În ultimele două ore am fost undeva sus, acolo unde soarele strălucește și cerul e albastru. O mare de nori mi s-a așternut la picioare și am zâmbit. Libertatea aceea – ciudată libertate văzută din spatele unui geam minuscul – e cea la care visăm cu toții la un moment dat. În general nu ne gândim la ea. Ne rezumăm la zilele noastre simple, cu activități repetitive. Nu vi se întâmplă să ridicați ochii din telefon, calculator sau TV și să realizați că ieri, zilele trecute, erați în același punct, făcând fix același lucru? Mie mi se întâmplă foarte des. Butonez telefonul și ridic ochii. Tramvaiul se oprește și ușile se deschid lăsând să iasă, de multe ori, aceleași fețe albe, lipsite de expresie.

Apar însă momentele acestea în care dorințele ne sunt fluturate pe la nas. Frumusețile de lângă noi, sau de deasupra în cazul de față, ne dau câte o palmă să o ținem minte. M-a încercat o senzație deosebită (pe care nu o pot descrie) atunci când am trecut din griul zilelor obișnuite în ceața de deasupra. Ceața mi-a absorbit grijile toate și atunci când am ieșit din ea am rămas cu un singur gând, acela că trebuie să privim cerul și atunci când sunt nori. Soarele e ascuns undeva după ei. Ne zâmbește de după pleoape aburite de plâns, de somn, de ce vreți voi.

Sunt în Bruxelles de câteva ore. E liniște. E același cer pe care îl vedeți și voi. E acoperit de nori care promit că vor lăsa vreo două trei raze să se strecoare până la mine. Și acum să dau reset. Somn. Fără vise. Doar un somn adânc și liniștit.

După somn a fost poveste. O vedeți aici >>
Să mai fie și altă filă de jurnal?

The post Dincolo de nori. Filă de jurnal first appeared on Andreea Ban.

L. m-a tras de mânecă. Trebuia să plecăm în altă locație. Ne făcuserăm amândoi stocurile de poze. De fapt, el își făcuse stocul. Eu fotografiasem insecta aceea micuță, o surprinsesem pe o floare a soarelui și, pentru că nu și-a luat zborul, am îndrăznit să îi întind mâna. Cu cealaltă țineam aparatul, chinuindu-mă să nu-l mișc, și imortalizam bobul de aur ce mi se plimba pe piele. I-am spus și lui. Nu a-nțeles. Era doar o gâză palidă. O insectă. M-am încruntat la el și i-am spus că habar nu are.

Gărgărița mea avea o poveste. I-o desenasem în acele momente și ea fusese de acord. Era gânguritul unui bebeluș, visul unui copil, dorința unei femei singure, gândul unui bătrân. Era speranță, rază de soare și lumina stelei ce alunecă de pe cer într-o noapte fără lună.

I-am spus lui L. că am cele mai frumoase fotografii, că putem merge acasă. S-a uitat la mine nedumerit, abia ajunseserăm. Aveam încă două locații. Am tăcut și am mers alături de el. Am așezat aparatul în geantă, nu mai aveam nevoie de el. Fotografia pe care o doream era deja făcută. Povestea fusese spusă, desenată, imortalizată. O privesc din când în când și îmi aduc aminte de gărgărița mea frumoasă, gărgărița soarelui.

The post Gărgărița soarelui first appeared on Andreea Ban.

Mă uit acum la imagini și vad doar cartea, cartea aceea cu povestea ei albastră, nisipul cu scoicile, marea cu valurile și teneșii mei colorați. Atât a rămas din acea zi minunată. Atât a rămas din lumea care mi se așezase în față și care m-a învârtit într-o horă plină de culoare. Dar eu știu că a fost mai mult. Întotdeauna e mai mult. În spatele imaginilor sunt povești.

Și iată povestea cea mai frumoasă:

Mă plimb pe malul mării și valurile își întind brațele dantelate către mine. Le zâmbesc și mă retrag din calea lor. Pescărușii zboară în cercuri și țipă ca apucații. În față e un cuplu. Cei doi par a se cunoaște de-o viață. Anii se citesc în privirile lor, în zâmbetele lor calde. Ani frumoși, ani în care s-au împletit anotimpuri și i-au făcut să pară unul. Un clic și poza este gata. I-am luat în lumea mea. 

Ce faci? mă întreabă C. Îi arunc o privire și apoi îi arăt poza. Râde. Îmi știe nebunia. Aș fi în stare să fac poze întregii lumi. Îl iau de gât și ridic aparatul spre soare. Clic. Suntem noi doi și marea. Cea mai frumoasă poveste din lume. Marea își aruncă brațele spre noi de parcă ar mai cere o poză și încă una. Mergem mai departe. Ne împletim și noi visele și anii, ne desenăm amintiri și ne scriem povestea. Marea, cu ochii ei precum cerul, ne privește din partea stângă. În dreapta, soarele apune. Zâmbim. Îmi ia mâna și mă trage spre el. Poate că cineva, în spate, ne surprinde povestea cu un clic.

O poveste care poate fi a mea, a ta, a oricui. Suntem imagini, suntem povești. Marea ne îmbrățișează de fiecare dată de parcă ne-ar vedea pentru prima oară. Marea ne cheamă…

*Cartea din imagine: Povești despre nebunia obișnuită, Charles Bukowski

The post Ochi precum cerul first appeared on Andreea Ban.

Mi-am oglindit visele in ochii tai si m-am lasat purtata de un gand. Te-am asteptat. Te astept. Te voi astepta pana ce pamantul isi va schimba miscarea si soarele va inceta sa mai existe. Te astept cum te-am asteptat candva in alta lume, in alta viata.

Ceasul isi ticaie clipele. Iti scriu acum in miez de noapte, sub clar de luna. Iti povestesc de maine, de ieri, iti povestesc si ma pierd. Cuvintele pleaca spre tine dansand. Le auzi? Iti soptesc noaptea. Noapte tarzie, noapte buna.

The post Oglinda si ceas first appeared on Andreea Ban.

Nu stiu cum a trecut anul acesta, cum s-au intamplat lunile, cum s-au scurs zilele si orele. De fapt, e unul dintre anii aceia pe care nu ii pot compara cu altii, este poate anul fara luni, doar cu intamplari, cu trairi. Nu pot vorbi de o luna sau de alta, ci de momente, clipe de neuitat… atunci cand am ridicat paharele in aer si am strigat cu totii „La multi ani si un 2012 de neuitat!”, atunci cand am sarutat pentru prima data, atunci cand am stiut ca voi pleca, atunci cand am spus „La revedere, merg inainte”, atunci cand am dansat pana in zori si zorii m-au surprins indragostita, atunci cand am spus „Adio”, atunci cand am fost surprinsa cum nu credeam ca un om poate fi, atunci cand am imbratisat oamenii pe care ii iubesc si mi-as fi dorit sa ii fac parte din mine pentru totdeauna…

Anul asta s-a scurs pe nesimtite, am lasat in spate momente pe care le voi lua cu mine in drumul meu catre departe. Sunt fotografii cu zambete frumoase, zambete strambe, zambete bete de fericire, zambete de neuitat. Si, cu toate ca suntem deja in septembrie, as vrea ca 2012 sa se prelungeasca la nesfarsit… Oare cum as putea face ca anul sa nu plece? Vara sa mai stea putin. Toamna sa fie colorata si lungaaaaaa pana ne-am plicitisi cu totii si am face o petitie sa treaca. Dar nu ar trece pentru ca nimeni nu ar vrea sa o semneze…

Cum mi-am petrecut sfarsitul verii? Cu marea alaturi si doua carti. Am terminat o carte acolo, pe plaja sub soare. Am redescoperit-o pe Soni si am lasat-o sa-mi intre pe sub piele cum putine carti au reusit pana acum. Daca era vreo carte alaturi de care sa-mi petrec ultimul week-end la mare, atunci Soni a fost cea mai potrivita. Trairile ei erau valuri inspumate, erau intrebari urlate catre cerul plin de stele, intrebari al caror raspuns a venit cumva sub soare.

Asa mi-am petrecul sfarsitul verii, cu povesti frumoase, cu cer senin si soare cald, cu valuri mici si apa limpede. Iubind. Imbratisand si zambind. Mi-am petrecut sfarsitul verii indragostita, asa cum nici nu imi amintesc sa fi fost. Si poate va imaginati ca as vrea ca maine sa fie din nou vara… Ei bine, nu. Maine vreau sa fie toamna. Este al treilea anotimp pe care il voi petrece cu zambet. E ceva nou, ceva frumos, e colorat si plin de caldura… E septembrie. Luna povestilor ruginii, al frunzelor care se astern in covoare adormite, al apusurilor aurii. E luna in care culorile se aduna cu toatele la munte si ne cheama. Pictori iscutiti au colorat muntii in sute, mii de culori pentru ca noi sa le privim muti de uimire.

Da, mi-am petrecut sfarsitul verii. Sa vina toamna si iarna si poate ca cele patru anotimpuri mi se vor intampla de aceasta data. Poate. Speranta moarte ultima. Visul merge inainte, pe carari nebanuite, minunate. Tu cum ti-ai petrecut sfarsitul verii?

The post Cum mi-am petrecut sfarsitul verii first appeared on Andreea Ban.

„Nu inteleg” am spus, „adica poza???”

Si in timp ce intrebam, imi veneau in minte cuvintele din acea imagine… „eclipsa vesnica cat un sarut”. Poezia mea! O asternusem cu o zi inainte pe blog si iata cum am regasit-o intr-o fotografie. Sa mai spun ce sentiment m-a incercat? Cuvintele mi-s goale si lipsite de orice sens in fata bucuriei care m-a incercat. Daca exista oameni norocosi, oameni cu prieteni adevarati, atunci eu sunt unul dintre ei. Si ei sunt minunile mele de ani multi, pentru toti anii care vor urma!

Va multumesc dragilor, iubitilor, oglinzile mele frumoase!

The post Eclipsa din fotografie first appeared on Andreea Ban.

Acestea sunt momentele in care imi doresc sa fiu indragostita, doar asa le-as putea aprecia la adevarata lor valoare. Aparand in fata asa din senin, are loc procesul brusc de indragostire, insa e un timp care se pierde, e o bucurie de moment. Cand esti indragostit simti nevoia sa imbratisezi lumea intreaga dintr-o privire, sa imbratisezi, sa spui cuvinte fara sens dar pline de-nteles, nu mai conteaza decat minunea ca esti, ca sunteti. Si doar atunci frigul se topeste in frumusetea peisajului, albul e imaculat, copacii sunt perfecti, pana si oamenii au privirile mai senine.

Si uite cum m-am luat cu vorba! Vroiam sa scriu ceva despre imaginatie… o las pe altadata. Noapte calda va doresc!

The post Minunea de azi… first appeared on Andreea Ban.

Oare ce melodie s-ar asorta?

The post Marea mea cea mare first appeared on Andreea Ban.

Se intampla sa fie zile mai gri, zile fara soare si cu ploi reci, dusmanoase. Se intampla sa ni se scufunde corabiile una cate una si nicio raza de soare nu are puterea de a mai straluci pentru ochiul nostru… sau ochiul nostru e lipsit de vointa de a vedea… Acelea sunt momentele in care speranta pare a muri incet, dar tocmai atunci ea e mai puternica. Fara ea am fi morti, ingropati si uitati.

Inchid ochii si incerc sa-mi vad speranta… e colorata, e ca pumnul asta de creioane din care trebuie sa aleg unul. Si speranta mea cea colorata isi ia cate o culoare si ramane asa un timp, o viata… Si voi desena cu ea tot ce ma inconjoara, voi colora aerul si norii, voi contura zambete pentru totdeauna.

Imi aduc aminte ca atunci cand eram micuta desenam povesti, puneam pe hartie (sau pereti) imagini doar de mine intelese. Printese cu rochii lungi, gradini cu flori, soarele cu cerul si apele line. Incercam sa pun acolo si stropul de stralucire din imaginatia mea, insa desenele ramaneau fade. Doar speranta le facea sa fie cum vroiam eu. Un plan pentru viitor. Ma pregateam de pe atunci sa scriu. Imi asezam cuvintele in desene. Acum, dupa ani, imi caut cuvintele in culoare, in imagine, in creioane care deseneaza speranta pe ici pe colo.

Aleg culoarea verde. Speranta mea e verde. Si cu verde pot colora fericirea, pot colora iubirea si zilele de vara. Doar verdele poate cuprinde in el linistea si zgomotul in acelasi timp, doar verdele poate colora ochi de fata si de baiat in acelasi timp, doar verdele e primavara si vara… si vis.

Speranta voastra ce culoare are?

The post Culoarea sperantei first appeared on Andreea Ban.

Toamna mea e ca paleta unui pictor. Astazi.

Maine poate fi una traznita, fara sens dar plina de-nteles pentru unii, pentru altii… Si daca v-ati lasat prinsi in toamna mea cea bicolora, atunci cu siguranta puteti desena cate o toamna dupa bunul plac.

Daca v-ati tinut imaginatia sub lacat, acum e momentul sa o lasati libera! Sa o aruncati in lume…

Inchideti ochii si imaginati-va… culori, toate culorile din lume… Ce culoare are toamna voastra?

The post Ce culoare are toamna voastra? first appeared on Andreea Ban.