Dragilor,

Au trecut aproape doi ani de la ultimul articol și, parcă, o viață întreagă. Zilele trecute am avut parte de o surpriză tare frumoasă. Cineva mi-a scris să-mi spună cât de mult i-a plăcut cartea mea, Încă o dorință. Am schimbat câteva mail-uri care mi-au amintit câtă bucurie mi-a adus cartea la momentul lansării ei, dar și în perioada imediat următoare. O dorință împlinită, asta a fost.

Și, ceva s-a întâmplat. Am realizat că e momentul să fac pasul pe care îl amân de mult timp. Ultima donație. Am acceptat de mult că nu voi reuși să ating target-ul pe care mi l-am propus, de 500 EUR, dar ceva îmi spunea să mai aștept un pic. Am ajuns la pragul de 200 EUR și cu mare bucurie vă anunț că săptămâna trecută am direcționat a doua donație către asociația Salvați Copiii. Vreau să vă mulțumesc vouă, cititorilor Încă o dorință, pentru că ați făcut posibilă această donație.

Ce se va întâmpla cu cartea?

Misiunea s-a terminat, dar povestea merge mai departe. Se leagă de ea prea multe amintiri frumoase, dorințe și împliniri, pentru a o șterge din mediul virtual. Cartea nu se mai poate comanda, ci se descarcă gratuit de pe site, aici.

Sper ca Încă o dorință să ajungă la toți cei care au nevoie de o poveste “caldă ca o ploaie de vară” (o cititoare), să aducă zâmbete și dorințe împlinite. 

Lectură plăcută!

________________

Situl cărții: www.incaodorinta.com 
Prima donație: https://andreeaban.ro/prima-donatie-inca-o-dorinta/
Povestea din spatele poveștii aici.
Pagina cărții: https://www.facebook.com/incaodorinta

The post Misiunea s-a terminat, dar povestea merge mai departe first appeared on Andreea Ban.

Am recitit Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain. Nu obișnuiesc să recitesc cărți, nu pentru că nu ar fi unele (multe!) demne de a fi recitite, ci pentru că sunt atâtea altele care își așteaptă rândul. Căutam o carte pentru un băiețel și, din una în alta, am ajuns la Tom. Am realizat atunci, în timp ce căutam cartea perfectă pentru el, că aceasta este cartea copilăriei mele, cea care m-a făcut să văd lumea în cu totul alte culori. Mi-am dorit, pentru o clipă, să mă întorc în timp…

Întâmplarea a făcut să aleg, fără să-mi dau seama, o ediție repovestită. Între noi fie vorba, nu pricep de ce există astfel de cărți. Bun, am răsfoit cartea. Mi s-a părut mie că scrisul e cam mare iar cartea cam subțire, dar m-am gândit că nu mai țin eu minte, doar au trecut vreo 30 de ani de când am citit-o. Am reușit să citesc mai bine de jumătate până a trebuit să o dau. Am săpat apoi pe net pentru a afla detalii despre ediția cu pricina, ceva lipsea. Mare mi-a fost dezamăgirea când am aflat că nu era chiar cartea pe care o citisem eu, dar, în același timp, m-am bucurat în speranța că Tom Saywer e posibil să nu-și fi pierdut farmecul de-a lungul anilor.

Așa am ajuns să recitesc cartea lui Mark Twain, mi-a împrumutat-o o colegă. Pentru un timp, m-am întors la țară, pe prispa bunicilor, am fost din nou copilul care nu vede, nu aude, ci trăiește în lumea desenată de autor. Este exact așa cum mi-o aminteam, am savurat fiecare pagină, fiecare întâmplare prin care a trecut Tom, l-am iubit din nou pentru istețimea lui, pentru tâmpeniile pe care le făcea, pentru spiritul de aventurier, dar și pentru cum a reușit să-și învingă fricile. Mai mult, inspirată fiind de carte, mi-am „desenat” propria aventură, cu hartă, comoară ascunsă, expediție și tot tacâmul. Aproape că am convins și câțiva amici de pe stradă că harta mea e adevărată (am pus hârtia în ceai de tei după ce am desenat-o, apoi, uscată fiind, am ars-o pe margini), arăta ca în filmele cu pirați atunci când am dezgropat-o „ca din întâmplare”. Mi-am imaginat și partea cu mersul în cimitir la miezul nopții, dar nu am avut curajul să merg atât de departe. În plus, aveam oră de intrat în casă.

Poate nu realizăm atunci când citim o carte sau când ni se spune o poveste, dar cred că acestea au un mare impact asupra noastră indiferent de vârsta pe care o avem. Poveștile ne modelează pașii, ne dezvoltă imaginația, ne ajută să căutăm soluții la probleme, să învingem răul de orice natură ar fi.

„Tom își spuse că, la urma urmei, lumea nu era chiar aşa de plicticoasă. Descoperise fără să ştie că pentru a face pe cineva să dorească un lucru, fie că-i bărbat în toată firea, fie că-i băieţel, trebuie să-i înfăţişezi acel lucru drept greu de obţinut.”

Nu știu dacă Aventurile lui Tom Sawyer mai ajunge la inimile celor mici cum a ajuns odinioară la inima celor din generația mea, dar tare mi-ar plăcea să cred că da. Iar de recitit, cu siguranță o voi reciti cu al meu BabyB, asta dacă nu o va citi el singur. Cuvântul scris pe hârtie nu va fi egalat niciodată de tablete, de telefoane și alte gadget-uri, dar ține de noi să le arătăm celor mici că cum să-l descopere.

Aventurile lui Tom Sawyer, de Mark Twain
Editura Adevărul Holding

The post Aventurile lui Tom, amintiri din copilărie first appeared on Andreea Ban.

„Corpul tău e unic. Nimeni nu mai are un corp ca al tău, iar asta e fantastic.”

Dacă aș fi citit această carte în adolescență, poate că aș fi privit altfel lumea din jur, m-aș fi privit altfel pe mine. Spre deosebire de colegele mele care aveau ceva forme, eu eram slabă. Prea slabă după părerea unora. Și mâncam mult sau, cel puțin, multe prostii. Cu pâine, cu ciocolată, cu muștar, pâine cu ciocolată, cu maioneză (yum), cu salată de vinete și muștar (yum yum), cartofi păjiți, iar lista ar putea continua la nesfârșit. Nu mă urcam niciodată pe cântar pentru că nu se schimba nimic.

În anii 90, etalonul de frumusețe era simplu: 90-60-90. Nu m-am încadrat niciodată în aceste măsuri, ci le-am depășit complet aiurea. Am fost mereu o scândurică. De fapt scândură, pentru că eram înaltă. Îmi aduc aminte că prin școala generală eram a doua cea mai înaltă din clasă, dar asta nu mă făcea decât să-mi doresc să am câteva kilograme în plus. Și mi-am dorit asta mulți ani, până spre al treilea deceniu din viață. Da, abia după 30 de ani kilogramele au venit spre mine. Și eu le-am primit cu mare căldură. Asta până acum vreo doi ani când am realizat că nu mai pot mânca orice la orice oră din zi sau din noapte, așa cum obișnuiam.

Să ne întoarcem puțin la primii 15 ani. Adolescența. Sunt lucruri care au fost spuse și care au rămas cu mine de-a lungul anilor. Nu știam ce înseamnă frustrarea, nu înțelegeam răutatea. Încercam mereu să le iau apărarea colegilor care erau luați în râs de alții și s-a întâmplat să mi-o iau din această cauză, dar asta e altă poveste. Așa. Aveam o prietenă destul de bine făcută, nu era grasă, dar era înaltă și băieții nu aveau tupeul să se apropie de ea. Nu am înțeles nici în ziua de astăzi de ce a ținut neapărat să-mi transmită că M., un prieten de joacă al nostru pe care, culmea, nu-l plăcea, a spus că am picioarele ca doi araci (aracii sunt bețele care se pun la vie, bubțiri și înalte, pentru a se cățăra vița pe ele) și că distanța dintre ele, sub genunchi, e de trei degete. Vă dați seama ce tâmpenie am putut ține minte? Dar cuvintele m-au durut, nu aveam piciore frumoase. Eram părea slabă.

Alt episod e de prin clasa a 5-a. Eram cu prietenele de la bloc. Erau care mai de care mai îndrăgostite de x sau de y. Una era mai plinuță, alta arăta bine la vârsta aia, una era mereu nemulțumită de cum arăta, alta mai slabă ca mine. Într-o seară, eram cu una dintre ele și cu un amic, un băiat mai mare cu un an care venea mereu la noi la bloc și era tipul cool. Venea cu bicicleta. Vorbeau de greutatea ideală. Da, la vârsta aia, discuțiile erau atât de superficiale că m-aș întoarece în timp să-mi dau palme că participam la ele. Din una în alta, prietena mea (așa-zisa prietenă) a primit aprobarea că ar avea greutatea perfectă. Ea, cu mare aroganță (am învățat cuvântul ceva mai târziu), a aprobat: „evident că am greutatea ideală, pe mine nu mă ia vântul ca pe…” și a arătat spre mine. Cum m-am simțit? Îmi venea să intru în pământ. Nu am putut arunca piatra mai departe, către fata și mai slabă din grup. Ea avea un avantaj, era blondă. Aveam să descopăr mai târziu că prietenele mele, cele care contau, nu erau acolo, că în acei ani am adunat niște saci de frustrări pe care i-am cărat cu mine în timp. Nici măcar complimentele sincere ale unora dintre colegii de clasă nu m-au ajutat să trec peste „picioare stâmbe”, “mai puțin decât un sac de ciment”, “mâini ca așchiile”. Singurul lucru care m-ar fi ajutat atunci, ar fi fost cărți cu mesaje puternice. Dar nu erau, nu ca acum. Nu vorbeam foarte mult cu adulții din jur, nu aveau cum să mă înțeleagă, evident. Scriam în jurnal. Și am scris mulți ani căutând răspunsuri la cele mai cretine întrebări.

Lucurile au început să se schimbe din primul an de liceu. Eram tot slabă, dar a fi slabă parcă nu mai era așa nenorocire. Eu mă chinuiam în continuare să iau în greutate, dar peste 50-52 kg nu treceam. Îmi aduc aminte că eram invidiată pentru că puteam mânca orice, dar absolut orice, și nu se vedea. Puteam să-mi cumpăr haine de orice fel, că se așezau cum trebuie – asta spuneau alții, eu aveam impresia că stau pe mine ca pe gard. A fost ceva în anii liceului care mi-a luat gândul de la felul cum arătam, am descoperit dragostea pentru lectură. Citeam și înainte, dar în liceu s-a produs acel boom. Am început să înțeleg ce se întâmplase cu mine în trecut, am înțeles că fetele care mă priveau de sus și arucau cuvinte aiurea, aveau niște frustrări care le măcinau. Pubertatea și-a făcut jocul, iau noi am picat cu brio. Fiecare dintre noi.

Acum, la mulți ani de atunci, realizez că am fost un copil frumos. Am mâncat sănătos (avea mama grijă de asta) și am avut o gândire sănătoasă (mai puțin faptul că mă chinuiam să mă îngraș). Acum realizez că nici nu eram prea înaltă, ci colegele mele erau micuțe. În timp, lucrurile s-au așezat. Nici scândură nu mai sunt de niște ani, ba chiar am niște kilograme pe care le tot invit să plece. Dar, cum nu fac cine știe ce mișcare, ele rămân cu mine să-mi țină de cald. Nu se știe când vine iarna.

Am citit cu mare interes cartea Mă iubesc așa cum sunt. Am citit-o și gândul mi-a zburat la copilărie, la toate supărările pe care le-am avut atunci pentru că nu mă încadram în normele timpului. Aș fi putut să-mi iubesc corpul mai mult, aș fi putut să-l înțeleg, să nu las să mă macine niște gânduri care nici măcar nu veneau de la mine, ci dintr-o revistă care specifica negru pe alb că actorul X avea o prietenă cu măsurile ideale sau de la o prietenă care avea cupa D la sutien încă din clasa a 7-a.

Cartea poate fi citită de adolescenți și adulți, poate fi citită chiar și împreună cu cei mici, care încă nu știu să citească. Tu, părintele sau educatorul, îi poți citi, iar copilul va asocia textele cu ilustrațiile care sunt foarte sugestive. Cred că fetițele ar trebui să primească mesajul acestei cărți de mici, pentru a fi pregătite pentru schimbările ce vor urma, pentru a înțelege că suntem diferiți și că fiecare corp e frumos – orice culoare ar avea, orice formă sau greutate. Mai departe, fiecare dintre noi trebuie să avem grijă să-l ținem sănătos.

Vă recomand această carte cu mare drag, să o citiți și să o dați mai departe. Cu siguranță e o fetiță undeva care are nevoie de un mesaj puternic.

Mă iubesc așa cum sunt, Jessica Sanders
Ilustrații de Carol Rosetti
Editura Litera

The post Eu mă iubesc așa cum sunt. Tu? first appeared on Andreea Ban.

Citeam o carte. De pe birou, din vârful teancului de cărți în așteptare, Pacienta tăcută mă privea insistent. Bine, am zis, citesc o pagină. Acea pagină s-a transformat într-un capitol, apoi am ajuns la suta de pagini și, desigur, nu am putut să o las până la final. Trebuia să aflu misterul acelei tăceri.

Ceea ce vreau să vă spun din start, fără a vă oferi vreun spoiler, e că răspunsul se află chiar în titlu. Nu știu dacă a fost cu intenție, dar cele două cuvinte de pe copertă dețin cheia puzzle-ului desenat de Alex Michaelides. Și nu am ajuns să mă prind decât târziu, atunci când și personajul din carte a descoperit răspunsul la propriile întrebări.

“Și ea de ce-a rămas acuma fără glas?”
Euripide, Alcesta

De ce nu vorbește Alicia? Aceasta este întrebarea în jurul căreia este creionată întreaga poveste. Dacă vă întrebați cum își va spune Alicia povestea, tăcută fiind, veți afla răspunsul chiar din primele pagini ale cărții, în Prolog. Apoi, în primele cuvinte ale primului capitol, apare intriga: Alicia avea doar treizeci și trei de ani când și-a omorât soțul. În capitolul următor vom afla detalii despre mitul Alcestei și legătura acesteia cu Alicia. Alcesta, ca și Alicia, a ales să păstreze tăcerea după un eveniment tragic prin care a trecut. Alcesta este cea care o inspiră pe Alicia și este cea care leagă cumva evenimentele din carte. Cu fiecare pagină citită, mi-am dorit să aflu mai mult, să fiu alături de psihoterapeutul care o trata pe Alicia, Theo Faber, să înțeleg, să descopăr, să dezleg misterul tabloului pe care Alicia îl pictase dupa ce marea tragedie avusese loc. Alicia, pictorița renumită, femeia cu o viață aparent perfectă, și-a împușcat soțul de cinci ori în față. Nu, nu este un spoiler, este chiar descrierea cărții pe care o puteți citi pe coperta patru. Nu acțiunea în sine este importantă, ci motivul. De ce s-a întâmplat acest lucru? Care este motivul care ar fi putut duce la această tragedie și de ce, din acel moment, Alicia a ales să tacă?

Pe parcursul lecturii mi-am imaginat o mulțime de scenarii posibile, de parcă mă aflam într-un escape room din care era vital să evadez. Spitalul în care este internată Alicia numai escape room nu poate fi numit, dar așa l-am perceput. Dacă am găsit cheia? Vă mărturisesc că da, dar spre final. Să zicem că am reușit să evadez, dar autorul m-a ținut captivă până aproape de ultimele pagini. Când am reușit să dezleg misterul, eram deja aproape de final, iar deasupra mea părea că cineva râde. M-am prins, i-am spus. Nu suficient de repede, mi-a răspuns și a râs. Era autorul. Parcă îl și văd notând într-un carnet: Cititor cucerit. A ajuns la ultima pagină, ochii i s-au mărit, apoi s-a întors și a recitit paragrafe din carte. Mă declar mulțumit.

Eu mă declar mulțumită că am călcat pragul unui (psiho)terapetut și am trăit o altfel de poveste. Mai mult decât povestea Aliciei, am avut parte de câteva ședințe de terapie care m-au scuturat un pic. Nu că mi-aș dori vreo clipă să ajung să stau pe canapeaua cu pricina, dar e imposibil ca, citind această carte, să nu îți pui întrebări despre tine, despre propriile alegeri, despre ce ar fi dacă ar fi.

Thrillerul anului 2019? Nu aș vrea să mă pronunț în privința asta, nu am ajuns nici măcar la mijlocul anului, dar cartea are potențial. Dacă citești cu atenție titlul, îl citești până vezi fiecare cuvânt în fața ochilor, până ce fiecare silabă se leagă cu cealaltă și în minte îți sună mai mult decât tăcerea, atunci sigur vei fi atras spre legenda Alcestei, despre care eu acum am auzit pentru prima dată.

Mulțumesc, Editura Litera, pentru că mi-ai dat ocazia de a citi această carte în avanpremieră (prin Serial Readers, desigur), și îi mulțumesc autorului pentru că mi-a făcut cunoscută nu numai povestea Aliciei, dar și pe cea a Alcestei.

Recomand cartea cu mare drag! O recomand celor care sunt atrași de mistere, de thrillere, o recomand amatorilor de escape-uri, celor care cred că știu răspunsul de la primele pagini ale unei cărți. Pacienta tăcută are toate ingredientele unui thriller de expcepție.

Detalii despre carte găsești aici. Dacă vrei să o cumperi, o găsești
pe Elefant, aici, pe Libris, aici, și pe Cartepedia, aici.

The post Pacienta tăcută, de Alex Michaelides first appeared on Andreea Ban.

Când eram mică, îmi aduc aminte că mă trimitea mama să cumpăr pâine. Stăteam la coadă, cu o pungă în mână, – era mereu coadă la pâine, la lapte, la orice – și, când îmi venea rândul, mă ridicam pe vârfuri și ceream două pâini și restul. Prima dată, s-a uitat ciudat la mine vânzătoarea, dar așa îmi spusese mama, să aduc și restul data viitoare. Nu știam să citesc și să socotesc, dar am învățat repede cum e treaba cu banii. D-aia obișnuiam să-i ascund sub covor și, din timp în timp, ascunzătoarea îmi era descoperită. Nu mă supăram că îmi erau luați, primeam jucării la schimb și, nu știam de ce, mulțumiri.

Încă din clasa întâi, am primit cadou un șnur roz pe care era pusă o cheie. Nu voi uita niciodată senzația aceea de metal rece pe piele, eram mândră că am voie să încui și să descui ușa, că sunt și eu om mare. Dacă am pierdut multe lucruri în primii ani de școală, un stilou, o haină, chiar și uniforma, cheia era la loc sigur. Cum am pierdut uniforma? Simplu. Ora de sport era ultima. M-am schimbat, am lăsat uniforma în bancă și bănuiesc că m-am grăbit foarte tare să ajung acasă după oră, că am luat doar ghiozdanul, nu și uniforma. Au trecut niște ani, dar mama nu uită și se amuză de câte ori are ocazia.

După ore, ajungeam acasă și-mi făceam repede temele pentru ca apoi să ies la joacă. Dacă acum copiii se sună, își trimit sms-uri sau vorbesc pe rețelele sociale, pe atunci stabileam o oră și un punct de întâlnire sau strigam la fereastră. Alinaaaaaaaaaa, Sabinaaaaaaa, Mariaaaaaaa! De obicei ieșea câte un părinte la geam și strigam rugător: Săr’mna! Iese Alina/Sabina/Maria afară? Dacă răspunsul era nu, reveneam cu un: Văăăă rooog frumoooooss!!! Măcar o oră. Nu durea mult negocierea, dar câștigam de fiecare dată. Și stăteam la bară, locul unde se spuneau povești (ca să nu le zic bârfe) de tot felul. Cine cu cine s-a mai certat, cine nu învață, cine rămâne repetent, cine a citit cele mai multe cărți, apoi, mai târziu, cine cu cine s-a cuplat, ce a mai făcut tipul din clasa mai mare, cine e fata nouă. După ce am intrat la liceu, ieșirile în spatele blocului s-au rărit și, în scurt timp, noii colegi mi-au acaparat toată atenția. În plus, a învăța la un liceu din centrul orașului mi-a oferit ocazia de a descoperi locuri noi. Unul dintre preferate era Librăria Noi de la Universitate (închisă între timp), dar asta e altă poveste.

Tot în vremea liceului – nici atunci nu aveam telefon – am descoperit covrigul. Nu știu de ce, dar covrigii din ziua de astăzi, cei pe care îi găsiți mai peste tot, nu au gustul de atunci. Erau foarte ieftini, îi găseam la metrou, la Unirea, și erau mi-nu-na-ți. Erau calzi, moi, un pic dulci, un pic sărați, numai buni de înfulecat înainte de ore și în pauze.

De ce am menționat faptul că nu aveam telefon în liceu? Ca să fie clar că nu telefonul, tehnologia în general, ne face viața mai frumoasă. Ne ajută, da, dar viața e frumoasă pentru că o facem noi să fie. Ne întâlneam fără a avea nevoie să ne dăm mesaje din două în două minute, stabileam o oră și, cu o marjă de cinsprezece minute, eram la locul cu pricina. Pe atunci obișnuiam să ne vedem în față la McDonalds, la Unirii. Și ne bucuram de fiecare clipă petrecută cu prietenii, nefiind distrași de una sau alta.

Acum, douăzeci de ani mai târziu, mă bucur enorm că m-am născut în acele vremuri. E ca și cum aș fi trăit în lumi diferite, lumea în care îl priveai în ochi pe cel cu care vorbeai și lumea asta rece, în care primează să-ți faci un selfie, să dai check-in, și abia apoi să-l privești pe celălalt. Nu zic de ascultat, nu de alta, dar când atenția celui din fața ta este îndreptată mai mult spre prelungirea mâinii, telefonul, parcă întâlnirea este degeaba. Dacă nu ai observat asta, poate că ar trebui să ridici nasul din telefon. Glumesc! Nu toți procedează așa, dar se întâmplă să văd pe unii și alții butonând telefoanele în loc să se bucure de prezența prietenilor.

De unde și până unde povestea asta fără cap și coadă? Nu, nu m-a lovit nostalgia acum, de 1 decembrie. Mi-am adus aminte că am o carte în bibliotecă (apărută la Editura Publica), o carte pe care oricare dintre noi – cei născuți în anii ’80 (și nu numai!) ar trebui să o aibă. De asemenea, este cartea pe care o poți oferi cadou prietenilor tăi din alte țări, cei cărora vrei să le arăți câteva elemente de identitate românească, elemente care sigur vor fi însoțite de povești personale: RO-KIT. Identitate românească în 50 de componente / Romanian identity in 50 components (ediție bilingvă). Eu v-am expus mai sus doar câteva dintre cele 50 de elemente: cheia la gât, covrigul, bara de bătut covoare, coada, punga. Veți găsi în carte și Ateneul, câinii maidanezi, coliva, cozonacul, Dacia 1310, mici, mucenicii, statu-n poartă etc. Este poate o înșiruire de cuvinte cu scurte descrieri și ilustrații reprezentative, dar, ținând cont de poveștile fiecăruia dintre noi, povești care se află în spatele fiecărui cuvânt (element), cărțulia asta este neprețuită. O recomand cu mare drag!

 Detalii despre carte găsești aici. Dacă vrei să o cumperi, o găsești
pe Elefant, aici, pe Libris, aici, și pe Cartepedia, aici.

The post RO-Kit sau generația cu cheia de gât first appeared on Andreea Ban.

„Completitudine (s.): întâlnirea minților, corpurilor și sufletelor.”

Nu știu dacă vi s-a întâmplat cu vreo carte până acum, dar atunci când am terminat de citit TU, nu am știut dacă să mă bucur pentru personaj sau să am o discuție cu minte despre doaga care-mi lipsește. Cum să rezonezi, fie și o secundă, cu un personaj precum Joe Goldberg? Dar am rezonat în câteva momente și m-am simțit vinovată, apoi am salutat autoarea pentru felul în care a pus povestea în cuvinte, cum m-a făcut complicele lui Joe, cum am simțit ca el, cum i-am dat dreptate pentru ca în clipa următoare să ies din transă și să-mi dau o palmă imaginară:

– Trezește-te, fată, băiatul ăsta e psihopat, mi-am zis.
– Da, este, dar…
– Niciun dar!

Cartea mi-a fost recomandată ca fiind wow și de citit chiar acum. Ba, mai mult, mi-a fost recomandată chiar de cea care a tradus-o, (ex) librarul meu preferat. Și cum să nu am încredere în Anca mea, când ea e cea care mi-a făcut cunoștință cu O viață măruntă, cartea care mi-a zguduit mintea și sufletul (am zis sufletul, da!) anul acesta cât pentru mulți ani de acum încolo. Știam la ce să m-aștept de la TU, deși cerusem în mod expres să nu mi se dea detalii. Vreau să fiu surprinsă, i-am zis Ancăi. Mi-a zâmbit cu zâmbetul ei de librar care ar spune multe, dar se abține, zâmbetul care ascunde furtuni de cuvinte colorate.

Am plecat în vacanță cu această TU sau, mai degrabă, ACEST TU. Și povestea începe așa:

“TU intri în librărie și îți ții mâna pe ușă cât să te asiguri că nu se trântește. Zâmbești, rușinată că ești o fată drăguță, unghiile tale nu au ojă și pulovărul tău cu anchior e bej, și e imposibil să-mi dau seama dacă porți sutien, deși nu cred că porți.”

În acele prine rânduri, prima întâlnire a personajelor, am văzut o fată drăguță și un librar, un tip care citește, care poate întreține o conversație, care este sociabil, carismatic, pe care vrei să-l ai aproape și cu care nu te plictisești niciodată. Apoi urmează Capitolul 2. Nimic din ce mi-am imaginat că va fi nu s-a adeverit. Până și gândurile cele mai negre au fost modelate precum o cocă lăsată la dospit. TU, Caroline Kepnes, ai fi fost, poate, autoarea preferată a lui Joe. TU, Caroline, mi-ai arătat că în fiecare dintre noi e un mic psihopat și, uneori, psihopatul scapă în lume și lumea îl iubește. M-ai făcut să îndrăgesc psihopatul și să-i fiu alături în momentele critice, momente în care ar fi trebuit să fiu de partea cealaltă a baricadei.

Despre ce este cartea? Despre Joe, librarul, și Beck, fata care intră într-o zi în librărie și față de care simte ceva. El îi zice iubire. Și o iubește cu pasiune, cu dăruire, o iubește așa cum doar Joe-librarul poate iubi. Dacă la început mi-am făcut o impresie despre ea, văzută prin ochii lui impresia mea s-a făcut țăndări. Poate că realitatea ei a fost diferită. Realitatea lui, însă, te face să-i dai dreptate (pe alocuri), să te revolți, să vrei răspunsuri, să ceri socoteală.

Este o carte apreciată de cei care au citit-o. Eu nu știu dacă să o recomand, nu de alta, dar dacă spun că mi-a plăcut, atunci ce vei crede despre mine, tu, cel sau cea care-mi apreciezi recomandările? Apoi, nu pot să spun că nu mi-a plăcut pentru că aș minți și nu e frumos. Cartea este scrisă impecabil, vei fi tras în poveste de la primele rânduri. Auzi vocea personajului și, foarte probabil, vei avea impresia uneori că Joe este lângă tine, îl vei înțelege, îi vei șopti la ureche una, alta, el îți va spune ție secrete și, la final, vei fi complice la povestea lui. În acel moment vei înțelege ceea ce încerc să spun acum.

Citește cartea și spune-mi că nu ai rezonat deloc, dar deloc cu Joe. Mă voi bucura pentru tine, pentru mine, pentru că sunt și cititori cu toate țiglele pe casă. Dacă ai rezonat și tu cu el, nu mai zic nimic. Te îmbrățișez cu prima ocazie și îți urez succes în toate cele, dar să stai departe de mine.

Detalii despre carte găsești aici. Dacă vrei să o cumperi, o găsești
pe Elefant, aici, pe Libris, aici, și pe Cartepedia, aici.

Încă ceva, în această toamnă va apărea ecranizarea acestei cărți. Da, îl vom vedea pe Joe într-un serial ce promite a fi excepțional, nu de alta, dar să vedeți distribuția. Vă dau câteva indicii: Gossip Girl, Pretty Little Liars… v-am convins?

Lectură plăcută și vizionare și mai plăcută!

The post Cine ești TU și ce-ai făcut cu mine? first appeared on Andreea Ban.

Se spune că în momente de cumpănă, când chemi moartea sau vine ea prin preajmă, nechemată, îți trece toată viața prin fața ochilor. Eu le-am oferit celor doi protagoniști ai istorisirii mele nu doar câteva momente, ci o oră întreagă, pentru a vorbi unul cu celălalt și fiecare cu el însuși.

Despre ce e vorba, cum e?, am întrebat-o pe Alina când am aflat că a scris o nouă carte. De data asta e roman, mi-a spus, e o poveste cu un el și o ea, el vrea să… Hopa! Roman ai zis?! Hai că mi-ai stârnit curiozitatea. Să văd cum o strecor pe lista mea de lecturi. Stai liniștită, se citește repede, a adăugat ea. Dar nu mi-a spus că, pe cât de repede se citește, pe atât de greu îmi va fi să mă despart de carte, de personaje.

A trecut mai bine de o săptămână de când am terminat de citit Ultima oră și încă o port cu mine, în geantă. Nu reușesc să ies din poveste pentru că Alina, draga de ea, a binevoit să dea viață unor personaje fără a le duce la The End, unul clar. Știți voi, punctul pe I. Recunosc, îmi plac poveștile lăsate în coadă de pește, poveștile în care cititorul e invitat să contribuie, să încheie povestea. Acestea sunt poveștile care te bântuie mult timp după lectură. Și poate că din același motiv îmi și displac, nu mă lasă să-mi continui călătoria în lumea cărților, vreau să aflu ce se întâmplă cu personajele. Am finalizat povestea Lui şi a Ei în repetate rânduri, dar parcă tot aş vrea să aflu ce soartă le-ar alege autoarea.

Povestea începe cu El și continuă cu Ea. Știm de la început ce se va întâmpla în această ultimă oră. De fapt, aceasta e impresia pe care o avem. El a decis să se sinucidă, Ea, apărută de nicăieri, îl oprește și amână momentul pentru o oră. Minutele trec greu, dialogul între cei doi este aproape inexistent, dar povestea curge și ne trezim în fața a două personaje complexe, două personalități total diferite care, în mintea mea, se potrivesc de minune. Când povestea lui s-a încheiat, (parcă) s-a trântit o ușă. Am tresărit. Tot ce am crezut că știu s-a năruit făcând loc altor imagini. Replica ei, deși șoptită, m-a luat prin surprindere. În momentul acela mi-am dorit ca povestea să nu fie deja la jumătate, mi-am dorit ca cei doi să aibă mai mult de o oră… Și ora s-a reluat cu gândurile ei.

Nu am realizat decât mult după ce am început cartea că cele două personaje nu au nume. Povestea curge atât de lin, că nu ai nevoie de astfel de detalii, nume, oraşe, date… cititorul e invitat să completeze golurile. Astfel, la final de poveste, El şi Ea erau (pentru mine) Mihai şi Lavinia. Strada pe care locuia El era undeva în Cotroceni, o zonă de case vechi, îmbrăcate cu iederă şi grădini cu flori. Această libertate pe care autoarea ne-o oferă face ca povestea să ia un număr de nuanţe egal cu numărul de cititori ai cărţii şi tare mi-ar plăcea să aflu și alte impresii. Se spune că atunci când scriem, ne scriem pe noi. În cazul de faţă, Alina a desenat o oglindă în care cititorul se poate descoperi pe el însuşi. Am căutat-o pe ea, obişnuită fiind cu scrierile (cărți, articole) anterioare, dar am renunţat după scurt timp, lăsând poveștile personajelor să mă învăluie. Și am trăit alături de cei doi, le-am trăit suferințele, frustrările, micile bucurii, le-am înțeles alegerile și i-am certat pentru răutăți. La final, am rămas cu privirea în carte, pe ultimele rânduri (nu zic că vedeam în ceață, nu!), și nici măcar ciocolata pe care am avut-o alături de la un moment anume nu mi-a putut alina golul din stomac. Ce se întâmplă mai departe? Ce aș vrea eu să se întâmple? Ce ar vrea autoarea? Ce vor face personajele? Ce aș face eu dacă aș fi…

Recomand cu mare drag cartea Alinei Grozea, Ultima oră. Se citește (mult prea) repede, se trăiește intens. La final, când vei închide cartea, vei avea senzația că îi cunoști pe acei oameni sau că poveștile lor sunt inspirate din viața ta. Vei dori să tragi de mânecă pe autoare, să afli cum, de ce, când, cine…

Cartea este disponibilă la Librăria Eminescu (comandă aici)
și la >>

Ultima oră, de Alina Grozea
Editura Cartea de Suflet

P.S. Am scris cele de mai sus de câteva zile. Am crezut că pot pune cartea în bibliotecă. Nu am reușit. O mai țin un timp pe noptieră, poate o oră, încă o oră…

The post Ultima oră, de Alina Grozea first appeared on Andreea Ban.

Și, vai, cum m-a zguduit cartea asta. După primul capitol am simțit nevoia să aud vocea surorii mele. Mi-e dor de ea mereu, dar intrând în povestea celor două surori, Sarah și Emily, am simțit dorul și mai acut. Apoi, cu fiecare pagină, realitatea mea s-a desprins de realitatea lor și tristețea a luat locul dorului. Nu m-am mai regăsit în povestea fetelor, ci am privit cum alegerile fiecăreia le-a dus în direcții total diferite și cum forța destinului (o exprimare cam pompoasă, știu) le va aduce împreună printr-o întâmplare nu tocmai plăcută.

Deși destinul lor tragic este expus chiar din prima frază a cărții, tocmai acea frază mi-a stârnit curiozitatea și am trecut cartea pe lista de lecturi în primă instanță. Dacă atunci când am citit primele rânduri priveam cu speranță către deznodământ, acum citesc acea frază și mi se încețoșează vederea. Îmi trec prin față imaginile desenate de autor, case, oameni, discuții, scene descrise atât de bine, încât am senzația că le-am văzut, că am fost acolo, alături de personaje. Prima frază a căpătat un cu totul alt sens în momentul în care am închis cartea.

Nici una dintre surorile Grimes nu avea să fie fericită în viață și, privind înapoi, li s-a părut întotdeauna că necazurile lor au început odată cu divorțul părinților lor.

Da, aș putea rezuma cartea prin această frază. Ni se arată, din start, destinația. Dar oare este destinația importantă sau important este drumul parcurs? Răspunsul este limpede: drumul. Cum au ajuns fetele în acele situații, ce alegeri au făcut? Dacă ar fi ales altfel, viețile lor ar fi fost cu mult mai diferite? Apoi, inevitabil, apar întrebările personale: ce aș fi făcut eu în locul lui Emily? Ce aș fi făcut în locul lui Sarah? În multe dintre situații nu am găsit răspunsuri. Autorul a dat viață unor personaje care par a fi rupte din realitate, cu care te-ai putea certa în viața reală, pe care ai vrea să le convingi că nu e bine să accepte una sau alta. Marea problemă (și frustrare) în ceea ce privește cărțile de acest gen e că nu ai cum să intervii. Ești martor, privești neputincios cum oamenii aceia greșesc când ar putea să nu o facă. Și, uneori, îți vine în minte o situație similară în care tu ai încercat să convingi pe cineva, sau cineva a încercat să te convingă pe tine, că acea alegere e pur și simplu greșită. Dar vorbele s-au pierdut în vânt și cineva a suferit.

Spuneam la primele pagini ale cărții, cu mare entuziasm, că este o carte de oferit cadou surorilor. M-am răzgândit. E carte de făcut cadou oricui crede că viața e dificilă, oricui vrea să descopere o scriitură bună, oricui are impresia că el are dreptate. Fiecare dintre noi avem dreptate, fiecare dintre noi știm mai bine. Din păcate, alegerile noastre de acum ne vor face să ne bucurăm sau, dimpotrivă, să ne dăm cu capul de pereți mai târziu. Și în privința asta nu ne poate ajuta nimeni. Viitorul e o enigmă. Nu ne rămâne decât să sperăm că va fi unul cu zâmbete și… cu toți dinții (detaliile în carte). Una dintre surori a avut noroc. Să fie cea care a avut o familie? Sau cea care a ales să trăiască liber?

Despre titlu nu am spus nimic și nu vă spun prea multe. Este un moment din carte, este o fotografie. Este, aș spune eu, esența cărții. O dorință împlinită, un vis la care cineva a aspirat și care s-a stins în timp. S-a uscat și a dispărut.

Dacă ați citit cartea, vă aștept cu impresii. Dacă nu ați citit-o, v-o recomand cu mare drag. Se citește ușor, se trăiește intens și se recomandă prietenilor cititori.

Cartea este disponibilă pe , și pe >>

Parada de Paște, de Richard Yates
Editura Litera

The post Parada de Paște, de Richard Yates first appeared on Andreea Ban.

O persoană care e în stare să-și trădeze partenerul îl vede întotdeauna complotând exact la fel. Oamenii lipsiți de onestitate nu cred că există oameni onești. 

Când am aflat că Stephenie Meyer a scris o nouă carte, m-a încercat o bucurie tâmpițică (cu OMG-uri și țopăieli prin casă). Este una dintre autoarele ale cărei cărți mi-am promis* să le am, să le citesc, oricât de criticate, lame sau… (fill in the blanks) ar fi. În afară de nuvela Noua și scurta viață a lui Bree Tanner, pe care o am dar nu am citit-o, mă laud că sunt la zi cu toate cărțile ei. Am citit și iubit seria Twilight, am citit cele 12 capitole scăpate (nu știu cum) pe net din Midnight Sun, am adorat Gazda, m-am plictisit și enervat la Life and Death: Twilight Reimagined și am citit cu mare interes cea mai nouă carte a ei, Chimista.

Vă spun din start că m-a amuzat foarte tare mențiunea unora sau altora că ar fi o carte pentru adulți. Știți voi, ca filmele pentru adulți. Nu, e o carte pe care o pot citi și tinerii fără nicio problemă. E un roman de acțiune presărat cu niște romantism pe ici pe colo și o cantitate rezonabilă de suspans.

Dacă în primele cărți am avut parte de fantasy cât cuprinde, în Chimista se schimbă radical macazul. Nu tu vampiri, nu tu vârcolaci sau extratereștri.

Povestea pe scurt: Ea, Alex, fosta armă secretă a unei agenții fantomă, este vânată pentru că știa prea multe. I se oferă șansa de a-și reface viața, prin asta însemnând să accepte cu o nouă (și ultimă) misiune. Protagonista, deși pică în capcană, descoperă adevărata cale spre libertate dar și iubirea – acel sentiment pe care nu îl cunoscuse (bla bla).

Oamenii ca noi, care trebuie să știm lucruri pe care nimeni nu vrea să le știm, în cele din urmă devin incomozi. Nu trebuie să faci nimic greșit. Poți să fii un om cât se poate de loial. Ei sunt cei în care nu poți avea încredere.

Oricine citește cu atenție descrierea cărții (vezi aici), se prinde cum va fi cartea. Acțiune, suspans, compuși chimici (mă așteptam la mai mulți), poveste de dragoste. Nici mai mult, nici mai puțin.

Povestea este diferită de restul cărților autoarei, da, dar nu pot spune că vai, stilul e cu totul altul și că Meyer scrie acum cărți pentru oameni mari. Nu. Meyer scrie, abordează și alt gen de cititor. Sau poate că se adresează fanilor care au crescut între timp și vor altceva.

Când am început să citesc Chimista nu aveam cine știe ce așteptări. Nu citisem impresii despre carte tocmai pentru a nu fi influențată. Primele zeci de pagini mi s-au părut wow. Aveam acțiune, aveam o ea smart, o ea care făcea minuni din compușii chimici. Așteptările mi s-au ridicat cu fiecare pagină până a apărut în peisaj cel de-al doilea el – fratele protagonistului. Atunci s-a dus naibii entuziasmul meu. Trioul ea – tipul torturat – fratele tipului torturat mi-a adus aminte de trioul Edward – Bella – Jacob. Și, vă rog să mă credeți, nu e nicio legătură între cele două seturi de personaje. Doar că, zic eu așa, nu cred că aveam nevoie de încă un trio (vezi și Gazda). Sau poate că asta e semnătura autoarei, triouri în diverse forme și combinații.

Bun. Entuziasmul s-a dus. Am început să mă uit lung la numărul de pagini și să trag de carte. Mi-am spus la un moment dat, pe parcursul cărții, că e de bine, mă voi bucura mai mult de prezența personajelor, de poveste. Dar mă amăgeam. Cartea ar fi fost (poate mai) ok și cu 200 de pagini mai puțin. Nu de alta, dar dacă e să iau la puricat acțiunea, nu cred că s-a petrecut mare lucru în acele multe sute de pagini (nici măcar scene pentru adulți – că tot e carte pentru adulți, ha!). Finalul a fost okiuț, și nu mă refer la Prolog, dar nu s-a ridicat la nivelul suspansului creat pe parcurs. Singura comparație care îmi vine în minte, e aceasta (caz real):
Eu, în școala generală la ora de sport. Aruncatul mingii de oină. Îmi privesc colegii cum aruncă. Unii lovesc peretele școlii, iar peretele e foarte departe. Pot și eu, îmi zic. Îmi vine rândul. Pun mâna pe minge și entuziasmul îmi scade, dar nu de tot. Sigur pot să o arunc la câțiva metri. E chesiune de fizică, greutatea ei, forța cu care o împing… Arunc mingea. Cât credeți că a zburat? Nu. Greșit. Mingea a picat în fața mea. Jur. Juma’ de metru, ca-n desenele animate (ca să nu zic filmele cu proști). Așa și cu suspansul din carte. La final a făcut fâs. Am închis cartea, am notat-o ca fiind citită, mi-am făcut o rugă mică (Meyer, mai scrie una, una mișto!) și am trecut la următoarea.

Dacă o recomand?!

Da. Vei descoperi în carte câteva mesaje de luat în seamă, deși se prea poate să le fi întâlnit și în alte scrieri (sau chiar filme). Mie mi-a plăcut foarte mult cum a fost creionată onestitatea și cum a fost pus accentul pe responsabilitate și încredere. Poate vă așteptați să zic ceva și de partea cu iubirea… nu voi intra în subiectul acesta. Vă las pe voi să descoperiți ce și cum. Citatul de mai jos mi-a plăcut:

N-am fost atras niciodată de nimeni cum sunt atras de tine și cum am fost din prima clipă în care te-am văzut. E ca diferența dintre… dintre a citi despre gravitație și a cădea liber pentru prima oară.

Dacă ești fan Twilight și vrei să afli ce-a mai scris Meyer, cartea e un must read. Altfel, e pe riscul tău. S-ar putea să îți placă foarte mult (dacă ți-a plăcut foarte mult, te rog să-mi spui și mie de ce), s-ar putea să te simți ofensat de carte (și aici, te rog foarte mult să-mi spui de ce – am citit ceva de genul ăsta pe Goodreads și am râs, nu am priceput de ce era acel cineva ofensat) sau s-ar putea să zici că ai citit altele mai bune și să mergi mai departe.

Cartea o găsești la , la sau la editura Trei (aici).

 *De ce mi-am promis să citesc toate cărțile lui Meyer?

Pentru că nicio carte nu a avut asupra mea efectul pe care l-a avut Twilight. Cei care nu ați citit cărțile, care știți povestea din recenziile altora, care ați văzut filmele și vă avâtați în discuții de parcă știți voi mai bine ce porcărie e seria asta cu vampiri strălucitori, vă zic că e fix părerea voastră și că vă doresc și vouă măcar o carte care să vă tulbure în acest fel (sunt subiectivă până-n pânzele colorate). Poate ați găsit-o deja, caz în care mă bucur și vă invit să îmi spuneți care e.

Așa, Twilight. Nu am cuvinte să vă descriu stările prin care am trecut citind această serie. La momentul respectiv, se întâmpla la începutul lui 2009, văzusem deja primul film, îmi plăcuse. Voiam mai mult. A fost prima carte pe care am citit-o în engleză. A fost prima serie pe care am citit-o în doar câteva zile (și nopți). Viața mea s-a oprit pentru a trăi Twilight. În timp, filmele nu au făcut decât să-mi readucă senzațiile din timpul lecturii. Am văzut primul film de vreo șapte ori iar pe al doilea de patru ori. Pentru asta o ador pe Meyer. Mi-a intrat pe sub piele și, cumva, sper ca prin noile cărți să primesc doza de ce-o fi fost atunci iar și iar. I-a ieșit cu Gazda.

Chimista, Stephenie Meyer
Editura Trei

The post Chimista, de Stephenie Meyer first appeared on Andreea Ban.

Dar ce înseamnă hygge?

Hygge (pronunțat hiu-ga) este o calitate a prezenței noastre și o trăire a comuniunii cu ceilalți. Înseamnă să ne simțim confortabil, protejați, alinați și adăpostiți. (…) Hygge are legătură cu a fi, nu cu a avea.

Hygge este o tradiţie şi o emblemă a naţiunii daneze de mulţi ani. Dar nu este obligatoriu să fii danez ca să înţelegi şi să te bucuri de hygge: cu toţii recunoaştem temele universale care stau la baza practicării sale – apartenenţa, încrederea, conectarea, comuniunea, reciprocitatea, înrudirea, siguranţa, căminul, mulţumirea, autenticitatea, prezenţa şi iubirea.

Micile bucurii ale vieții sunt cele care contează. Am spus asta în nenumărate rânduri și, cu riscul de a deveni plictisitoare, o repet acum. Micile bucurii sunt cele care ne pun roțile în mișcare, care ne luminează chipurile și ne ajută să zâmbim. Oricât de gri ne-ar fi zilele, întotdeauna vom găsi ceva care să ne arate că, de fapt, „dracul nu-i chiar atât de negru.” Ce trebuie să facem? Ei bine, să ținem ochii deschiși, să fim atenți la ce se întâmplă în jurul nostru, să simțim, să visăm.

Aici fac o mică paranteză: În urmă cu vreo trei ani am avut o perioadă destul de agitată, simțeam că mă scufund, că nimic nu îmi mai ridică moralul. Eram, cum s-ar spune, cu un picior în oala cu depresie. Nu aveam chef de nimic și de nimeni. Într-o zi, pe drum spre serviciu, am ridicat ochii din pământ și am avut un mic șoc. Înfloriseră copacii. M-am oprit în loc și, pentru câteva minute, m-am uitat la coroana unuia dintre copaci. Lumea trecea pe lângă mine, eu mă holbam la minunea de deasupra mea. Unde fusesem până atunci? Când se topise zăpada, când venise primăvara? Din acea zi nu am mai mers cu nasul în pământ. Sunt foarte atentă la ceea ce se întâmplă în jur, la oameni, la natură, la luminile orașului, la sunete și, uneori, la mirosuri (în parcuri).

Cartea despre hygge mi-a adus aminte de toate aceste mici bucurii, toate ceste activități pe care le facem automat și din care, dacă le-am acorda mai multă atenție, am putea să ne încărcăm cu și mai multă energie.

Hygge are loc atunci când ne asumăm plăcerea momentului prezent în simplitatea sa. Se regăsește în lucrurile pe care le facem și care dau vieții de zi cu zi valoare și sens, care ne alină, care ne fac să ne simțim în largul nostru, echilibrați și generoși.  

Practicăm cu toții hygge, dar nu conștientizăm. Cartea despre hygge este un mic manual pe care ar trebui să-l studiem fiecare dintre noi, este un manual despre fericire, împlinire, bunătate. Citind cartea am ajuns să cunosc o părticică din sufletul poporului danez (cam dantelată exprimarea, da, dar nu găsesc una mai potrivită), am descoperit fereastra către o lume pe care o ador fără să o fi văzut vreodată.

Autoarea, Louisa Thomsen Brits, ne invită să facem mici schimbări de practică și percepție, pentru a aduce mai mult hygge în viața de zi cu zi. Cartea este o explorare a conceptului, dar și un ghid practic. În introducere primim o scurtă lecție de istorie și suntem familiarizați cu termenii, dar și cu structura cărții. Cred că, dacă ai citit introducerea, e imposibil să nu vrei să parcurgi fiecare capitol în parte.

Vă voi reda în cele ce urmează câte un citat din fiecare capitol:

Apartenența

Hygge poate fi găsit în situațiile când ne simțim cel mai în largul nostru ca oameni, care ne dau un context, ne oferă identitate, relaționare și istorie. Practicăm hygge în balansoarele de pe verandă, în fotolii, pe trepte și în paturile noastre, în barurile din orașul nostru, în conacele de la țară și în librării.

Adăpostul

Granițele pe care le amplasăm atunci când practicăm hygge pot fi și fizice, și temporale – să ne rezervăm o oră pentru a vizita un prieten, să tragem scaunele în jurul unui foc de tabără sau să închidem ușa pentru a ne crea un bârlog în care să ne uităm liniștiți la un film.

Confortul

Hygge este confortul dat de șosetele fine de lână, de comoditatea robustă a materialului țesut, de moliciunea postavului. Este senzația soarelui cald pe chipurile noastre, nisipul între degete, o piatră rotundă în buzunar, căldura unei mâini. Hygge înseamnă să te strecori în pat iarna și să găsești căldura pisicii la picioarele tale.

Starea de bine

Hygge este un laitmotiv care poate fi trăit în mijlocul tuturor celorlalte elemente ale unei vieți ocupate. Nu este vorba de absența dificultăților sau a problemelor, ci despre un mod de a le gestiona.

Simplitatea

Învățăm ce este hygge atunci când dăm valoare lucurilor banale pe care le facem, când le privim ca pe o parte semnificativă într-un întreg mai mare. Provocările din viața noastră sunt departe de a fi simple. Dacă abordăm sarcinile de fiecare zi în spiritul plăcerii în sine de a le rezolva, parcurgem ziua ca pe o serie de momente deosebite, nu ca pe o listă cu lucruri de bifat.

Ritualul

Prin hygge, creăm momente extraordinare în viețile noastre obișnuite, înșiruite ca mătăniile pentru rugăciune, care evocă asocieri fericite la care apelăm în perioadele dificile. Nu există obiecte sau experiențe intrinsec sacre; ele devin sacre prin intermediul contectului special pe care li-l acordăm.

Vă recomand această carte. Nu ne oferă rețeta pentru a trăi mai bine, pentru a fi fericiți și a uita pentru totdeauna de griji, ci ne deschide ochii asupra a ceea ce avem deja și neglijăm. Este o carte de citit, de așezat pe noptieră, lângă pat, și de recitit din timp în timp.

Voi încheia acum cu un paragraf din descrierea cărții, acela care m-a făcut să zâmbesc când am început să o citesc: “Faceți-vă un ibric de cafea, relaxați-vă în fotoliul preferat și descoperiți singuri cum vă puteți îmbunătăți viața cu ajutorul hygge.” Eram în pat, între perne, cu o cafea aburindă alături, într-o dimineață târzie de duminică.

Să vă fie de folos!

Cartea este disponibilă la , la și pe situl editurii Publica aici >>

Cartea despre hygge, de Louisa Thomsen Brits
Editura Publica

The post Cartea despre hygge, de Louisa Thomsen Brits first appeared on Andreea Ban.