelia Ahern
Editura Allfa

The post Anul în care te-am întâlnit, de Cecelia Ahern first appeared on Andreea Ban.

You couldn’t expect anyone else to share your suffering. You had to carry your pain alone.

Aș putea să vă dau 100 de motive pentru a vedea seria Cei 100 (The 100). Și aș putea să vă dau tot atâtea motive pentru care să citiți orice altceva decât cartea Cei 100. Dar cartea bate filmul, veți spune. Cartea bate filmul în cele mai multe dintre cazuri, e adevărat. Nu și în cazul de față.

Dacă mi-ați citit recenziile (care sunt mai mult recomandări, recenzii e un cuvânt care mă zgârie pe neuron) ați observant că despre cărți scriu de bine. Adică, reușesc cumva să pun în valoare partea bună, partea frumoasă a cărților – acel de ce merită să citești cartea -, partea mai puțin bună fiind lăsată în planul secund (de care, evident, nu mai am chef, timp și chiar spațiu să scriu).

Bun. Să ne întoarcem la povestea noastră. Cei 100. Am văzut filmul – cele două sezoane. Am aflat de el din întâmplare, prietenii cinefili îl recomandau. După ce mă lovesc de un număr de ori de o recomandare de film, apoi, cum să vă zic, o iau în serios. Așa am pățit și cu Hannibal sau Under the Dome, dar asta e altă poveste (sau alte povești, cum doriți). Cei 100 m-a “lovit”, adică prins de la primul episod. Nu știu cum a trecut timpul, dar m-am trezit la finalul sezonului 1, pentru ca spre finalul celui de al doilea sezon să încerc să lungesc povestea. Nu am reușit, evident. Filmul e ca o pungă de chips-uri (ca să nu zic semințe), odată ce ai desfăcut punga, nu mai ai suflare până nu îngurgitezi tot.

Scriu aici de peste 280 de cuvinte și nu am spus nimic despre film /carte. Să-mi fie cu iertare, dar nu am de gând să spun (scriu) mare lucru. Este un film de văzut, nu de comentat. Bine, bine. Câteva cuvinte am. 100 de minori condamnați pentru infracțiuni minore (care pe nava puteau fi pedepsite cu moartea) sunt trimiși pe Pământ pentru a testa dacă acesta este locuibil. De aici, îți zic și crede-mă, ești prins. Ei, cei care acum sunt pe pământ, trebuie să ajungă la Mount Wether pentru provizii, dar, până acolo vor apărea niște obstacole.

Mai mult nu vă spun. Mulți dintre voi ați văzut filmul, știu, dar sunteți voi, cei care abia acum îl descoperiți. Parcă nu aș vrea să-mi colorați blogul cu niscaiva roșii din cauză de spoilere. Tocmai din acest motiv, a faptului că mulți au decoperit recent seria The 100, sezonul 3 va apărea abia la anul (era programat pentru această toamnă). Recomandarea mea e să-l vedeți repejor, să nu avem surprize la anul, ok?!

După ce am trecut prin toate emoțile posibile cu filmul, am aflat că Nemira va publica cartea. Fericire mare, sărbătoare, beție, tot tacâmul. Apoi a apărut prima recenzie. Și a doua. Și… am cumpărat cartea, dar am lăsat-o în așteptare. Două luni mai târziu, după ce mă obișnuisem cu gândul că e cu mult sub film, am citit-o. Așteptările fiindu-mi atât de mici, am reușit să mă bucur de carte mai mult decât speram. Și știți care este cel mai mare plus al cărții, faptul că a fost scrisă. Ideea aceasta a dus la un fenomen, The 100.  Și acest fenoment nu reprezintă doar povestea a 100 de copii trimiși pe Pământ, ci și peisajele, muzica, personajele (în film sunt și alte personaje pe care le veți îndrăgi!), decorurile, chiar și deciziile care sunt luate. Da, cartea a fost ca bobul de fasole a lui Jack. S-a transformat într-un vrej gigant și ne-a invitat să ne urcăm în acea lume minunată.

Da. Aceasta a fost o încercare de recenzie / recomandare negativă a unei cărți. Nu toate cărțile își bat filmele. Există și excepții. Cei 100 este excepția, dar e o excepție pe care orice fan al filmului ar trebui să o aibă. De acolo a pornit totul. Și, dacă nu pentru idee, atunci pentru copertă (chiar dacă trei dintre personaje apar doar în film).

Detalii despre carte și unde o puteți comanda aici >>

Cei 100, de Kass Morgan
Editura Nemira

Iată două recenzii ale cărții care mi-au plăcut (veți găsi detalii despre care eu nu am scris):
Filme-carți.ro >>
Pălărisme.ro >>

PS. Sunt două melodii din coloana sonoră care m-au marcat, pe care le-am ascultat pe repeat și pe care vi le recomand:

Knocking on Heavens Door – Raign

Empire of Our Own – Raign

Coloana sonoră a filmului aici>>

The post Când filmul bate cartea: Cei 100, de Kass Morgan first appeared on Andreea Ban.

Cărțile sunt ele însele miracole. Ne deschid ochii către minunile de lângă noi – acele mici bucurii cărora, de cele mai multe ori, nu le dăm importanță. E nevoie să vină altcineva sau să apară ceva (o carte) care să ne facă atenți.

Cu imaginea de mai sus am pornit în călătoria oferită de Julian Barnes în cartea ce poartă minunatul titlu Privind în soare. Am fost intrigată de acest titlu, recunosc. Și, mai apoi, a fost acea scenă care m-a bântuit tot restul cărții. Cine se mai poate lăuda că a văzut soarele răsărind de două ori într-o dimineață? Acea scenă descrisă în câteva paragrafe m-a fermecat. Este punctul de plecare, dar și destinația. Autorul oferă cititorului ocazia să i se alăture în această călătorie și, mai mult, îl lasă să aleagă după bunul plac semnificațiile fiecărui moment. Eu am ales ca acea scenă să reprezinte șansa. A doua șansă.

Am citit Privind în soare încet. Am savurat pagină după pagină (cel puțin la început). Am îndoit colțuri de pagini la care am revenit și vreau să revin mai târziu. Povestea micuței Jeanie m-a întristat și m-a amuzat în același timp. Autorul ne poartă de-a lungul unui veac (aș putea să-i spun de singurătate) prezentându-ne un personaj care se apropie de noi cu fiecare pagină și, în același timp, se îndepărtează. Da, povestea bulversează. Am avut momente în care totul era clar, o vedeam pe Jean lângă mine, m-am întristat și am suferit alături de ea, pentru ca mai apoi să fie departe. Legătura pe care credeam că o am cu personajul se pierdea într-o ceață groasă.

Jean este un copil naiv, crede tot ce i se spune și caută răspunsuri în tot ce o-nconjoară. “De ce nurca îşi apără viaţa cu extraordinară îndârjire” este un fel de mantră, întrebarea întrebărilor. A apărut de atâtea ori această întrebare încât am avut pornirea de a-l întreba pe Google care e răspunsul. Știam însă că acesta nu va întârzia să apară, că Jean își vă găsi răspunsurile pentru a închide cercul. Sau, mai bine spus, Jean avea să găsească întrebările potrivite.

Povestea fetei este un pretext pentru ca autorul să abordeze teme de interes general cum ar fi dragostea, sexul, căsnicia, maternitatea, credința sau moartea. Își împletește ideile cu firul poveștii lasându-mă cu senzația că a-ncercat să spună tot, să epuizeze toate subiectele. Le-a îndesat în această carte, în viața unui personaj slab, trecând spre final în SF. Citeam și ceva mă deranja. M-a scos din poveste pentru a trata nemurirea, viața, pentru a judeca existența lui Dumnezeu. Punctual, fiecare idee e conturată frumos, corect. Am simțit că intru nu numai în viața unui personaj, dar și în mintea autorului. Știi senzația aia când autorul pare că stă cu tine la cafea și își spune povestea? Ei bine, Barnes nu numai că îți povestește concepția lui despre viață, dar îți dă libertarea de a fi sau nu de acord cu el.

Deși cartea nu m-a ținut prinsă între paginile ei de la început și până la sfărșit (am mai citit două cărți între timp), este una dintre acelea care te bântuie mai târziu. Este una dintre cărțile care îți deschide o fereastră către altă lume și la care revii când și când pentru că îți aduci aminte că a fost un fragment genial, acolo, printre pagini, îți aduci aminte că ai subliniat un citat care se potrivește perfect cu o întâmplare, o discuție…

“Noi le înmânăm ceva – o făclie, o ștafetă, o povară. Pe măsură ce nouă ne slăbesc forțele, ei se întăresc: tânărul își poartă părintele în spate și copilul de mână.”

“Speranțele ei pentru Gregory, exprimate mai clar, sunau astfel: nu te ancora prea devreme în viață. Nu te grăbi să urnești la douăzeci de ani un lucru care te va lega pentru tot restul vieții. Nu face ce am făcut eu. Călătorește. Distrează-te. Descoperă cine și ce ești. Explorează.”

“Acesta este adevăratul motiv pentru care hotărâse să trăiască pe cont propriu. Căsnicia prezintă doi poli magnetici, furia și teama. Dar acum femeile au ajuns la fel de capabile de furie. Jean se miră că acum femeile sînt adesea cele care îi resping definitiv pe bărbați, care pleacă și se mută unele cu altele, care își proclamă eliberarea de sub suveranitatea sexului opus, care fac adevărate crize de furie nestăvilită.”

“Cum mor oamenii? (…) Scriitorii mureau cu lucruri de-ale lor, scriitoricești, pe buze, dorindu-și să nu fie dați uitării, nesiguri până în ultima clipă dacă le va ieși figura, grație șuvoiului de cuvinte scrise de ei.”

“Mai multe posibilități:

1. Că Dumnezeu există.
2. Că Dumnezeu nu există.
3. Că Dumnezeu a existat, dar nu mai există.
4. Că Dumnezeu există, dar ne-a abandonat: a) pentru că L-am dezamăgit crunt; b) pentru că este un ticălos care se plictisește repede.
5. Că Dumnezeu există, dar că natura Sa și motivația Sa sînt dinolo de înțelegerea noastră.(…)”

Citiți Privind în soare. Dacă ați mai încercat și nu v-a prins, mai dați-i o șansă. Merită! Eu, cu siguranță, voi căuta și alte scrieri ale lui Julian Barnes. De asemenea, dacă aveți recomandări, le aștept cu interes.

Cartea o găsiți pe  sau pe .

Privind în soare, de Julian Barnes 
Editura RAO 

The post Privind în soare, de Julian Barnes first appeared on Andreea Ban.

Cu toții ar trebui să ducem spre împlinire lucruri aparent imposbil de realizat.

În zilele în care cerul e gri și toate corăbiile par a ni se îneca, atunci când planetele se aliniază spre a ne da lovitura de grație avem nevoie de un cârlig, de acel ceva care să ne scuture de toate gândurile negre și să ne readucă pe linia de plutire.

Cartea Ușa secretă către succes este un astfel de cârlig. Am citit-o, de fapt, am ascultat audiobook-ul într-unul dintre momentele în care niciuna dintre mantrele de genul “aceasta este o zi minunată” nu mai funcționa. Timp de două ore și jumătate m-am lăsat purtată de minunata voce a Gabrielei Bobeș într-o lume în care totul este posibil, o lume în care dorințele se împlinesc și gândurile frumoase aduc după ele întâmplări și mai frumoase.

Nu obișnuiesc să ascult audiobook-uri pentru că mă adorm. Am încercat acum câțiva ani să ascult o carte și după cinci minute am simțit o nevoie acută să trag un pui de somn. După vreo două sau trei încercări eșuate, am renunțat. Am crezut că asta e, audiobook-urile nu-s pentru mine. Până la Ușa secretă către succes. Vocea Gabrielei m-a fermecat de la primele cuvinte. Două ore mai târziu eram toată un zâmbet. Am fost atrasă în lumea autoarei ca într-o vrajă.

Considerată a fi o adevărată precursoare a literaturii motivaționale, Florence Scovel Shinn ne îndeamnă să ne urmăm visele, instinctele, să încetăm să mai ascultăm vocea care ne spune mereu “acest lucru este imposibil” și să credem în noi și în faptul că ceea ce gândim se va întâmpla mai devreme sau mai târziu. Este necesară auto-disciplină și credință pentru a dărâma zidurile cu care ne înconjurăm.

Ceea ce m-a uimit (nu știu dacă e cel mai potrivit cuvânt, dar altul nu găsesc) e faptul că autoarea ținea aceste prelegeri acum mai bine de șaizeci de ani. Timpul s-a scurs, vremurile sunt altele, dar învățămintele ei au ajuns până în zilele noastre la fel de vii ca atunci când au fost rostite.

Nimic nu e prea bun ca să nu fie adevărat. Nimic nu e prea minunat ca să nu se întâmple. Nimic nu e prea bun ca să nu dureze.

Vă recomand această carte din toată inima. Am ascultat audiobook-ul de două ori și voi citi și cartea (sunt niște pasaje care se cer subliniate, nu de alta!). Nu este nimic nou în ea. Sunt lucruri pe care le știm cu toții, dar pe care nu le conștientizăm. Sunt acele lucruri mărunte cărora nu le dăm importanță și care ne pot schimba viața dacă le-am trata la justa lor valoare. E vorba de forța atracției, de gândirea pozitivă, de bunătate și iubire. E vorba de cuvintele pe care le rostim, de credințele noastre.

Fie că optați pentru cartea tipărită sau audiobook, pune-ți mâna pe ea acum. Este minunată!

PS. Am scris într-un articol, pe The Urban Diva, despre lucrurile care m-au ajutat să-mi recapăt zâmbetul. Primul punct din lista de cinci a fost despre această carte. A fost un colac de salvare pentru mine și, da, am simțit nevoia să dezvolt acel paragraf din articol pentru a vi-l împărtăși. (articolul îl puteți citi aici >>)

Mulțumesc omului minunat care mi-a dăruit această carte!

Mai multe detalii despre carte aici >>

Audiobook-ul îl puteți comanda de la editura aici sau de la Libris.ro aici >>

Ușa secretă către succes, de Florence Scovel Shinn
Editura Act și Politon

The post Ușa secretă către succes, de Florence Scovel Shinn first appeared on Andreea Ban.