„Corpul tău e unic. Nimeni nu mai are un corp ca al tău, iar asta e fantastic.”
Dacă aș fi citit această carte în adolescență, poate că aș fi privit altfel lumea din jur, m-aș fi privit altfel pe mine. Spre deosebire de colegele mele care aveau ceva forme, eu eram slabă. Prea slabă după părerea unora. Și mâncam mult sau, cel puțin, multe prostii. Cu pâine, cu ciocolată, cu muștar, pâine cu ciocolată, cu maioneză (yum), cu salată de vinete și muștar (yum yum), cartofi păjiți, iar lista ar putea continua la nesfârșit. Nu mă urcam niciodată pe cântar pentru că nu se schimba nimic.
În anii 90, etalonul de frumusețe era simplu: 90-60-90. Nu m-am încadrat niciodată în aceste măsuri, ci le-am depășit complet aiurea. Am fost mereu o scândurică. De fapt scândură, pentru că eram înaltă. Îmi aduc aminte că prin școala generală eram a doua cea mai înaltă din clasă, dar asta nu mă făcea decât să-mi doresc să am câteva kilograme în plus. Și mi-am dorit asta mulți ani, până spre al treilea deceniu din viață. Da, abia după 30 de ani kilogramele au venit spre mine. Și eu le-am primit cu mare căldură. Asta până acum vreo doi ani când am realizat că nu mai pot mânca orice la orice oră din zi sau din noapte, așa cum obișnuiam.
Să ne întoarcem puțin la primii 15 ani. Adolescența. Sunt lucruri care au fost spuse și care au rămas cu mine de-a lungul anilor. Nu știam ce înseamnă frustrarea, nu înțelegeam răutatea. Încercam mereu să le iau apărarea colegilor care erau luați în râs de alții și s-a întâmplat să mi-o iau din această cauză, dar asta e altă poveste. Așa. Aveam o prietenă destul de bine făcută, nu era grasă, dar era înaltă și băieții nu aveau tupeul să se apropie de ea. Nu am înțeles nici în ziua de astăzi de ce a ținut neapărat să-mi transmită că M., un prieten de joacă al nostru pe care, culmea, nu-l plăcea, a spus că am picioarele ca doi araci (aracii sunt bețele care se pun la vie, bubțiri și înalte, pentru a se cățăra vița pe ele) și că distanța dintre ele, sub genunchi, e de trei degete. Vă dați seama ce tâmpenie am putut ține minte? Dar cuvintele m-au durut, nu aveam piciore frumoase. Eram părea slabă.
Alt episod e de prin clasa a 5-a. Eram cu prietenele de la bloc. Erau care mai de care mai îndrăgostite de x sau de y. Una era mai plinuță, alta arăta bine la vârsta aia, una era mereu nemulțumită de cum arăta, alta mai slabă ca mine. Într-o seară, eram cu una dintre ele și cu un amic, un băiat mai mare cu un an care venea mereu la noi la bloc și era tipul cool. Venea cu bicicleta. Vorbeau de greutatea ideală. Da, la vârsta aia, discuțiile erau atât de superficiale că m-aș întoarece în timp să-mi dau palme că participam la ele. Din una în alta, prietena mea (așa-zisa prietenă) a primit aprobarea că ar avea greutatea perfectă. Ea, cu mare aroganță (am învățat cuvântul ceva mai târziu), a aprobat: „evident că am greutatea ideală, pe mine nu mă ia vântul ca pe…” și a arătat spre mine. Cum m-am simțit? Îmi venea să intru în pământ. Nu am putut arunca piatra mai departe, către fata și mai slabă din grup. Ea avea un avantaj, era blondă. Aveam să descopăr mai târziu că prietenele mele, cele care contau, nu erau acolo, că în acei ani am adunat niște saci de frustrări pe care i-am cărat cu mine în timp. Nici măcar complimentele sincere ale unora dintre colegii de clasă nu m-au ajutat să trec peste „picioare stâmbe”, “mai puțin decât un sac de ciment”, “mâini ca așchiile”. Singurul lucru care m-ar fi ajutat atunci, ar fi fost cărți cu mesaje puternice. Dar nu erau, nu ca acum. Nu vorbeam foarte mult cu adulții din jur, nu aveau cum să mă înțeleagă, evident. Scriam în jurnal. Și am scris mulți ani căutând răspunsuri la cele mai cretine întrebări.
Lucurile au început să se schimbe din primul an de liceu. Eram tot slabă, dar a fi slabă parcă nu mai era așa nenorocire. Eu mă chinuiam în continuare să iau în greutate, dar peste 50-52 kg nu treceam. Îmi aduc aminte că eram invidiată pentru că puteam mânca orice, dar absolut orice, și nu se vedea. Puteam să-mi cumpăr haine de orice fel, că se așezau cum trebuie – asta spuneau alții, eu aveam impresia că stau pe mine ca pe gard. A fost ceva în anii liceului care mi-a luat gândul de la felul cum arătam, am descoperit dragostea pentru lectură. Citeam și înainte, dar în liceu s-a produs acel boom. Am început să înțeleg ce se întâmplase cu mine în trecut, am înțeles că fetele care mă priveau de sus și arucau cuvinte aiurea, aveau niște frustrări care le măcinau. Pubertatea și-a făcut jocul, iau noi am picat cu brio. Fiecare dintre noi.
Acum, la mulți ani de atunci, realizez că am fost un copil frumos. Am mâncat sănătos (avea mama grijă de asta) și am avut o gândire sănătoasă (mai puțin faptul că mă chinuiam să mă îngraș). Acum realizez că nici nu eram prea înaltă, ci colegele mele erau micuțe. În timp, lucrurile s-au așezat. Nici scândură nu mai sunt de niște ani, ba chiar am niște kilograme pe care le tot invit să plece. Dar, cum nu fac cine știe ce mișcare, ele rămân cu mine să-mi țină de cald. Nu se știe când vine iarna.
Am citit cu mare interes cartea Mă iubesc așa cum sunt. Am citit-o și gândul mi-a zburat la copilărie, la toate supărările pe care le-am avut atunci pentru că nu mă încadram în normele timpului. Aș fi putut să-mi iubesc corpul mai mult, aș fi putut să-l înțeleg, să nu las să mă macine niște gânduri care nici măcar nu veneau de la mine, ci dintr-o revistă care specifica negru pe alb că actorul X avea o prietenă cu măsurile ideale sau de la o prietenă care avea cupa D la sutien încă din clasa a 7-a.
Cartea poate fi citită de adolescenți și adulți, poate fi citită chiar și împreună cu cei mici, care încă nu știu să citească. Tu, părintele sau educatorul, îi poți citi, iar copilul va asocia textele cu ilustrațiile care sunt foarte sugestive. Cred că fetițele ar trebui să primească mesajul acestei cărți de mici, pentru a fi pregătite pentru schimbările ce vor urma, pentru a înțelege că suntem diferiți și că fiecare corp e frumos – orice culoare ar avea, orice formă sau greutate. Mai departe, fiecare dintre noi trebuie să avem grijă să-l ținem sănătos.
Vă recomand această carte cu mare drag, să o citiți și să o dați mai departe. Cu siguranță e o fetiță undeva care are nevoie de un mesaj puternic.
pe Elefant, aici, pe Libris, aici, și pe Cartepedia, aici.
Mă iubesc așa cum sunt, Jessica Sanders
Ilustrații de Carol Rosetti
Editura Litera
Add Comment