Amintiri cu drag…

Ma gandeam zilele trecute la prieteniile mele cele mai vechi… 15 ani, 17, 25 de ani… Nu mai am degete la maini sa numar anii. Si nu stiu unde s-au dus, in ce sertare ale trecutului s-au ascuns. Parca ieri eram… si mai apoi am crescut si am plans si am ras impreuna, am iubit si am oftat. Am fumat pe jos in bucatarie si am invatat la materii idioate cu denumiri care mai de care mai inteligente. Am ascultat radio tarziu in noapte si ne-am dedicat melodii stupide. Am iubit din nou si am sperat in vise care s-au stins mai apoi. Uneori numaram stele impreuna de pe covoare groase de iarba tanara si ne promiteam prietenie nesfarsita. „Nu mai vorbesc niciodata cu tine!” strigam la ei sau ele – prietenii cei mai buni. Si a doua zi alergam intr-o suflare si arboram steagul verde al eternei impacari.

Imi aduc aminte ca aveam o prietena cu care ma certam, ma impacam, uneori ne paruiam si ne mai ardeam cate una. Au fost ani lungi in care ba eram cele mai bune prietene, ba invers, dusmance inchipuite. Ea concura mereu cu mine, iar eu eram mereu mai buna. Cu cat eram mai buna la una sau alta, cu atat se incapatana sa ma intreaca. Uneori reusea si atunci imi era cea mai buna prietena din lume. Si apoi am crescut… un an, doi. Am facut un pact. Daca ne certam la scoala, ne impacam acasa. Daca ne certam acasa, ne impacam la scoala. Si a mers. Acum ne certam, cateva ore mai incolo ne impacam. Suna atat de stupid acum. Insa cred ca acolo era o prietenie mai presus de noi. Mai tarziu, cand scoala si locul de joaca nu ne-a mai legat, nu am mai avut ocazia sa ne certam, dar nici sa ne vorbim prea mult. Uneori mi-e dor de ea, de noi. Alteori ma gandesc la acele momente si zambesc. „Nu mai vorbesc niciodata cu tine!” spuneam atunci. „Nu te voi uita niciodata!” spun acum.

Ceva mai tarziu au aparut iubirile mele. Si au ramas. An dupa an, anotimp dupa anotimp. Au trecut pe langa noi cele mai mari iubiri, s-au stins in apusuri de soare dorintele cele mai arzatoare. Ne-am schimbat in ochii unora si totusi am ramas aceleasi suflete deschise. Ne iubim mai presus de orice si inca mai stim sa stam in varful patului la povesti. Mai vesele sau mai triste, intrerupte de un telefon sau un planset de bebe frumos, vorbele ne sunt la fel. Doar cuvintele sunt mai grele. Cafeaua a ramas aceeasi, ca si lacrimile si zambetele. Niciun rid nu le-a brazdat.

Cat de norocosi sunt cei care isi au prietenii aproape, care numara anii pana le pierd sirul? Le imbratisez pe fetele mele pana la cer si inapoi, ca doar aia e iubirea adevarata, cea care se intoarce la tine. Imi doresc alti 15 ani si inca 15 si inca 15 pana la sfarsit!

2 Comments

  • cartonic Posted 06/12/2011 12:07

    prietenii de 17… 25 chiar? Oaau, that’s something

  • andres Posted 07/12/2011 23:51

    25… da… pacat totusi ca nu mai tin legatura cu acei prieteni.

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.