Don’t let go.

Acum niste ani, pe cand imi permiteam sa stau cu lunile la bunici, in vacanta, visam aproape in fiecare noapte la lumea de sus. Stateam intinsa pe iarba si priveam cerul. Numaram stele pana ma plictiseam, cautam constelatii si bucuria era enorma cand descopeream cate una noua. Nu m-am intrebat pe atunci cum arata pamantul de acolo de sus, mi se parea destul de clar, de simplu. Verde, albastru si auriul plajelor pe alocuri.

Cand ajungi sa vezi un film precum Gravity, perspectiva se schimba cu totul. Ajungi sa iti doresti sa vezi Pamantul de acolo de sus, dintre stele. Rasaritul si apusul capata un cu totul alt inteles, iar tu, tu esti punctul in jurul caruia se invarte intregul Univers. Bine, asta pentru o clipa. In clipa urmatoare apar pericolele si se duce naibii toata visarea.

Gravity este unul dintre acele filme geniale, cu actori putini, in cazul de fata Sandra Bullock si George Clooney, care reusesc sa te tina in fata ecranului de la inceput si pana la final si, mai mult de atat, cu respiratia taiata. Aflati intr-o misiune in spatiu, Dr. Ryan Stone si astronautul Matt Kowalsky se trezesc aruncati printre stele in momentul in care naveta lor este distrusa.

Si totusi, ce poate fi interesant la un film cu doi oameni aruncati in spatiu? Am putea rezuma povestea la cateva cuvinte, hai randuri, cu atat mai mult cu cat nu avem parte nici de extraterestri, nici de nave precum Enterprise sau de teleportari. Filmul reuseste sa surprinda nu numai frumusetea vazuta de acolo de sus, ci si puterea omului de infrunta spatiul, de a-si stapani frica in fata neantului, de a fi mai presus de pericole si depasindu-si propriile asteptari. Daca Clooney este prea agitat si vorbaret pentru ipostaza in care se regaseste, Sandra Bullock este absolut geniala. Ne face cumva sa trecem prin toate starile pe care le traieste, exaltare, teama, resemnare, determinare, fericire. Respiram alaturi de ea si ne pierdem suflul atunci cand ea ramane fara oxigen. Interpretarea este geniala.

Filmul este de vazut, cu atat mai mult cu cat James Cameron a spus ca este „cel mai bun film in spatiu realizat vreodata”. Va recomand sa-l vedeti la IMAX, veti fi cu mult mai aproape de personaje, cumva printre stele, in jurul Pamantului. Si ce poate fi mai frumos decat sa va simtiti ca in spatiu, fie doar pentru o ora jumatate?

Gravity (2013)

The post Bullock si Clooney printre stele first appeared on Andreea Ban.

As vrea ca cineva sa fie langa mine acum. As vrea sa imi tina mana strans si sa-i simt privirea pe obraz. As vrea ca noaptea asta sa fie cu stele si luna sa straluceasca plina de pe bolta ei de sus. As vrea ca muzica orasului sa ma invite la dans si somnul sa ramana doar o amintire.

Visa si ea. Isi picta unghiile in rosu aprins si visa la serile de vara in care se plimba singura pe strazile pustii. Dar visa ca nu este singura. Visa ca cineva ii sta alaturi. Nu putea vedea chipul. Era doar o umbra a cuiva. Pensula stralucea pe unghia inelarului. Se misca incet, acoperind unghia sidefie intr-un strat de rosu. Rosu ca trandafirii, se gandi ea. Mereu trandafiri, mereu rosii. Si gandurile ii zburau de la o imagine la alta, de la o amintire la alta. Niciuna nu o facea sa zambeasca. Erau doar franturi, cioburi ale unui trecut fara sens. Dar au fost momente frumoase, ofta ea. Au fost, da, dar niciunul nu a ramas. Niciun moment nu s-a lungit pana in prezent. Au fost fericiri scurte, asa ca flashurile aparatului foto.

Te voi iubi mereu, i-a spus candva o umbra. Si ea a tremurat usor de emotie, de tristete. Nu avea sa stea. Nu avea sa o tina de mana, sa ii fie alaturi in anii ce urmau. Era doar un el. Un el care a facut-o sa inteleaga ca niciun el nu merita… Si ea l-a iubit. L-a iubit desi nu fusese niciodata iubita de el. El nu stia ce e iubirea. Isi priveste unghiile sclipitoare si rade in sinea ei. Nu stii nici acum ce e iubirea, copil prost! Stii doar ca ai pierdut ceva ce nu vei mai avea niciodata. Stiu ca stii! Umbra s-a stins. A plecat privirea trista si s-a dus departe. Fata priveste aminirea umbrei pana se stinge si ea.

Nu te iubesc. Cuvintele au venit ca niste cutite. Le-a simtit litera cu litera pana in stomac si apoi urcand in vartejuri catre inima. Erau pompate catre toate articulatiile. Inima le-a primit si le-a trimis mai departe catre creier. S-au revarsat apoi pe obraji. Lacrimile curgeau in rauri si se inodau in barbie. Umbra celui care a rostit cuvintele s-a stins in noapte. Plangea, nu dupa el, ci dupa ce si-ar fi dorit sa fie, plangea dupa o imagine desenata de ea intr-un caiet. Din nou baiatul isi pierdea chipul. Ea a mai murit o data.

Dar, fata cu unghii rosii, adu-ti aminte de momentele in care te-ai ridicat si ai plecat. Adu-ti aminte ca si tu ai luat inimi cu tine si te-ai retras in umbra. M-am retras, da, dar m-am retras atunci cand stiam ca celalalt va merge inainte cu inima intreaga. Nu am luat inimi cu mine. L-am lasat sa caute altceva, sa imbratiseze alte sperante. Si la ce ti-a folosit? Ai fost mai fericita? Cel putin nu am amagit pe nimeni…

De unde avem oare atata putere? Ne avantam in relatii cu capul inainte. Inchidem ochii si ne lasam barcile duse de vant. Stiu ele, valurile, unde sa ne duca. Si ajungem pe o insula sau pe alta pentru a pleca mai departe. Obosim iar si iar. Dar nu renuntam. Mai devreme sau mai tarziu o luam de la capat. Cautam cu privirea tarmul ala minunat, asteptam sa ne apara in fata plaja cu nisip auriu, nisip fin, nisip fierbinte. De unde avem atata rabdare sa o luam de la capat, sa pornim pe marea de vise si sperante, de multe ori, desarte?

Ti s-au inecat corabiile? Sa stii ca noaptea nu le va aduce la suprafata, nici vinul ala alb si nici unghiile tale colorate. Te vei ridica din nou. Asa faci mereu. Te vei ridica si vei ancora la un alt tarm, pana cand, intr-o zi, vei gasi un loc unde sa stai, locul care te va iubi cu toate gandurile tale, cu toate nebuniile si visele tale. Te va iubi asa cum esti.

Cuvinte! Daca ar fi atat de simplu sa imi ridic moralul… Daca ar fi atat de simplu sa privim cu speranta in ochi catre departe, poate ca am fi cu totii mai fericiti. Dar nu, suntem facuti sa visam  mult, sa speram pe alocuri, sa fim indecisi, sa cautam raspunsuri, sa evitam intrebari, sa aruncam cuvinte, sa imbratisam repede, sa ne ascundem, sa nu stim sa iubim fara limite. Da, suntem limitati de propriile porniri, de gandurile noastre gri si mici.

Atunci fata draga, zambeste. Deseneaza cele mai frumoase cuvinte si trimitele in lume. Lasa simplitatea la o parte si imbratiseaza complicatul. Cu cat este mai complicat acum, cu atat bucuria va fi mai mare. Zic si eu, gandul tau. Transforma-ma in cuvant si trimite-ma mai departe. As vrea sa zambeasca si altii. As vrea…

Cineva este langa mine acum. Este aici, doar ca nu stie. Pacat. Ar fi fericit. Poate va afla. Ar trebui, altfel pierde timp si timpul e fericire!

PS. O melodie de ascultat pe repeat. O ascult iar si iar. Cand imi pica gandul ala cenusiu, ii dau sa asculte putin P.O.H.U.I si gata! Zambeste!

Carla’s Dreams feat. INNA – P.O.H.U.I

The post Nu stii nici acum ce e iubirea, copil prost! first appeared on Andreea Ban.

Miezul noptii. Lumini portocalii zambesc de dincolo de geam. Cred ca zambesc. Asa par in lumina noptii. Peste o ora voi fi probabil in alta lume. Lumea mea cea ametita, fara sfarsit, fara inceput, dar plina de culoare si dorinta. Plina de speranta.

Imi place noaptea. Imi place la nebunie momentul asta dinainte de somn. Momentul in care nimic nu mai conteaza, nici oboseala de peste zi, nici dimineata care se apropie cu fiecare minut. Nu conteaza nimic. E senzatia acea de dulce-sarat, ciocolata si alune, care ma face sa stau treaza, sa traiesc fiecare clipa, sa zambesc in noapte dorintelor care se vor implini. Le cant in gand, le descant ca pe sfinte rugaciuni si le cer sa se ridice in noapte catre stelele mii.

De dimineata voi arunca ceasul si-mi voi spune cuvinte de „lauda”, dar acum, acum nimic nu conteaza. Inchid ochii si simt lumina stelelor cum ma invaluie. Si imbratisarea noptii… atat de calda, atat de senina, de luminoasa. E lumina aceea pe care nici soarele nu ti-o poate da, e lumina pe are o gasesti in carti, o gasesti in privirea celui iubit, o gasesti cand incetezi sa mai cauti. Imi numar visele si le asez unul cate unul pe margine de pat. As vrea sa stea acolo, sa ma lase sa dorm. As vrea sa vina la mine si sa nu ma mai trezesc. As vrea sa nu mai pleci, sa nu mai plec. As vrea sa fiu cu tine mereu caci noptile fara tine mi-s vise goale. Vise in care alerg dupa fantasme.

Ganduri despre nimic ma incearca iar si iar. Ciocolata si alune. Alune sarate ca valurile marii. Cerul inalt si nisipul fin. Eu si dorintele mele. Tu si visele tale. Suntem zambete, suntem stele, lumanari ce licare in noapte. Soptesc dorintele noastre catre cerul inalt, catre soarele noptii. Noapte buna.

The post Ganduri despre stele si dorinte first appeared on Andreea Ban.

Am plecat ieri in graba, pentru ca asa sunt in ultima perioada – pe fuga si contratimp, pentru a ajunge in centru. Ma astepta iubitul si ma asteptau prietenii. Nu imi place sa intarzii, nu mi-a placut niciodata pentru ca, la randul meu, nu imi place sa astept. Dar cand astept observ si uneori e minunat. Asteptarile au si ele farmecul lor. Nu am iesit bine din scara, ca un omulet matol bine, striga dupa mine sa ii dau un ban. M-a scos pentru o clipa din gandurile mele pentru a ma lasa cu un semn de exclamare pe fata, cerea bani pentru inca o sticla de bere. Serios?! Pentru asta se cerseste acum? Mi-am luat semnul exclamarii si am grabit pasul. La metrou am vazut o fata care plangea. Vorbea la telefon si plangea. M-a intristat imaginea pentru ca ea parca eram eu acum niste ani. Cineva o consola pentru o despartire probabil, cunosc prea bine tonul si lacrimile acelea. I-am spus in soapta ca va trece. Mereu trece. Si va veni altul si altul pana in ziua in care va plange de fericire…

Am coborat scarile de la metrou. Trebuia sa ajung in 10 minute in Centrul Vechi. Minunatul nostru Centru Vechi, locul celor o mie si una de betii si indragosteli. 15 minute mai tarziu eram acolo, in mijlocul orasului, al noului vechi. M-am oprit din drum o clipa si am imbratisat cu privirea cladirile, cheiul, verdele intunecat al parcului, luna care isi palpaia lumina dintre stele palide. Orasul traia, respira, striga a fericire prin ochii frumosilor nebuni – ca-n cartea lui Fanus Neagu, da! Grupuri de galagiosi, de petrecareti, isi croiau drum prin multime, erau multimea prin care ma strecuram eu incet… Si i-am privit pe fiecare incercand parca sa le iau din energie, sa o fac parte din mine. Am zambit. M-am simtit libera si o fericire imensa m-a invaluit ca o aura. Un minut a durat, un minut intreg in care am multumit cerului ca mi-a dat atata bucurie, un minut in care am zambit cat pentru tot anul care inca se mai petrece. Si la capat de drum, la capat de minut era el. Mi-a spus ca a fost mai mult de un minut, ca a urmarit limba ceasului cum s-a invartit o data si inca o data… Daca s-ar fi intors cumva… Nu as vrea sa se intoarca, nici macar o secunda. Fiecare moment trait are farmecul lui. A-l da inapoi, ar insemna sa dau inapoi o parte din mine.

Si seara s-a sfarsit printre prieteni, printre cuvinte si fum de narghilea. S-a sfarsit intr-o tinere de mana si dorinte aruncate din nou catre cer. Si stelele s-au aprins mai tare. Noi le aprindem cu dorintele noastre. In fiecare noapte, de cand e lumea. Orasul s-a stins si el pentru a se aprinde iar si iar cu toate minunile lui.

The post Dorintele aprind stele si orasul straluceste first appeared on Andreea Ban.

Ma gandeam zilele trecute la prieteniile mele cele mai vechi… 15 ani, 17, 25 de ani… Nu mai am degete la maini sa numar anii. Si nu stiu unde s-au dus, in ce sertare ale trecutului s-au ascuns. Parca ieri eram… si mai apoi am crescut si am plans si am ras impreuna, am iubit si am oftat. Am fumat pe jos in bucatarie si am invatat la materii idioate cu denumiri care mai de care mai inteligente. Am ascultat radio tarziu in noapte si ne-am dedicat melodii stupide. Am iubit din nou si am sperat in vise care s-au stins mai apoi. Uneori numaram stele impreuna de pe covoare groase de iarba tanara si ne promiteam prietenie nesfarsita. „Nu mai vorbesc niciodata cu tine!” strigam la ei sau ele – prietenii cei mai buni. Si a doua zi alergam intr-o suflare si arboram steagul verde al eternei impacari.

Imi aduc aminte ca aveam o prietena cu care ma certam, ma impacam, uneori ne paruiam si ne mai ardeam cate una. Au fost ani lungi in care ba eram cele mai bune prietene, ba invers, dusmance inchipuite. Ea concura mereu cu mine, iar eu eram mereu mai buna. Cu cat eram mai buna la una sau alta, cu atat se incapatana sa ma intreaca. Uneori reusea si atunci imi era cea mai buna prietena din lume. Si apoi am crescut… un an, doi. Am facut un pact. Daca ne certam la scoala, ne impacam acasa. Daca ne certam acasa, ne impacam la scoala. Si a mers. Acum ne certam, cateva ore mai incolo ne impacam. Suna atat de stupid acum. Insa cred ca acolo era o prietenie mai presus de noi. Mai tarziu, cand scoala si locul de joaca nu ne-a mai legat, nu am mai avut ocazia sa ne certam, dar nici sa ne vorbim prea mult. Uneori mi-e dor de ea, de noi. Alteori ma gandesc la acele momente si zambesc. „Nu mai vorbesc niciodata cu tine!” spuneam atunci. „Nu te voi uita niciodata!” spun acum.

Ceva mai tarziu au aparut iubirile mele. Si au ramas. An dupa an, anotimp dupa anotimp. Au trecut pe langa noi cele mai mari iubiri, s-au stins in apusuri de soare dorintele cele mai arzatoare. Ne-am schimbat in ochii unora si totusi am ramas aceleasi suflete deschise. Ne iubim mai presus de orice si inca mai stim sa stam in varful patului la povesti. Mai vesele sau mai triste, intrerupte de un telefon sau un planset de bebe frumos, vorbele ne sunt la fel. Doar cuvintele sunt mai grele. Cafeaua a ramas aceeasi, ca si lacrimile si zambetele. Niciun rid nu le-a brazdat.

Cat de norocosi sunt cei care isi au prietenii aproape, care numara anii pana le pierd sirul? Le imbratisez pe fetele mele pana la cer si inapoi, ca doar aia e iubirea adevarata, cea care se intoarce la tine. Imi doresc alti 15 ani si inca 15 si inca 15 pana la sfarsit!

The post Amintiri cu drag… first appeared on Andreea Ban.

Eram eu intr-o statie de tramvai. Azi, ieri, intr-o zi cu soare rosu la apus. Priveam lumea in miscare si erau linii colorate, doar linii de lumini si umbre. Eu priveam. Ei treceau. Alergau. Strigau. Visau la caldura caminului, la nimic. Eu priveam intr-o nemiscare infinita. Am clipit si momentul s-a stins. Am clipit o viata si secunda s-a stins. Rosul s-a topit incet in mersul zdranganit al tramvaiului. Acum eram eu dunga de lumina si farurile stateau. Erau puncte de lumina, albe si rosii. Eu eram o umbra. Si gandul imi era la tine, la cerul meu cel rosu de iubire, la cerul meu albastru infinit. M-am pierdut in el candva demult si acum zambesc din cand in cand. Nici nu mai stiu de ce. Cat a trecut de atunci? O zi, o viata, sapte?

Seara de seara imi astept tramvaiul. El vine. Opreste. Ma ia. Ma lasa. Eu urc. Cobor. Visez. Ma trezesc. Pana cand? Imi caut ganduri de alta data si gasesc doar stele. Cu ochiii ametiti de somn caut literele sa le sterg. Sunt de hartie. Aprind chibritul si le dau foc. Ard una cate una pana ramane doar scrum. Un praf cenusiu de amintire. Au fost cuvinte. Acum e doar praf de ganduri de mult visate…

The post Praf de soare rosiatic first appeared on Andreea Ban.

Dana Nalbaru – Te iubesc

The post Te iubesc. first appeared on Andreea Ban.