Am privit către cer și mi-am dorit să fiu mare

ganduri

Într-o noapte, demult, am privit către cer și mi-am dorit să fiu mare. Mi-am dorit să am un job, casa și mașina mea, să fiu, pur și simplu, mare. Cred că am scris asta și în jurnalul pe care-l țineam în acei ani. Nemulțumiri mărunte și dorințe mari. Ghici ce? Dorința mi s-a împlinit, dar tare mi-ar plăcea să-i pot spunei fetei de atunci să se bucure mai mult de clipă, de aerul tare de la țară, de soare, de curtea bunicilor, de ieșirile (aproape) zilnice cu prietenii.

Sunt zile în care-mi doresc să pot face câte-un salt în timp și să ajung la final de „eveniment” (aici pot fi incluse toate acele momente care nu ne aduc bucurie: mersul la doctor, la administrația financiară, călcatul rufelor, curățenia și multe altele care mai de care mai rele), să ajung din punctul A în B rapid. Cum ar fi să se poată întâmpla asta? Să ajungi în punctul B cu tot cu amintirea întâmplării, dar să nu fii nevoit să treci efectiv prin ea… Bat câmpii, știu.

Încerc să-mi aduc aminte când m-am simțit ultima dată relaxată, când am reușit să dorm bine și să mă trezesc odihnită. Am tot dat vina pe vreme, pe oboseala acumulată peste zi la serviciu, chiar și pe piciorul care a găsit gropița în care să calce acum câteva luni. Dar nu sunt numai eu în situația aceasta. Zilele trecute, în autobuz, o tânără i se confesa alteia că nu mai simte bucurie în nimic, că are impresia că viața se scurge încet și fără scop. Am ridicat ochii din cartea pe care o citeam și am privit-o pe cea care vorbea, avea lacrimi în ochi. Am închis cartea și am dat muzica mai tare.

Cu niște ani în urmă, parcă aveam mai mult timp pentru sufletul meu – mă vedeam mai des cu prietenii, citeam mai mult, scriam mult mai mult. Aveam și pe atunci job, unul chiar nasol față de cel pe care-l am acum. Bine, am avut câteva joburi nasoale de-a lungul timpului, dar nu asta e ideea, ci faptul că vedeam viața cu alți ochi. Pe când aveam unul dintre aceste joburi am scris o carte. În timpul altuia, am scris povestiri, am desenat, am pictat, am fost la zeci de concerte și m-am bucurat de fiecare dintre ele. Ce s-a schimbat între timp? Nu vreau să dau vina pe vârsta, nu o simt, dar nu pot să nu mă întreb ce s-a schimbat… Obișnuiam să râd înainte, când intram în câte-o perioadă nasoală, dădeam vina pe planete, pe zodia mea încăpățânată, pe cerul gri. Îmi sunam prietenele și ne plângeam de tot și toate până ajungeam la concluzia că iar s-au sucit planetele și pace. Odată cu trecerea anului, fix în noaptea de Revelion, dădeam restart și, cumva, ne reveneam. Poate că asta e problema, de fapt, am uitat să mai apelăm una la cealaltă, am uitat să vorbim cum obișnuiam. Mi-e dor de ele în fiecare clipă, mi-e dor de noi, mi-e dor de mine și mă caut în cărți, în cuvinte, în povești. Noroc cu Serial Readers.

Tare aș vrea să aflu cum sunteți voi, dacă aveți perioade nasoale, cum ieșiți din ele. Cum a fost pentru voi înainte de 30 de ani? Sau, după caz, cum e pentru voi dacă aveți 20 și ceva de ani? Și cum e la 30+, 40+… Apelați la prieteni, la familie, la terapeut, la yoga?

Mi-ar plăcea să aud că sunteți bine, să-mi spuneți cum vă păstrați zâmbetul zi de zi, nu de alta, dar așa cum zâmbetul se ia, la fel cred că se poate lua și cheful de viață.

Acum sunt mare, așa cum mi-am dorit. Sunt mare, pot să fac ce vreau, dar mi-ar plăcea atât de mult să fiu iar acolo, pe iarbă, să privesc spre stele și să-i trimit cerului o completare la dorință: să fiu mare și să am în fiecare an parte de cele 3 luni de vacanță. 😊

Ne mai auzim!

Foto: pixabay.com

 

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.