A fost odată ca niciodată o fată care și-a dorit o vacanță lungă ca-n copilărie. La un moment dat, dorința i s-a împlinit cu vârf și îndesat, a primit o vacanță cât pentru mai mulți ani. Dar vacanța a venit într-un an special, așa că fata noastră își petrece zilele libere acasă. Veți spune că fata nu a avut noroc. Depinde, aș spune eu. Fata se află în fața celei mai frumoase vacanțe din viața ei, una plină de surprize, de nopți albe, de schimbat scutece, de gângureli și alte necunoscute. Nu cred că va avea timp să se gândească la clasicele plecări la mare, la munte sau peste hotare.

Ce vreau să spun, de fapt, e că anul acesta nu mi-a stat gândul la vreo plecare. Pe de-o parte am fost prea ocupată să fiu însărcinată, pe de altă parte am preferat să nu mă expun vreunui risc inutil. Știți voi, pandemie bla bla. Pot să înțeleg dorința celor mulți de a pleca departe, de a-și petrece concediile sub cerul liber, pe nisipul fierbinte sau cocoțați pe creste de munte. Alta fiind situația, gândurile mi-ar fi și mie la mare depărtare de casă. Nu voi intra în polemica legată de plajele pline, de Grecia, de riscurile asumate fără sens, ci vă voi povesti puțin despre mini-vacanța de anul trecut (despre care nu am reușit să scriu decât câteva cuvinte pe Instagram) pentru a atrage un pic atenția spre minunile pe care țara asta le are de oferit.

Când eram mică, prin școala generală, aveam impresia că locul unde se agață harta în cui, Sighetu Marmației, e cel mai îndepărtat loc din lume. Să știți că așa este. Am ajuns în alte locuri din lume (pe alt continent chiar), pe calea aerului, da, într-un timp mult mai scurt. Dar, după ce intri în contact cu moroșenii, cu obiceiurile și mâncarea lor, după ce te lași învăluit de căldura cu care ești primit, oboseala acumulată pe drum se evaporă. (am scris aici)

Am ajuns în Maramureș în octombrie 2019. A fost un drum lung și obositor, e adevărat, dar în clipa în care am ajuns la locație – Pensiunea Covaciu (Vadu Izei) –,  ceva s-a schimbat. Eram în altă lume. Îmi scapă numele domnului care ne-a întâmpinat, dar a fost o plăcere să-l avem gazdă zilele acelea. Este genul de om care te cucerește cu poveștile locului, te face să regreți că ai atât de puține zile de stat (fie 2 zile, fie 2 săptămâni). Era trecut de ora 23 când am ajuns, dar ne-a așteptat cu masa pusă, cu ciorbă și sarmale, cu desert și horincă, totul ca la carte. Soția dumnealui s-a dovedit a fi o bucătăreasă de nota 20.

Am avut două zile de plimbări, de bifat pe repede înainte locuri pe care le văzusem în poze sau care ne-au fost recomandate. Eu am avut o singură dorință atunci, dat fiind timpul atât de scurt pe care-l aveam la dispoziție, să vizitez Cimitirul Vesel de la Săpânța.

Îmi plac cimitirele de când mă știu. Poate pentru că obișnuiam să merg cu tataie la cimitirul de peste drum să facem curat la locul de veci, poate pentru că acel cimitir era ca un parc cu o alee superbă de castani, poate pentru că tataie inventa povești pentru numele de pe cruci… Da, cred că poveștile pe care le strânge cimitirul sunt cele care mă fascinează.

Dintre toate cimitirele, cel de la Săpânța e de departe cel mai deosebit pe care l-am văzut până acum. Se poate ca un loc trist să fie vesel? Se pare că da. Poveștile celor care “dorm” acolo, culorile care atrag privirile de departe, turiștii, cerul pe care l-am surprins asortat cu turcoazul bisericii, totul duce cu gândul la veselie. Dar, dacă stai și citești povești, realizezi că nu totul este roz, e doar felul optimist în care au ales unii să plece din viață sau să îi însoțească pe cei dragi. Dacă tataie nu s-ar fi mutat între timp în locul de veci, cred că s-ar fi amuzat să afle că sunt și alții care spun povești în cimitire. (am scris aici)

Am ajuns, iată, la capătul lumii, acela în care se agață harta-n cui. Am realizat încă o dată că înainte de a visa la călătorii peste mări și țări, ar trebui să privesc în interiorul țării. Sunt atâtea locuri minunate de care nu avem habar, atâtea locuri din care te întorci alt om. Am mai vizitat în acele zile Mânăstirea Bârsana, satul Breb, Mânăstirea Peri-Săpânța (aici am aflat că biserica mânăstirii este cea mai înaltă biserică de lemn din lume, având 78m înălțime) și alte locuri pe care le-am văzut și pozat fugitiv, din mașină. Cu tot acest hei-rup, am găsit răgazul să mă pierd în gânduri, în povești. Am realizat că niciun oraș din lume, niciun loc îmbrăcat în betoane și tehnologie nu-mi poate da sentimentul de bine pe care mi-l oferă natura. Veșnicia s-a născut la sat, spunea Lucian Blaga. Eu am regăsit-o în satul Breb, locul unde timpul pare să stea în loc, unde liniștea te învăluie și te îmbie la visare.

Mânăstirea Bârsana (click pe imagine pentru a mări)

Mânăstirea Peri

Satul Breb

La cazare, am avut parte nu numai de mâncare tradițională și povești, dar și ocazia de a proba ținute tradiționale. Am fost moroșence din cap și până-n glezne (încălțările noastre sport, dar asortate, nu se pun!), iar bucuria pe care am simțit-o atunci poate fi egalată doar de o altă vizită la pensiunea cu pricina, la familia care ne-a găzduit, oameni pe care i-am îndrăgit de la prima vedere.

Pensiunea Covaciu, Vadu Izei

Două zile sunt, cu siguranță, prea puține pentru a ajunge la capătul lumii și înapoi. Dar sunt amintiri de pus în ramă, amintiri care mă atrag spre acele locuri pentru că sunt atâtea de văzut.

Dacă ar fi să alegeți, unde ați pleca anul acesta? Ce locuri minunate din țară recomandați?

The post O vacanță lungă ca-n copilărie first appeared on Andreea Ban.

Într-o noapte, demult, am privit către cer și mi-am dorit să fiu mare. Mi-am dorit să am un job, casa și mașina mea, să fiu, pur și simplu, mare. Cred că am scris asta și în jurnalul pe care-l țineam în acei ani. Nemulțumiri mărunte și dorințe mari. Ghici ce? Dorința mi s-a împlinit, dar tare mi-ar plăcea să-i pot spunei fetei de atunci să se bucure mai mult de clipă, de aerul tare de la țară, de soare, de curtea bunicilor, de ieșirile (aproape) zilnice cu prietenii.

Sunt zile în care-mi doresc să pot face câte-un salt în timp și să ajung la final de „eveniment” (aici pot fi incluse toate acele momente care nu ne aduc bucurie: mersul la doctor, la administrația financiară, călcatul rufelor, curățenia și multe altele care mai de care mai rele), să ajung din punctul A în B rapid. Cum ar fi să se poată întâmpla asta? Să ajungi în punctul B cu tot cu amintirea întâmplării, dar să nu fii nevoit să treci efectiv prin ea… Bat câmpii, știu.

Încerc să-mi aduc aminte când m-am simțit ultima dată relaxată, când am reușit să dorm bine și să mă trezesc odihnită. Am tot dat vina pe vreme, pe oboseala acumulată peste zi la serviciu, chiar și pe piciorul care a găsit gropița în care să calce acum câteva luni. Dar nu sunt numai eu în situația aceasta. Zilele trecute, în autobuz, o tânără i se confesa alteia că nu mai simte bucurie în nimic, că are impresia că viața se scurge încet și fără scop. Am ridicat ochii din cartea pe care o citeam și am privit-o pe cea care vorbea, avea lacrimi în ochi. Am închis cartea și am dat muzica mai tare.

Cu niște ani în urmă, parcă aveam mai mult timp pentru sufletul meu – mă vedeam mai des cu prietenii, citeam mai mult, scriam mult mai mult. Aveam și pe atunci job, unul chiar nasol față de cel pe care-l am acum. Bine, am avut câteva joburi nasoale de-a lungul timpului, dar nu asta e ideea, ci faptul că vedeam viața cu alți ochi. Pe când aveam unul dintre aceste joburi am scris o carte. În timpul altuia, am scris povestiri, am desenat, am pictat, am fost la zeci de concerte și m-am bucurat de fiecare dintre ele. Ce s-a schimbat între timp? Nu vreau să dau vina pe vârsta, nu o simt, dar nu pot să nu mă întreb ce s-a schimbat… Obișnuiam să râd înainte, când intram în câte-o perioadă nasoală, dădeam vina pe planete, pe zodia mea încăpățânată, pe cerul gri. Îmi sunam prietenele și ne plângeam de tot și toate până ajungeam la concluzia că iar s-au sucit planetele și pace. Odată cu trecerea anului, fix în noaptea de Revelion, dădeam restart și, cumva, ne reveneam. Poate că asta e problema, de fapt, am uitat să mai apelăm una la cealaltă, am uitat să vorbim cum obișnuiam. Mi-e dor de ele în fiecare clipă, mi-e dor de noi, mi-e dor de mine și mă caut în cărți, în cuvinte, în povești. Noroc cu Serial Readers.

Tare aș vrea să aflu cum sunteți voi, dacă aveți perioade nasoale, cum ieșiți din ele. Cum a fost pentru voi înainte de 30 de ani? Sau, după caz, cum e pentru voi dacă aveți 20 și ceva de ani? Și cum e la 30+, 40+… Apelați la prieteni, la familie, la terapeut, la yoga?

Mi-ar plăcea să aud că sunteți bine, să-mi spuneți cum vă păstrați zâmbetul zi de zi, nu de alta, dar așa cum zâmbetul se ia, la fel cred că se poate lua și cheful de viață.

Acum sunt mare, așa cum mi-am dorit. Sunt mare, pot să fac ce vreau, dar mi-ar plăcea atât de mult să fiu iar acolo, pe iarbă, să privesc spre stele și să-i trimit cerului o completare la dorință: să fiu mare și să am în fiecare an parte de cele 3 luni de vacanță. ?

Ne mai auzim!

Foto: pixabay.com

The post Am privit către cer și mi-am dorit să fiu mare first appeared on Andreea Ban.

Nothing in this world happens without a reason. That we are all exactly where we are supposed to be, and that the pieces of the puzzle have a tendency to come together when you least expect it. ―

Cum arată pentru voi vacanța perfectă? În cazul meu, vacanța este strâns legată de mare și soare. Și, dacă mai am și două sau trei cărți cu mine atunci cu siguranța vacanța nu poate fi decât perfectă.

Acesta este motivul pentru care nu vă recomand o carte de sezon, un titlu legat de această perioadă, a sărbătorilor de iarnă. Vă invit să visăm puțin la zilele calde de vară. Nu de alta, dar cititori fiind, avem aceasta minunată putere, de a călători acolo unde dorim. Și de ce să nu evadăm din cotidian? De ce să nu visăm puțin la nisip și la marea albastră, la căldura zilelor de vară?

Casa e pe plajă nu numai că este locul perfect pentru a petrece o vacanță liniștită, dar este locul în care oamenii redescoperă prietenia, bucuria și promisiunea unui nou început. Jane Green, autoarea, ne face cunoștință cu mai multe personaje, aparent, fără nicio legătură una cu cealaltă, pentru ca la un moment dat să le împletească destinele. Casa de pe plaja din Nantucket este locul unde se vor întâlni Daniel, bărbatul bântuit de eșecul propriei căsnicii, dar și de un secret care îl macină, Daff, o mama divorțată care încearcă să cumunice cu fiica rebelă și Michael, fiul celei care deține casa, prins la rândul lui într-o relație cu șefa sa căsătorită. Proprietara casei, Nan, se regăsește și ea într-o situație nu tocmai bună. E pe cale de a pierde casa, iar trecutul pare să revină în forță, lăsând-o fără drept la replică. În încercarea de a salva casa, Nan se hotăște să închirieze camere pe perioada verii. Este ocazia perfectă pentru a readuce veselia în acest loc, ca un tribut vremurilor demult apuse.

Autoarea desenează niște povești complicate, personajele fiind prinse în niște situații greu de trecut, însă rezolvarea pe care o oferă redă zâmbetul cititorului, îl duce cu gândul că există o rezolvare pentru orice și că totul se întâmplă cu un motiv. Da, clișeele sunt la ele acasă, dar acest mesaj simplu, ca totul se întâmplă cu un scop, m-a facut să iubesc cartea.

Jane Green explorează cu finețe trăirile personajelor, și, fiind atât de variate, e imposibil să nu găsești personajul cu care să rezonezi. Recunosc că mi-au plăcut foarte mult Michael și Duff, deși pe Duff am îndrăgit-o abia când a iești din hainele de casnică și a intrat în cele de femeie.

Casa de pe plajă nu numai că este un chick lit pe care nu îl vei putea lăsa din mână, dar este locul în care vei dori să ajungi. Este casa care schimbă destine, care leagă prietenii, care aduce zâmbet chiar și pe cele mai triste fețe.

Casa de pe plajă este o carte de vacanță numai bună de citit în această perioadă, pentru că, nu-i așa, avem nevoie să ne rupem puțin de realitate, să ne relaxăm și să ne umplem de optimism.

Casa de pe plajă, de Jane Green
Editura Polirom

PS. Am scris despre carte și pe UrbanDiva, aici >>

The post Casa de pe plajă, de Jane Green first appeared on Andreea Ban.

Inchid ochii si vad albastrul acela nemarginit. Intind mana sa-l ating si aud clipocitul apei. Valuri mici se lovesc de barca. Cineva a picurat cerneala in apa aia, o calimara intreaga de cerneala. Scria despre frumusetea marii si marea s-a emotionat. Si-a trimis un val sa-mbratiseze omul si omul si-a pierdut cerneala. Asa s-a colorat marea.

Corfu sau, cum ii spun localnicii, Kerkyra, mi-a fost vara aceasta cel mai frumos loc de pe pamant. M-am indragostit de apele Mediteranei, cum m-am indragostit odinioara de iubirea mea, Barcelona. Stiu ca undeva acolo sunt, poate, ape mai albastre, mai limpezi, mai stralucitoare, insa pana le voi intalni, Corfu ramane cel mai albastru loc de pe pamantul meu.

Dupa un an agitat, pictat in cenusiuri si masti care se doreau a fi zambete, am reusit sa ma destind. Mi-am inecat toate deprimarile in apele acelea magice. Am reusit, nu stiu prin ce minune, sa nu mai visez. Eu, care sunt certata cu orele matinale, am imbratisat relativ usor diminetile si m-am lasat purtata pe stradutele stramte ale insulei, printre valuri si golfuri albe spre cele mai frumoase plaje din cate am vazut.

Cu siguranta avem nevoie de cate o pauza. Avem nevoie sa ne rupem de realitate, de nebunia orasului, de tot ceea ce ne sapa riduri adanci pe frunte si sa evadam in lumile altora. Doar asa ne putem regasi pe noi: imbratisand linistea si frumosul.

Inotam spre o plaja alba cu apa turcoaz si ma intrebam cum de reusim noi sa traim in lumea aceasta nervoasa? Cum de rezistam an dupa an intre blocurile gri, cutii de chibrituri? Mi-a placut atat de mult calmul acelor oameni de departe. Si cum sa nu fii calm si zambitor cand ai apa aceea la picioare, cand iti poti scufunda depresiile in adancuri? Da, e adevarat ca privind din afara totul pare fila de poveste, insa mi-ar placea sa stiu ca dincolo de ziua asta lunga ma asteapta marea, ma asteapta valul inspumat gata sa-mi stearga urmele de pasi de pe nisip…

Vacanta mea continua. Traiesc povestea albastra de ieri. Ma voi trezi maine, poate. Dar ma voi trezi cu gandul ca am fost in cel mai frumos loc de pe pamant. Imaginile vorbesc de la sine…

Voi pe unde ati fost vara asta?

The post Cel mai frumos loc de pe pamant first appeared on Andreea Ban.

Mi-e dor de mare. Un dor infinit ca gandurile noastre. Si gandurile ma duc mereu la mare, ma duc pe plaja aceea pustie – plaja pe care o caut de-o viata. Stiu ca e acolo, ma asteapta. Mi-e dor de iubire, mi-e dor de scoica mea si de nisipul fin. Mi-e dor de briza, prietena mea buna si mi-e dor de cantecul valurilor. O imbratisare as vrea, una singura. Mi-ar aminti de zilele cu soare, de somnul furat sub umbrele colorate, de muzica venita de peste tot in ritmul batailor de inima. Mi-e dor de plaja si de o iubire mare, o iubire fara inceput, o iubire fara sfarsit.

Mi-e dor de soarele obosit la sfarsit de zi, de portocaliul lui frumos si de valurile mici pe nisipul ud. Paseam cu grija, paseam cu bucurie plutind parca la intalnirea cu apa marii, cu valurile jucause. Si te tineam de mana, iti zambeam. Intr-un vis de vara te iubeam frumos si mult si pentru totdeaua. Pana la cer si inapoi.

Acum mi-e dor de mare si mi-e dor sa zbor departe. As vrea sa fiu acolo si nu aici visand la tine, mare. As vrea sa-mi vina vara mai repede pentru a o trai din nou cu zambet, cu bucurie, cu dorinte implinite. Poate maine…

The post Dor de mare, de ieri si de maine first appeared on Andreea Ban.

Am plecat spre orasul lui Gaudi cu entuziasmul copilului care isi primeste jucaria mult dorita, am plecat cu asteptari mari si inima deschisa spre ceva ce intuiam ca va fi. Si a fost. „Oficial, iubesc Barcelona” mi-am spus dupa chiar prima zi de plimbari. De la primii pasi facuti pe pamant spaniol am simtit ca nu imi puteam opri zambetul, desi imi aduc aminte ca mi-a fost atrasa atentia sa zambesc, sa nu mai fiu incruntata. Eram uimita de sentimentul care ma incerca, de senzatia de „ca acasa”. Nu m-am simtit nicio clipa straina, de parca as fi fost dintotdeauna de acolo.

Si am vazut Barcelona din toate punctele cardinale. Fiecare loc era parca mai aproape de cer, mai aproape de nori si de stele. Doar soarele era acelasi. Da, soarele straluceste la fel peste tot, imi zambeste la fel si ma imbratiseaza la fel. Restul a fost vis. Orasul cu strazile lui perfecte, stradutele intortocheate de langa port, parcurile minunat de verzi si linistite, catedralele si toate obiectivele turistice carora as putea sa le dedic mii de cuvinte pline de incantare.

Am ascultat glasul strazilor ca pe cea mai frumoasa muzica din lume. Dintre multele limbi care se pierdeau in multime, spaniola – si chiar catalana – se auzea lin si frumos. Venea spre mine ca o poezie auzita cu mult timp in urma. Am stat intr-o seara langa Palatul National asteptand Fantana Magica sa isi inceapa cantarea (Fuente mágica de Montjuic).

Un domn simpatic isi canta muzica celor care doreau sa il asculte. Am ramas fara cuvinte. Vocea lui se impletea cu acordurile de chitara urcand intr-un dans fara sfarsit spre cer, spre apusul minunat pe are am avut norocul sa il vad. Eram deasupra orasului, deasupra lumii. Nu cred ca m-a incercat vreodata o fericire mai mare. In acel moment am stiut ca voi iubi mereu Barcelona. Am stiut ca sunt indragostita cum nu am mai fost pana acum. Am stiut ca te iubesc.

Am lasat in urma un oras minunat cu speranta ca voi reveni cat mai curand. Imi e dor deja de oamenii aceia fericiti, de petrecerile de pe strazi, de palmieri si plaja ingusta. Imi va fi dor pana si de „pachistanezii” de prin magazinele cu suveniruri cu Ola al lor simpatic.

Am terminat de desfacut bagajele. Am adus cu mine amintiri de neuitat, le-am adus in suflet. Fotografiile nu sunt in stare sa redea frumusetea locului, dar pai cuvintele. Mi-s seci si putine. Am cautat un cuvant, un singur cuvant care sa exprime ce am simtit. Nu imi vine in minte decat „barcelona”. Atat.

The post Love of my life, Barcelona first appeared on Andreea Ban.

The post Voiaj cu ROboti first appeared on Andreea Ban.