Nu îmi aduc aminte să fi vorbit vreodată cu ei. Erau verii mai mari de la șosea. Eu le spuneam frații Ceaușescu. Nu numai că purtau numele răposaților, Nicu și Elena, dar aveau și trăsăturile celor doi. Ceva la ei mă speria. Poate privirile reci, poate felul în care gesticulau, poate faptul că mă priveau de sus de pe gard când treceam prin fața curții lor. Atunci când mamaie se oprea să schimbe două vorbe cu mama sau tatăl lor, mă ascundeam după fusta ei și nu scoteam o vorbă. Îmi spuneau că sunt timidă. De fapt, eram foarte atentă la ce se discuta și urmăream fiecare mișcare de dincolo de poartă. Știam că ei sunt acolo și că mă urmăresc.

Când am ieșit pentru prima dată cu bicicleta pe șosea era cât pe ce să mă lovească o mașină. Pedalam ușor pe uliță când am văzut șapca de brigadier mișcându-se prin curte. Nu era tatăl, eram sigură de asta. Doar Nicu era suficient de înalt încât să poată fi văzut dincolo de gard. M-am ridicat de pe șaua bicicletei și am pedalat mai repede. Îmi imaginam că, dacă voi avea viteză suficient de mare, voi trece neobservată. Ulița se unea cu șoseaua la capătul curții, așa că nu trebuia decât să pedalez, să urc panta și să fac dreapta pe lângă șanț. Curtea lor era pe partea stângă. Fiind prima dată când pedalam într-o pantă așa abruptă, nu mă așteptam să fie atât de greu. Forța cu care pedalam nu a fost suficient de mare, astfel că la mijlocul pantei, în loc să avansez și să cotesc la dreapta, mă chinuiam pur și simplu să avansez. Am intrat pe șosea cu cea mai mică viteză posibilă, apoi, pentru că tot împingeam la pedale lanțul a pus în mișcare foaia și pinionul iar eu am avut impresia că îmi iau zborul. Claxonul pe care l-am auzit m-a speriat atât de tare, încât nu am mai fost în stare să iau dreapta sau stânga, am traversat șoseaua și am intrat pe ulița din față. I-am simțit privirea în ceafă, știam că m-a văzut și că va merge să mă spună mamei lui, iar mamaie mă va lua la ceartă cum voi intra pe poartă. Când am trecut înapoi, erau amândoi pe podișcă. Am oprit la șosea să mă asigur că nu trece nicio mașină, timp în care ei s-au oprit din discuția pe care o aveau. Îi vedeam cu coada ochiului cum mă privesc. Ochii ei mici îmi aruncau fulgere. Le simțeam cum mă ard. Mi-aș fi dorit să fie un zid mare între noi. Ei să nu mă vadă, eu să nu trebuiască să trec prin fața lor.

În ziua în care mamaie mi-a zis că mergem în vizită la verii de la șosea, am avut un atac de panică. I-am spus că nu vreau să merg, m-am rugat de ea cu cerul și cu pământul, dar nu m-a ascultat. Mergem, a zis. Verii de la șosea nu erau acasă. De fapt, îi vizitam pe părinți. M-am relaxat când am aflat că nu e nimeni care să se uite de sus la mine, care să mă disece din priviri. Ba chiar, mi-am luat libertatea de a mă juca prin curte cât timp femeile puneau țara la cale. Am intrat în vie, acolo unde îi vedeam adesea pe cei doi jucându-se și m-am uitat cu atenție la fiecare porțiune de pământ, la butucii de vie, la pietrele și jucăriile împrăștiate prin iarba de lângă gard. Nu căutam ceva anume, pur și simplu mă uitam și loveam cu piciorul când un bulgăre de pământ, când un borcan.

Întâi a fost mirosul greu. Ar fi trebuit să plec, dar ceva mă ținea în loc. Curiozitatea îmi era cu atât mai mare, cu cât mirosul era mai deranjant. La capătul viei era un boschet ce ascundea un maldăr de lemne, de șipci și araci. La prima vedere părea că cineva făcuse curat prin curte și pusese gunoiul în acel loc pentru a-l arde mai târziu. Dar era mai mult de atât. O bucată de tablă legată cu sârmă ascundea intrarea într-un fort. Am răsucit sârma și mi-am făcut loc printre șipci. Îmi tremurau genunchii, dar nu de teamă ci pentru că eram la un pas de marea descoperire. Aveam să le aflu secretul și atunci voi avea curajul să îi privesc în față. Dar mirosul acela…

Am descoperit un mic laborator. În fort erau alte câteva placaje, bucați de tablă și araci meniți să țină curioșii la distanță. Le-am dat la o parte cu grijă și am descoperit o groapă în pământ. Era ca o grotă în care puteai coborî pe niște trepte săpate în pământ. Nu se vedea nimic înauntru. Mirosul era greu, pământ și animal putrezit. M-am uitat în jur și, într-o oală de noapte, erau pitite niște bucăți de  lumânări arse și câteva chibrituri. Am luat chibritul și bucata cea mai mare de lumânare, era cam cât degetul mic, și m-am apropiat de trepte. Am scăpărat un băț de chibrit și am aprins lumânarea. Flacăra mică, tremurândă, a luminat intrarea. Scările păreau solide. Am pășit cu atenție având lumânarea într-o mână și chibritul în cealaltă. Se auzeau orătăniile din ogradă, găinile, gâștele și porcii. Erau sunetele care mă țineau în priză, afară era lumină și nimic nu avea să se întâmple cât timp le auzeam. Dar, la capătul scărilor, sunetul era mult estompat. Parcă intrasem într-un borcan cu vată. Și atunci am văzut-o. Pisica mă privea cu ochii ei mici și sticloși de pe perete. Parcă era un tablou fără ramă. Lăbuțele erau bătute în cuie, iar capul era aplecat în față cu ochii larg deschiși. Limba îi atârna în partea dreaptă și blănița de pe burtă părea a fi cusută. M-am apropiat de ea pentru a vedea mai bine, dar lumina care s-a reflectat în ceva mi-a atras atenția. Era un borcan. Conținutul lui mi-a întors stomacul pe dos. Nu voiam să mai văd nimic. M-am întors brusc și lumânarea s-a stins. Era întuneric beznă, zgomote slabe se auzeau de afară. Nu știu cum am reușit să aprind lumânarea iar, dar m-am trezit față în față cu chipul ei. Se uita la mine cu ochii aceia mici… ca ai pisicii, mi-am zis. Am întors privirea spre pisică, apoi iar spre ea. Nu puteam scoate nicio vorbă. A întins mâna spre mine, dar m-am tras înapoi. Eram la câțiva pași de scară. Din spatele ei s-a auzit un fâșâit, dar nu am mai așteptat să aflu dacă era el sau dacă era ceva acolo. Am fugit, am aruncat chibritul și restul de lumânare cât colo și mi-am făcut loc printre araci, am împins tabla şi am alergat prin grădină spre mamaie. Femeile s-au oprit din sporovăit şi s-au întors către mine.

– Ce-ai păţit, fată hăi? Cine te aleargă? m-a întrebat mamaie.

M-am oprit lângă ea şi încercam să îi spun ce am văzut, dar nu reuşeam să articulez niciun cuvânt. Scoteam nişte hârâituri de nu mai ştiam de mine.

– Te-am prins, se auzi o voce din spate.

M-am ascuns după mamaie şi am respirat adânc. Trebuia să vorbesc. Trebuia să spun ce era acolo, sub pământ. Tanti l-a întrebat pe Nicu ce s-a întâmplat iar el a dat din umeri.

– Nimic, ne jucam de-a prinselea pe păcăleli.
– Hai, duceţi-vă d-aci, zise mamaie şi mă împinse către băiat.

Nu ştiam ce să fac. Am rămas pe loc şi am dat din cap. I-am spus în şoaptă că vreau acasă, că mă ustură gâtul rău de tot. Mamaie şi-a pus dosul palmei pe fruntea mea, apoi s-a ridicat. Plecăm, a zis ea, apoi i-a şoptit ceva femeii care m-a privit cu subînţeles. Când am ieşit din curte, Nicu a salutat-o pe mamaie şi, privindu-mă, a zis că abia aşteaptă să mai trecem pe la ei. Are şi alte jocuri secrete… Nu am auzit restul frazei, eram deja pe uliţă, iar el vorbea încet. În noaptea aia am visat ca cei doi fraţi se plimbau prin pădure şi au fost mâncaţi de o pisică mare cât un urs. De data asta nu am mai ţipat, am dormit neîntoarsă.

Foto: Pexels.com

The post Verii de la şosea first appeared on Andreea Ban.

Doctorul mă întreabă cum mă simt. Aceeași întrebare, același răspuns. Îi zâmbesc, dar zâmbetul nu e al meu. Îi spun, de această dată fără a ezita, că a fost o greșeală. Am crezut în experiment, am sperat că vom fi toți, că voi reuși să fiu puternic prin ei și că ei vor trăi prin mine. Doctorul îmi aduce aminte de performanțele mele. De testele pe care le-am trecut cu punctaj maxim, de misiunile îndeplinite, de realizările mele. Sunt agentul perfect.

Sunt o aberație, îi spun. Mă folosesc de frumusețea lui Patru, de forța lui Trei, am veselia lui Doi, dar gândurile…, dorul pentru ei mă chinuie. Sunt agentul perfect, dar tocmai aceasta perfecțiune mă face să mă simt mic, fără loc pe pământ. Și mai este și visul.

Nopțile mă trezesc transpirat. Visul mă duce mereu în același loc, o încăpere albă și oameni agitați în jur. Aud zgomotele ustensilelor metalice lovidu-se unele de altele. Văd paturile. Cele patru paturi pe care stăm întinși. Ultimele priviri, zâmbetul lui Doi, pumnul strâns al lui Trei, chipul lui Patru. Rămășițele copiilor care și-au pierdut copilăria printre gloanțe. Un ac îmi străpunge pielea gâtului și totul se stinge. Visul dispare și rămâne amintirea primului apus. Soarele alunecă după dealuri iar eu plâng. Îmi privesc mâinile și plâng. Sunt mâinile fratelui meu. Și inima lui Doi îmi bate în piept și…

Au rămas durerile. Fericirea acelui moment s-a stins la scurt timp. Cincizeci și șapte de ani și nicio zi fără junghiuri cumplite. Poate că, îi zic doctorului, dar vocea mi se stinge.

Îmi spune că nu trebuie să mai privesc așa lucurile, să înțeleg că acum sunt unul singur. Dar asta nu ar însemna că i-aș renega pe ei? Nu ar fi ăsta sfârșitul lor? Și dacă e așa, atunci pentru ce am mai acceptat experimentul? Ședința se termină. Imaginea e mereu acceași, eu privind imaginea din oglindă. Un minut. Eu salutându-i pe ei.

Am vrut să-i salvez, am vrut să-i iau cu mine, dar am eșuat. Oamenii mor și nimic nu-i poate aduce înapoi, nici iubirea și nici tehnologia. Rezultatul e o iluzie și această iluzie s-a destrămat. Oglinzile spun adevărul. Adevărul mi-a apărut în față, auriu ca apusul din acea primă zi a morții mele, a noastră. Adevărul e că tot ce a rămas din noi este o fotografie a patru copii. O cioară!, a strigat unul dintre ei în acea ultimă zi. Ceilalți s-au ridicat de pe scaune lăsându-și jucăriile pe jos. Râdeau. Și copiii au plecat la război.

Text scris în cadrul cursului de Creative Writing din Vamă. Tema: povestea să se lege de una dintre fotografiile date. Am ales-o pe cea de sus.

The post Eu sunt Unu first appeared on Andreea Ban.

PS. Nu ezitați să dați cu… impresii. 😀

–––––-

Era rândul lui Cristi să stea cu Maia. Laura rămânea cu prietenele în oraș. De obicei nu avea nicio problemă, ba chiar era încântat să petreacă câteva ore cu fetița. Era o legătură puternică între ei. Se înțelegeau din priviri. Până și izbucnirile Laurei deveneau amuzante atunci când se uitau unu la altul. Mama, spunea Maia umflându-și obrajii și oftând. Mama, spunea Cristi acoperindu-și urechile pentru câteva secunde. Râdeau apoi pe înfundate până ce Laura revenea în cameră.

În seara aceasta însă era finala. Vorbise de vreo două săptămani cu Mircea să vadă meciul împreună. Nu îi putea refuza pe niciunul dintre ei, iar Laura nu avea de ce să afle. Îl va chema pe Mircea și vor vedea meciul pe terasă, copiii se vor juca și până să ajungă ea acasă musafirii vor fi deja plecați.

***

–          Tati, tati, strigă Maia, pe mine de ce nu mă iei cu tine în depozit? Ce e acolo
–          Nu e loc de joacă, scumpo. Acolo taie tati lemnele, sunt tot felul de lucruri pentru oameni mari.
–          Vreau și eu să fiu mare, zise Maia aranjându-și rochița primită de la bunica de ziua ei.

Ce zi frumoasă fusese! Împlinise patru ani. Știa că acum e mare, așa spunea toată lumea. Numai mami și tati nu știau. Vor afla și ei, își spunea ea. Acum ajung la clanță. Sunt mare, da!

***

Meciul începuse. Cei doi bărbați stăteau pe terasă comentând alegerile antrenorului. Riscase prea mult lăsându-l pe Chiricescu pe banca de rezervă. În minutul șapte Tamaș se strecură cu mingea și șută. Cristi sări de pe scaun și cu mâinile în aer scoase un hai, bă, că începu câinele să latre. Și lumina se stinse.

–          Ce dracu! Ziseră cei doi în același timp.

Se întâmpla foarte rar să se întrerupă curentul și foarte rar seara.

–          Maia, strigă Cristi. Maia!

Niciun răspuns.

–          Poate se joacă la panoul de siguranță, zise Mircea.
–          Nu cred , știe că nu are voie în depozit.

Bărbații plecară să verifice panoul. Era liniște, vocile copiilor nu se auzeau, nici păsările, nici frunzele nu mai foșneau. În fața depozitului era pistolul cu apă al lui Ionuț iar ușa era deschisă.

–          I-am spus că nu are voie, zise Cristi dându-și ochii peste cap.

Intrară și bâjbâiră pe întuneric până găsiră lanternele și merseră la panou.

–          Auzi ceva? întrebă Mircea luminând locul cu lanterna.

Cristi se întoarse și lumină și el în jur.

–          Nu, zise și se întoarse spre panou. Siguranțele erau intacte.

Cei doi tresăriră când luminile se aprinseră și un zgomot puternic se auzi din încăperea de alături. Poate și un țipăt?

–          A pornit fierăstrăul, zise Cristi și fugi într-acolo cu Matei în urma lui.

După peretele care despărțea în două depozitul o văzu pe Maia stând pe jos. Ținea în poală un ghem de păr roșcat și mângâia chipul care o privea cu ochii larg deschiși.

–          Maia, țipă Cristi.

Mircea stătea nemișcat privind tabloul din față. Respira din ce în ce mai greu și lanterna îi căzu din mână.

–          I-am spus că nu avem voie, zise Maia. I-am spus, dar nu m-a crezut. Nici acum nu crede.

Rochița fetei era roșie, un roșu aprins, același roșu cu care îi erau mânjite mâinile și fața.

–          Doar adulții au voie, mai zise ea.

***

Maia suflă în cele optsprezece lumânări de pe tort. Ești majoră, ești mare acum, îi răsunau în cap cuvintele invitaților. Dar ea știa mai bine. E mare de mult timp. E mare din ziua în care s-a ridicat pentru prima oară pe vârfuri și a deschis ușa depozitului. Atunci aflase și Ionuț, dar Ionuț voia să o pârască. Ionuț era un copil rău.

–          El nu va fi niciodată mare, le zise ea păpușilor din cameră mai târziu. Toate aveau capetele în poală și ochii mari, deschiși. Și ele știau că ea e mare.

The post Și-a pierdut capul first appeared on Andreea Ban.

Tema: Scrieţi o poveste de groază pentru copii, care, citită de cei mari, să aibă un cu totul alt sens. (o pagină)

—————–

A fost odată ca niciodată un băieţel care se uita toată ziua, bună ziua, la televizor. Îi plăceau desenele animate. Părinţii au început să se îngrijoreze atunci când băieţelul a început să stea cu gura deschisă. Din când în când îi spuneau să o-nchidă, căci va înghiţi televizorul. Copilul nu-i lua în seamă şi le spunea să tacă, să îl lase să se uite la ursuleţ, la elefănţel, la soricel şi la pisică, la zebre. Azi aşa, mâine aşa, şi, într-o bună zi, ce crezi că s-a-ntâmplat? Băieţelul a înghiţit televizorul.

Mihnea a căscat ochii mari. Andrei, fratele lui râdea pe înfundate. Mihnea tăcea. Se uita când la Andrei, când la bunicul, aşteptând ca povestea să continue.

Părinţii, înnebuniţi de spaimă, l-au dus pe copil la spital. Era un caz grav şi nu aveau decât o singură soluţie, să-l opereze şi să-i scoată televizorul din burtă până nu începeau animalele să iasă de acolo. Bunicul îşi trase răsuflarea şi îi făcu semn lui Andrei să fie serios.

Mihnea deja nu mai avea răbdare. Şi ce s-a întâmplat, bunicule? L-au salvat, nu-i aşa?

Stai să vezi, micule, cum a fost. Doctorii l-au pregătit pe băieţel, l-au îmbrăcat într-un halat din acela verde, tăiat în faţă în formă de pătrat, apoi l-au urcat pe masă. Şi-a luat fiecare câte un bisturiu – cuţit din ăla subţirel, ştii cum arată, nu? – şi au început să taie.

Şi, şi?, întrebă Mihnea strângând în pumni pătura de pe canapea.

Cum şi? Când au deschis burta băieţelului, televizorul era pornit şi, pentru că erau desenele alea frumoase, cu şoarecele şi pisica, au început şi ei să se uite.

Nu!, strigă Mihnea. Ba da, aşa e, îl asigură bunicul.

Şi l-au înghiţit?

Ei, Mihnea, copile, nu pot să-ţi spun mai departe, că, ştii, e poveste pentru cei mari. Dar, dacă vrei să afli, uită-te la televizor mai departe.

Andrei, luându-şi o mină serioasă, îi întinse telecomanda fratelui său mai mic. Uite, vezi că a-nceput Tom şi Jerry. Mihnea s-a uitat la el, apoi la bunicul. Îi tremura bărbia. Ar fi vrut să vadă desenele, însă, nu voia să fie şi el înghiţit de doctori. Se ridică, luă o carte de pe masă şi o dădu bunicului. Uite, buni, citeşte-mi povestea cu Peter, e mai frumoasă.

—————–
Curs: Florin Iaru
Observații: Povestea este foarte bună.

The post Mihnea şi televizorul first appeared on Andreea Ban.

Ma gandeam zilele trecute la prieteniile mele cele mai vechi… 15 ani, 17, 25 de ani… Nu mai am degete la maini sa numar anii. Si nu stiu unde s-au dus, in ce sertare ale trecutului s-au ascuns. Parca ieri eram… si mai apoi am crescut si am plans si am ras impreuna, am iubit si am oftat. Am fumat pe jos in bucatarie si am invatat la materii idioate cu denumiri care mai de care mai inteligente. Am ascultat radio tarziu in noapte si ne-am dedicat melodii stupide. Am iubit din nou si am sperat in vise care s-au stins mai apoi. Uneori numaram stele impreuna de pe covoare groase de iarba tanara si ne promiteam prietenie nesfarsita. „Nu mai vorbesc niciodata cu tine!” strigam la ei sau ele – prietenii cei mai buni. Si a doua zi alergam intr-o suflare si arboram steagul verde al eternei impacari.

Imi aduc aminte ca aveam o prietena cu care ma certam, ma impacam, uneori ne paruiam si ne mai ardeam cate una. Au fost ani lungi in care ba eram cele mai bune prietene, ba invers, dusmance inchipuite. Ea concura mereu cu mine, iar eu eram mereu mai buna. Cu cat eram mai buna la una sau alta, cu atat se incapatana sa ma intreaca. Uneori reusea si atunci imi era cea mai buna prietena din lume. Si apoi am crescut… un an, doi. Am facut un pact. Daca ne certam la scoala, ne impacam acasa. Daca ne certam acasa, ne impacam la scoala. Si a mers. Acum ne certam, cateva ore mai incolo ne impacam. Suna atat de stupid acum. Insa cred ca acolo era o prietenie mai presus de noi. Mai tarziu, cand scoala si locul de joaca nu ne-a mai legat, nu am mai avut ocazia sa ne certam, dar nici sa ne vorbim prea mult. Uneori mi-e dor de ea, de noi. Alteori ma gandesc la acele momente si zambesc. „Nu mai vorbesc niciodata cu tine!” spuneam atunci. „Nu te voi uita niciodata!” spun acum.

Ceva mai tarziu au aparut iubirile mele. Si au ramas. An dupa an, anotimp dupa anotimp. Au trecut pe langa noi cele mai mari iubiri, s-au stins in apusuri de soare dorintele cele mai arzatoare. Ne-am schimbat in ochii unora si totusi am ramas aceleasi suflete deschise. Ne iubim mai presus de orice si inca mai stim sa stam in varful patului la povesti. Mai vesele sau mai triste, intrerupte de un telefon sau un planset de bebe frumos, vorbele ne sunt la fel. Doar cuvintele sunt mai grele. Cafeaua a ramas aceeasi, ca si lacrimile si zambetele. Niciun rid nu le-a brazdat.

Cat de norocosi sunt cei care isi au prietenii aproape, care numara anii pana le pierd sirul? Le imbratisez pe fetele mele pana la cer si inapoi, ca doar aia e iubirea adevarata, cea care se intoarce la tine. Imi doresc alti 15 ani si inca 15 si inca 15 pana la sfarsit!

The post Amintiri cu drag… first appeared on Andreea Ban.

Vorbeam cu niste prieteni de anii pe care i-am lasat in spate, de varsta noastra si cica am ajuns la jumatatea vietii. Asta am spus si acum 5 ani, la fel si acum 10 ani… nu se stie niciodata care ne va fi jumatatea vietii… Poate va fi maine, peste 3 ani sau poate a fost acum 7 ani. Aceasta necunoscuta ar trebui sa ne puna putin pe ganduri, sa ne intoarcem in timp si sa alegem partea din noi care a zambit cel mai mult pentru a o aseza in fata oglinzii in fiecare zi.

Copiii din ziua de astazi suntem noi, cei care am fost candva. Priviti-i atent, nu se deosebesc cu nimic. Sunt galagiosi in grupuri si timizi atunci cand sunt singuri, unii par rebeli, altii tocilari, isi tin gheozdanele aruncate smechereste pe un umar, iar fetele de la o varsta incep sa poarte genti sa para mai chic, mai mature. Reusesc sa fie niste copile cu un strat in plus de machiaj si o geanta prea plina de carti. Si cu toate astea imi plac, imi plac la nebunie si ei si ele. Privindu-i atent iti poti face o idee despre muzica pe care o asculta, filmele pe care le vad si cartile pe care le citesc… daca le citesc.

Copilul care am fost odata tresare din cand in cand si se cere eliberat de poverile inutile de zi cu zi. Copilul care am fost ma priveste uneori in oglinda si m-ar trage de mana in ploaie. Copilul care am fost simte un dor nebun de tot ce a lasat in urma si se intreaba unde s-au dus anii… Copilul din tine ce spune?

The post Copiii din ziua de astazi… first appeared on Andreea Ban.

The post Copiii vorbesc despre iubire first appeared on Andreea Ban.

soare, vara, cirese, mare, masina, realitate, scoica, frunze, ciocolata, muzica, bancuri, copaci, floare, cer senin, nisip, sticla, biliard, click, telefon, cuvinte, bicicleta, program, casa, dex, gradina, desene animate, fata, carte, felicitari, ochelari, baloane, copii, briza, ocean, vise, papusa, radio, barbie, cadouri, facebook, cafea, nori, harta, opera, iubire, jocuri, Lady Gaga, stire, terasa

Nimic concret, asa-i? Pare a fi o salata de cuvinte fara niciun sens. In cele ce urmeza voi incerca sa le dau un sens… ordinea va fi aleatoare. Sa vedem ce iese…

––-

In fiecare an, cam pe la Craciun incep sa ma gandesc la vara. Dupa toata nebunia aia cu alergatura prin oras, lista de cadouri, impachetarea, apoi momentul magic al primirii si daruirii cadourilor, incep sa ma gandesc foarte intens la vara care va urma, la caldura soarelui si la cerul senin care imbraca totul intr-o aura de veselie. Cu cat ma gandesc mai mult cu atat e mai aproape, cu atat trec mai usor peste frigul iernii si peste gerul ce-mi crapa buzele si-mi face sufletul mic ca un glob de sticla.

Vine vara. E soare. Gandul imi este agitat si zboara intr-una catre mare. Incaperile imi par din ce in ce mai stramte si tot ce vreau, tot ce visez e sa plec departe, catre mare. Imi umplu timpul cu dorinte crescande, cu imagini si nimic nu-mi poate lua entuaziasmul acela specific. Vacanta mi se asterne in fata ca o fotografie desenata de mana mea. O dau mai departe, visul meu devine opera de arta menita sa-i fericeasca pe altii.

Tot ce fac, oriunde merg, ma duce cu un pas mai aproape de mare, de nisipul cald… Obisnuiesc sa-mi iau bicicleta si sa plec de nebuna, sa cutreier parcuri si strazi pustii. Lacurile pe langa care trec sunt bucatele din puzzle-ul imens, bucati dintr-un ocean de vise, le strang pe fiecare in fotografii marunte si fara sens pentru ca la final sa isi capete sensul maret. Surprind copii mai mari sau mai mici, copii veseli, fara griji, fara ganduri gri. Surpind copiii asa cum trebuie sa fie, nebuni si fericiti, alergand veseli dupa baloane colorate. Nu stiu ca mai tarziu baloanele se vor sparge in mii si mii de responsabilitati, ei traiesc clipa si eu traiesc fericirea lor. Ma hranesc cu vise mici pentru a-l intampina mai apoi pe cel dorit, pe cel final.

Imi place sa plec aiurea, sa ma urc la volan si sa plec in cautarea soarelui… plec cu el in fata si il urmaresc pana se ascunde obosit in noapte. Muzica imi umple masina, imi umple sufletul si mintea. Incerc sa imi caut gandurile dar ele sunt departe… iubirea e langa mine. O imbratisez cu privirea si zambesc. Ultima raza de soare se stinge in rosul cel mai arzator. Opresc. Din radio se revarsa sunete ce ma fac sa ma simt mica, lacrimile imi ard privirea si simt ca nu mai am aer. Cobor din masina. Imi las ochelarii pe bancheta si lacrimile sa se rostogoleasca. Copacii isi spun povestile aruncand spre mine frunze. Un gand de toamna imi trece prin fata si vad gradina buncii cu trandafirii scuturati. Nu! Nu vreau sa fie toamna, nu! Urc in masina repede si fug, las in urma padurea cu toti copacii ei, cu toate gandurile lor, alerg spre casa. Mereu spre casa.

Nu am nevoie de harta, ma ghidez dupa simturi, dupa stele. Tot ce intalnesc in cale ma ghideaza spre casa, spre cald, spre liniste. Dar in linistea noptii voi da de stire tuturor ca plec. Ca nu ma mai intorc. Primesc felicitari. Sunt calde si reci. Vin de nicaieri. Poti sa fii singur cuc, sa nu ai suflet de om care sa-ti calce pragul cu lunile, dar viata ti-e plina de “prieteni”. In toiul noptii daca arunci o intrebare, facebook-ul iti da un raspuns. Asa am ajuns? Sa vorbim pe calea undelor? Candva ne intalneam in mijlocul parcului, la terasa de pe lac, acum suntem cu totii niste fete intr-o carte. Atat. Respiram in pixeli si plangem in biti, zambim in poze si traim in secunde. Avem un program al naibii de incarcat si extragem zambete din bancuri. Trist. Astazi ne aducem aminte cu drag de jocuri si desene animate ce ne-au fericit candva demult, dar nu avem puterea de a-i ferici pe cei mici cu ele. Ei au o cu totul alta realitate, una cu pokemoni si lupte, cu muzica ce zgarie timpane. Realitatea lor e youtube, Lady Gaga, mall, Mac, messenger, gadget-uri, Barbie online si Second Life, cuvinte pe care nu le mai gasim nici macar in Dex. Noi ieseam la un biliard joia dupa scoala, ei se vad la un billiard in fiecare zi online. Noi jucam un sah din cand in cand in parc, ei se lauda ca au invins calculatorul. Viata e la un click distanta si prietenii niste numere de telefon.

Si trasar din nebunia de vise, tresar pentru ca stiu ce ziua de maine va fi altfel. Maine voi simti briza marii prin par, voi fi doar o alta fata cu o carte si o cafea la terasa de pe plaja. Voi fi intr-o lume de ciocolata in care copiii vor avea cirese la urechi si vor alerga ridicand in urma lor fire de nisip. Pe plaja mea nu vor aparea nori, vor fi doar vise de sticla pe care le voi sparge in dorinte implinite. Voi pleca in cautarea iubirii mele si o voi gasi adusa de un val. Iubirea mea va fi intr-o scoica mica si alba. O voi strange la piept si voi pleca zambind ca o papusa manuita de undeva de sus… Papusarul meu e viata si cerul cu stelele lui. E Craciunul caruia ii cer mereu sa imi poarte pasii spre mare. Asta e unicul cadou pe care l-am cerut constant si l-am primit constant.

––-

Multe cuvinte, poveste lunga! Iata ca ceva a iesit. V-ati fi imaginat ca de la cuvintele acelea voi ajunge la povestea asta? Lasati cuvintele sa vina la mine, le transform in povesti! 😉

The post Povestea din cuvinte first appeared on Andreea Ban.

The post Happy thought… first appeared on Andreea Ban.

The post Cine stie, cunoaste… first appeared on Andreea Ban.