La fel mi se întâmplă acum cu serialele*. De fiecare dată când ajung la finalul unuia spun că nu mă apuc de altul până nu le termin pe cele începute deja. Dar, culmea, se întâmplă să dau peste câte un nou serial căruia nu îi pot rezista. Vreau să-i rezist. Îl trec pe lista pentru vizionări viitoare și îmi văd de treabă. Când mi-e lumea mai dragă, însă, dau peste el. Și nu o dată, ci de multe ori. Revăd trailerul, citesc o impresie sau două și, fără să-mi dau seama, deja sunt la episodul doi sau trei și mă întreb cum de i-am putut rezista atât de mult.

Nu zic că toate serialele mă țin prinsă cap-coadă, în niciun caz. Dar sunt unele care îmi taie respirația. Sunt ca un drog. De la un episod sau două pe săptămână, ajung să dau gata câte un sezon. Știți despre ce vorbesc, nu-i așa?

Destul cu vorbăria. Haideți să vedeți care sunt cele șapte seriale care m-au prins, pe care le urmăresc. Unele sunt wow, altele mega-wow, dar mai sunt și cele okish (okeiuțe).

1. American Horror Story
Am auzit de el de mult timp. Îl aveam pe listă încă de când urmăream Penny Dreadful. Cineva mi-a spus atunci că dacă îmi place Penny, îmi va plăcea și mai mult AHS. Nu știu dacă îmi place mai mult, dar îmi place foarte mult. Acum sunt la finalul sezonului 3. Este addictive!
Trailer Sezon 1 >>

2. Westworld
Nu îmi aduc aminte dacă trailerul m-a convins sau a fost doar prezența lui Anthony Hopkins care m-a făcut să spun DA vizionarii primului episod. În aceeași seară am văzut și al doilea episod pentru a fi la zi. Lunea a devenit o a doua „GOT night”.
Trailer>>

3. Divorce
Uite, apare un film cu Sarah Jessica Parker.
Când?
Restul e poveste. Dacă îmi place filmul? Nu știu, nu mă pot decide, dar de ea îmi place până la SATC și înapoi. Acum am senzația că am primit o nouă porție de Carrie, o Carrie la casa ei. Și sunt mulțumită.
Trailer>>

4. Blunt Talk
De vorbă cu Blunt e filmul ăla pe care îl urmărești pentru a te relaxa după o zi infernală la birou, după un film greu de digerat sau când ai o stare meh. Toate personajele din Blunt sunt hilare, fiecare te uimește cu doza lui de ridicol, de genialitate, de strălucire sau absurd. De văzut!
Trailer>>

5. Gotham
Am evitat mult timp să încep serialul acesta. În același timp, îmi doream să aflu povestea din spatele (sau din trecutul) lui Batman și a villan-ilor din jurul lui. M-a prins de la primul episod. Interesant e că rezonez destul de mult cu anumite personaje negative. Cum ar fi serialul fără Pinguin, spre exemplu? Da, e printre preferați.
Trailer>>

6. Fear the Walking Dead
Cum, nu ai văzut The Walking Dead!?, mi s-a zis la un moment dat. Nu, dar m-am uitat la Fear the Walking Dead de la primul episod. Mi-a plăcut. Îmi place. Cu siguranță voi vedea și celălalt film, dar mai încolo un pic.
Trailer>>

7. The Flash
Am văzut primul sezon (aproape tot, parcă). L-am lăsat în așteptare o perioadă. E așa, ușurel. Îmi place ideea de metahumans, îmi place cum se dezvoltă personajul. E okeiuț.
Trailer>>

–––––––––––––––––––––––––––-
Au mai fost câteva seriale care mi-au plăcut mult și foarte mult. Despre unele am scris pe aici la momentul vizionarii lor. Mai sunt cele care nu s-au terminat și la care aștept noile sezoane. Acestea sunt:

1. The 100  – Sezonul4: 1 ianuarie 2017
Am scris despre el aici. Este unul dintre serialele care m-au fascinat de la primul și până la ultimul episod. Am murit câte puțin cu fiecare personaj ucis, am trecut prin o sută de stări diferite. E unul dintre serialele pe care le-am recomandat și le recomand cu mare drag. Să-l vedeți!
Trailer>>

2. iZombie – Sezonul3: Aprilie 2017
Am văzut cele două sezoane de-a lungul a câtorva luni. Nu te prinde, te lasă să respiri, te lasă să iei pauze, dar te face să revii la el. Mi-a plăcut foarte mult personajul principal, zombiul șef(ă), Liv. Îl are pe vino-n-coa.
Trailer>>

3. Pretty Little Liars – Sezonul 7-2 (final) – Aprilie 2017
Uite, acesta e un serial care se poate continua la nesfârșit. Mereu apare un nou suspect – A (criminalul) poate fi oricine. De la un sezon la altul am ajuns să bănuiesc pe toată lumea, chiar și pe fete. Doar sunt micuțe și mincinoase. Filmul are la bază o serie de cărți, de care, din păcate, nu sunt atrasă. Dacă le-ați citit și ați urmărit și serialul vă aștept cu impresii.
Trailer>>

4. Orange is The New Black – Sezonul 5: Iunie 2017
Am citit cartea, apoi m-am apucat de serial. Cu alte cuvinte, mi-am făcut temele înainte de ieși la joacă. Și ce m-am mai jucat. Filmul ăsta e și el addictive. Am scris mai multe aici. Tot ce pot spune e că mai e așa mult până la anul, în iunie…
Trailer>>

5. Game of Thrones – Sezonul 7: cândva în 2017 (dacă știe cineva…)
E cineva care nu e la zi cu serialul acesta? Da, tu și tu și tu. Norocul vostru, voi cei pe care nu v-a atras/prins în mrejele lui. Noi, restul, stăm cu sufletul la gură sezon de sezon, episod de episod. All men must die, știm. Dar nu putem să nu sperăm că el sau poate ea sau el vor ajunge la capătul labirintului teferi și nevătămați. Am murit odată cu prima Mână. Am murit apoi cu și cu … am înviat și iar am murit. E o senzație de film. Nu vă puneți contra curentului, orgoliile nu-și au locul aici. Parol!
Trailer>>

Acestea sunt filmele pe care le urmăresc. Le-ați văzut? Pe care? Dacă sunt altele pe care le considerați addictive, să-mi spuneți. Acuși se termină AMHS și nu mai am ce vedea. 🙂

*Nu mai citesc în paralel (decât rar) – dacă mă apuc de o a doua carte, o citesc până la capăt și abia apoi o reiau pe prima.

Sursă foto

The post 7 + 5 seriale pe care le urmăresc first appeared on Andreea Ban.

Înainte să intru în detalii, peste care puteți oricum să săriți, vă recomand să vedeți Bridget Jones’s Baby. Este cel mai amuzant film pe care l-am văzut anul acesta (nu că ar fi fost prea multe amuzante) și rețeta perfectă pentru a-ți descreți fruntea, a alunga norii și a te relaxa. Am râs cu lacrimi, da, și m-a durut puțin și maxilarul.

Bridget Jones, care a cucerit lumea în urmă cu vreo 15 ani (când a trecut timpul?!), se întoarce pe marele ecran pentru a-și continua aventurile de burlăciță zăpăcită, amețită, neîndemânatică sau cum vreți voi să-i spuneți. Sinceră să fiu, a trebuit să revăd trailerele primelor două filme – Bridget Jones’s Diary (2001) și Bridget Jones: The Edge of Reason (2004) – pentru a-mi aduce aminte ce s-a întâmplat anterior. În afară de câteva flash-uri legate de simpatica Bridget (Rene Zellweger), minunatul Darcy (Colin Firth) și nesuferitul Daniel (nu îmi place Hugh Grant!), nu mi-a revenit nicio amintire legată de filme. Parcă nici nu le-am văzut. Asta nu m-a împiedicat să mă bucur de acest al treilea film și să oftez la scenele din trecutul personajelor, special inserate pentru a trezi nostalgii.

Dacă în filmul anterior Bridget părea că va rămâne cu Mark Darcy (mi-a zis o prietenă), iată că noua Bridget, cea de 43 de ani, vine să dărâme mitul lui “și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” arătându-ne că nu trebuie neapărat ca cei doi să rămână împreună și că povestea poate continua din orice punct, pe un cu totul alt drum decât ne-am fi așteptat sau ne-am fi dorit. Chiar dacă timpul trece, evoluăm, ne maturizăm, unele obiceiuri rămân lipite de noi pentru totdeauna. Bridget, deși ancorată bine în prezent, are micile (sau marile?!) ei aiureli care o definesc. Și, ca să nu mai bat câmpii, haideți să vă spun, concret, despre ce e vorba în film.

Singură și nefericită (nu vă lăsați înșelați de imaginea de mai sus), femeie de carieră ajunsă din urmă de generația tânără și, oarecum, depășită de noile viziuni în domeniu (televiziune), Bridget are parte de o mare surpriză atunci când se aștepta mai puțin. Rămâne însărcinată. Nu, nu e spoiler – v-ați putut da seama de asta din titlu. Nu e spoiler nici faptul că se culcă o dată cu fermecătorul Jack (Patrick Dempsey) și a doua oară, o săptămână mai târziu, cu Darcy. Împrejurările sunt mai puțin importante. Ideea e că se trezește însărcinată și marea întrebare este cine e tatăl? Dacă vă așteptați la siropoșenii sau la o poveste despre sarcină, ei bine, nu e deloc așa. Trecem cu ea prin cele nouă luni, vom fi acolo și la naștere, dar întrebarea care plutește pe buzele tuturor nu face decât să țină spectatorul în suspans și să stârnească hohote de râs la intervale scurte de timp. Trebuie să îi vedeți pe cei doi potențiali tați ca să înțelegeți despre ce vorbesc. Sunt minunați!

Deși preferatul meu este de departe Colin Firth, Dempsey a avut un rol superb, a reușit să îmi atragă atenția mai mult decât mă așteptam și să mă aducă în situația de a nu ști pe care dintre ei să îl aleg. Trebuie să-i fi fost foarte greu lui Bridget cu așa bunăciuni de-o parte și de alta! Dincolo de personajele principale, am avut parte și de o surpriză cu voce și una de nota 20. Ed Sheeran – pe care nu l-am recunoscut decât când a-nceput să cânte (Bridget din mine a zâmbit și a fost de acord că seamănă cu cineva cunoscut) și Emma Thompson cu cele câteva replici superbe, memorabile.

Nu știu cât de mult v-am atras atenția asupra filmului, dar sper că suficient de mult încât să-i dați o șansă. De-ar fi un așa film pe an, ar fi prefect, a spus prietena cu care am văzut filmul. De acord!

Și, ca să vedeți că nu sunt singura cucerită de Bridget, vă invit să citiți și impresiile colegei mele de la Serial Readers: Bridget Jones, o nouă filă de jurnal >>

Bridget Jones’s Baby (2016)

The post Bridget, ce-am mai râs! first appeared on Andreea Ban.

We blind ourselves to the truth because we are weak, because we hope. But there’s no hope for love. Love ends in betrayal. Aye and always.

V-ați întrebat vreodată ce a fost înainte de Alba-ca-Zăpada? Eu nu. Am luat povestea ca atare și m-am bucurat de finalul cu “au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. În urmă cu patru ani am văzut filmul Snow White and the Huntsman care, după părerea mea, a fost mai mult despre vrăjitoare decât despre Alba-ca-Zăpada (am scris aici). La momentul respectiv mi-ar fi plăcut ca vânătorul să aibă un rol mai important și, cumva, povestea să meargă mai departe. Dorința mi s-a împlinit!

The Huntsman: Winter’s War (Războinicul Vânător și Crăiasa Zăpezii) vine să completeze imaginea de ansamblu cu ce a fost înainte și după momentul Alba-ca-Zăpada. Acel final fericit pe care l-am primit în 2012 se schimbă într-unul sumbru, căci vrăjitoarea mai are un as în mânecă. Oglinda. În plus, are și o soră de care a avut grijă să-i semene.

Freya este cea care, trădată fiind în dragoste, își descoperă puterile malefice și pleacă pentru a-și crește propria armată de vânători letali. Exista o singură regulă în regatul ei, aceea ca supușii să nu iubească, să își păstreze inimile înghețate. Când Eric (Chris Hemsworth) si Sara (Jessica Chastain) încalcă regula, Freya are grijă să-i despartă. Drept să spun, a fost destul de inspirată, desi nu am înțeles exact de ce l-a lăsat pe vânător să plece.

Șapte ani mai târziu, îl reîntâlnim pe Eric după momentul Alba-ca-Zăpada, când este solicitat pentru serviciile de războinic – vânător letal. Oglinda fermecată dispăruse și trebuia adusă înapoi. De aici începe aventura.

Nu voi intra în detalii pentru că tocmai detaliile poveștii sunt interesante. Eric e un fel de Greuceanu cu limbaj colorat (Aye!). Prietenii care i se alătură, drumul (mai mult sau mai puțin inițiatic), obstacolele, vrăjitoarele, deciziile pe care le ia, fac din el eroul pe care mi-am dorit să-l văd în povestea de acum patru ani. Bonus: Alba-ca-Zăpada lipsește.

Povestea nu ar fi avut același farmec dacă nu era prezentă minunata Charlize Theron în rolul Ravenei, vrăjitoarea cea rea (dar bunăăă). Acesteia i se alătură Emily Blunt în rolul Freyei, surioara cu inima înghețată care m-a dus cu gândul la Crăiasa Zăpezii din Frozen. Deși filmul are o doză mare de previzibil, mi-a plăcut mult și foarte mult. Avem doză dublă de forțe malefice, avem poveste de dragoste, avem imagini superbe, costume pe măsură, machiaj și efecte interesante. De asemenea, m-am bucurat să-l revăd pe Sam Claflin (Finnick din Hunger Games sau Will din mai noul Me Before You) chiar și pentru (foarte) scurt timp. Să-mi doresc o continuare în care acest William să aibă rol principal? Da, îmi doresc. 😀

A trecut ceva timp de când am văzut The Huntsman, dar este o melodie din coloana sonoră care îmi place atât de mult, că a trebuit să scriu despre film pentru a o așeza într-un context. Ascult melodia și filmul capătă dimensiuni impresionante. Nu, filmul nu este atât de bun precum îl face să pară vocea lui Halsey, dar cu siguranță merită vizionat. Eu vi-l recomand cu mare drag.

Dacă l-ați văzut, vă aștept cu impresii!

Halsey – Castle (The Huntsman: Winter’s War Version)

The Huntsman: Winter’s War (2016)

The post Vânătorul și Crăiasa Zăpezii first appeared on Andreea Ban.

Sunt fani ai lui Robert de Niro prin zonă? Trebuie să vă fac o mărturisire și mi-e că o să-mi iau câteva roșii de la unii sau alții. Nu îmi place de Niro. Gata, am zis-o! Nu îmi place și pace. De fiecare dată când mi se propune să văd un film cu acest actor am tendința de a-mi da ochii peste cap. De fapt, chiar îi dau peste cap și oftez a “nu vreau”. De ce? Habar nu am. Nu aș putea spune că a fost un film care mi-a dăruit această aversiune față de el (poate Little Fockers, dar în filmul ăsta Ben Stiller e cel nesuferit). Pur și simplu evit să văd filme cu de Niro.

În cazul filmului The Intern (Internul), Anne Hathaway a fost cea care m-a convins. Îmi place tipa. Ochii ei mari, fața de școlăriță, vocea, mimica… e ceva la ea care mă atrage și îmi șoptește că filmul merită văzut. Cu ocazia aceasta am făcut cunoștință cu un nou Robert de Niro. Și acum vă rog să vă luați roșiile înapoi: omul acesta este genial! A dat viață unui personaj pe care tare mi-ar fi plăcut să-l cunosc și în viața reală.

Povestea pare a fi o combinație între #Girlboss (cartea) și The Devil Wears Prada (filmul) în care personajul principal, Jules Ostin, este fondatoarea unei companii online. Dacă s-ar fi făcut o continuare a The Devil… atunci Andrea în mod sigur ar fi fost o Jules, propria-i șefă. Povestea este de fapt despre Ben Whittacker, un bărbat de șaptezeci de ani care descoperă că pensionarea nu este cum și-a imaginat. După mai bine de patruzeci de ani în câmpul muncii, Ben are nevoie de activitate, are nevoie să socializeze, să se simtă util. Postul de intern la o companie tânără, în plină dezvoltare, este exact ce are nevoie.

Filmul se dorește a fi o comedie cu picături de dramă, dar e puțin mai mult de atât. Ben va fi cel care o va ajuta pe Jules nu numai în viața profesională, dar și în cea de familie. La început îl ignoră și încearcă să scape de el (nu de alta, dar cu ce poate fi de folos un bătrânel dichisit?), pentru ca apoi să realizeze că este mai mult decât un simplu intern, este cel care o va ajuta să ia deciziile corecte.

The Intern este o poveste actuală, este despre generația Facebook – mereu pe fugă, fără viață personală, generația care a uitat puterea cuvântului rostit în favoarea celui scris și trimis pe calea sms-ului, mailul-ui, platformelor sociale – căreia i se transmite fără ocolișuri că experiența vârstei a treia trebuie apreciată. Deși sunt depășiți de tehnologie, seniorii au suficientă experiență de viață pentru a rezolva probleme pe care butonatul nu le poate rezolva.

Mesajul filmului e simplu, prăpastia dintre generații nu este atât de mare precum pare. Din când în când ar trebui să lăsăm telefoanele, laptopurile, orice gadget din mână și să stăm de vorbă cu cei mai în vârstă. E posibil să descoperim povești pe care nici măcar cărțile nu le pot spune.

Vă recomand să vedeți The Intern, combinația Hathaway – de Niro este de excepție. Fie că-l vedeți singure (da, e un film dedicat în special doamnelor), fie că alegeți să-l vedeți împreună cu prietenul, este perfect pentru o seară liniștită și cu zâmbete. Dar să nu vă așteptați ca el să fie extaziat. E posibil să-l apuce căscatul, să butoneze telefonul sau chiar să adoarmă. Promite-ți-i că următorul film va fi ales de el. 😉

The Intern (2015)

The post Internul. Experiența nu are vârstă first appeared on Andreea Ban.

The rules have been reset.

Am văzut primul Terminator pe casetă video acum vreo douăzeci și ceva de ani… O viață. Îmi aduc aminte că prin ’90 aveam o revistă glossy în care era un articol despre film. Nu înțelegeam o boabă din text (revista fusese adusă de tata din Franța), însă partea în care apăreau poze cu Arnold și realizarea machiajului mă fascina. Am văzut pozele iar și iar. În perioada aceea, dacă eram întrebată care este actorul meu preferat, spuneam sus și tare: ARNOLD! Filmul preferat? Terminator, desigur.

Când am văzut Soldat Universal, am pus în topul meu un al doilea actor preferat, J.C. Van Damme. Au fost super-eroii copilăriei mele. De-a lungul timpului, Arnold și-a păstrat binemeritatul loc 1. Aparițiile lui sunt mai rare, dar atunci când este pe marele ecran reușește să îl umple cu vocea lui unică, cu figura lui cioplită. Îl umple de amintiri. Dacă aparțineți generației cu cheia de gât, atunci știți despre ce vorbesc.

Seria Terminator a continuat. După fiecare film rămâneam cu un gol, voiam mai mult. Îmi doream să-l revăd pe acest monstru sacru al filmului (cred că îi putem spune așa), să-l mai aud o dată spunând I’ll be back! Dorința mi s-a împlinit până la filmul cu numărul 4 al seriei. Acolo distribuția s-a schimbat și, ca să fiu sinceră, uitasem că l-am văzut, că a existat – mai jos puteți urmări trailerele pentru fiecare film în parte.

Terminator: Genisys reînvie povestea copilăriei noastre reunind familia aceasta mult prea încercată: John Connor, Sarah Connor, Kyle Reese și, desigur, Terminatorul (Guardian) strigat Tataie de către Sarah. Reese este trimis de către John în trecut, în 1984, pentru a o proteja pe Sarah și a salva omenirea, însă lucrurile se complică. Plimbările în timp nu-s chiar așa simple, poate apărea o fractură temporală, te poți trezi că ți-au luat-o alții înainte și trecutul știut se schimbă. Pricepeți ceva de aici? Să revenim. Reese ajunge într-un alt trecut, unul în care Sarah are gardian, e păzită de – surpriză! – un terminator. În acest moment tot ceea ce știa el despre trecut e doar o amintire a lui. Trecutul fusese rescris între timp. Acum vor trebui să rescrie împreună viitorul.

Partea asta cu plimbarile în timp, în trecut, în viitor, în trecutul care nu mai e același trecut și care va schimba viitorul acela din linia deja schimbată mă zăpăcește. Bine, nu e la fel „sucitor” de minți precum Predestination (cu Ethan Hawke și Sarah Snook) pe care ar trebui să-l desenez ca să leg toate firele (și nu sunt sigură că aș reuși), dar are doza lui de îmbârligă neuroni și te prinde. E un film care te duce în lumea lui „ce ar fi dacă” și „stai așa, că parcă nu merge, dar poate…” și te zăpăcește puțin. În încercarea de a dezlega firele, filmul m-a prins.

Dincolo de povestea care e continuată altfel decât mă așteptam, nu dau detalii, sâc!, ni se readuc scene din primele filme. Dacă le-ai văzut, le-ai îndrăgit, acum vei avea momente de uite, wow, vai, dar atunci…, aaaa, ce tare! Și, da, e tare. Cu atât mai tare cu cât actorii aleși sunt reprezentanți ai unor filme care pe mine m-au marcat. Astfel, combinația Emilia Clarke (Game of Thrones), Jai Courtney (Divergent), Jason Clarke (Dawn of the Planet of the Apes) și, desigur, Arnold  Schwarzenegger (Terminator) te duce cu gândul la toate acele scene care te-au cucerit de-a lungul timpului, la personajele cărora acești oameni le-au dat viață.

Mi-a plăcut foarte mult filmul, cu toate semnele de întrebare apărute pe parcurs – v-am spus că a călători în timp nu-i chiar simplu, iar unele explicații găsite sunt cam trase de păr. Acțiunea filmului, scenele de luptă, dar mai ales zâmbetul minunat al lui Arnold și replica pe care o repetă ca pe vechiul I’ll be back, și anume I’m old, not obsolete, nu te lasă să îți bați prea mult capul cu minusurile.

Dacă nu ai văzut trailerul, nu știi mare lucru despre film, atunci trebuie neapărat să-l vezi. Traiectoria familiei salvatoare se schimbă și se schimbă în bine. Visez (iar) la o continuare.

Mai jos sunt cei 31 de ani de terminator. Unii am crescut cu el… Ce vremuri! O fi îmbătrânit el, dar nu e depășit. Asta e clar.

Terminator: Genisys (2015)

Terminator4: Salvation (2009)

Terminator 3: Rise of the Machines (2003)

Terminator 2: Judgment Day (1991)

The Terminator (1984)

The post Terminator: Genisys și zâmbetul first appeared on Andreea Ban.

You couldn’t expect anyone else to share your suffering. You had to carry your pain alone.

Aș putea să vă dau 100 de motive pentru a vedea seria Cei 100 (The 100). Și aș putea să vă dau tot atâtea motive pentru care să citiți orice altceva decât cartea Cei 100. Dar cartea bate filmul, veți spune. Cartea bate filmul în cele mai multe dintre cazuri, e adevărat. Nu și în cazul de față.

Dacă mi-ați citit recenziile (care sunt mai mult recomandări, recenzii e un cuvânt care mă zgârie pe neuron) ați observant că despre cărți scriu de bine. Adică, reușesc cumva să pun în valoare partea bună, partea frumoasă a cărților – acel de ce merită să citești cartea -, partea mai puțin bună fiind lăsată în planul secund (de care, evident, nu mai am chef, timp și chiar spațiu să scriu).

Bun. Să ne întoarcem la povestea noastră. Cei 100. Am văzut filmul – cele două sezoane. Am aflat de el din întâmplare, prietenii cinefili îl recomandau. După ce mă lovesc de un număr de ori de o recomandare de film, apoi, cum să vă zic, o iau în serios. Așa am pățit și cu Hannibal sau Under the Dome, dar asta e altă poveste (sau alte povești, cum doriți). Cei 100 m-a “lovit”, adică prins de la primul episod. Nu știu cum a trecut timpul, dar m-am trezit la finalul sezonului 1, pentru ca spre finalul celui de al doilea sezon să încerc să lungesc povestea. Nu am reușit, evident. Filmul e ca o pungă de chips-uri (ca să nu zic semințe), odată ce ai desfăcut punga, nu mai ai suflare până nu îngurgitezi tot.

Scriu aici de peste 280 de cuvinte și nu am spus nimic despre film /carte. Să-mi fie cu iertare, dar nu am de gând să spun (scriu) mare lucru. Este un film de văzut, nu de comentat. Bine, bine. Câteva cuvinte am. 100 de minori condamnați pentru infracțiuni minore (care pe nava puteau fi pedepsite cu moartea) sunt trimiși pe Pământ pentru a testa dacă acesta este locuibil. De aici, îți zic și crede-mă, ești prins. Ei, cei care acum sunt pe pământ, trebuie să ajungă la Mount Wether pentru provizii, dar, până acolo vor apărea niște obstacole.

Mai mult nu vă spun. Mulți dintre voi ați văzut filmul, știu, dar sunteți voi, cei care abia acum îl descoperiți. Parcă nu aș vrea să-mi colorați blogul cu niscaiva roșii din cauză de spoilere. Tocmai din acest motiv, a faptului că mulți au decoperit recent seria The 100, sezonul 3 va apărea abia la anul (era programat pentru această toamnă). Recomandarea mea e să-l vedeți repejor, să nu avem surprize la anul, ok?!

După ce am trecut prin toate emoțile posibile cu filmul, am aflat că Nemira va publica cartea. Fericire mare, sărbătoare, beție, tot tacâmul. Apoi a apărut prima recenzie. Și a doua. Și… am cumpărat cartea, dar am lăsat-o în așteptare. Două luni mai târziu, după ce mă obișnuisem cu gândul că e cu mult sub film, am citit-o. Așteptările fiindu-mi atât de mici, am reușit să mă bucur de carte mai mult decât speram. Și știți care este cel mai mare plus al cărții, faptul că a fost scrisă. Ideea aceasta a dus la un fenomen, The 100.  Și acest fenoment nu reprezintă doar povestea a 100 de copii trimiși pe Pământ, ci și peisajele, muzica, personajele (în film sunt și alte personaje pe care le veți îndrăgi!), decorurile, chiar și deciziile care sunt luate. Da, cartea a fost ca bobul de fasole a lui Jack. S-a transformat într-un vrej gigant și ne-a invitat să ne urcăm în acea lume minunată.

Da. Aceasta a fost o încercare de recenzie / recomandare negativă a unei cărți. Nu toate cărțile își bat filmele. Există și excepții. Cei 100 este excepția, dar e o excepție pe care orice fan al filmului ar trebui să o aibă. De acolo a pornit totul. Și, dacă nu pentru idee, atunci pentru copertă (chiar dacă trei dintre personaje apar doar în film).

Detalii despre carte și unde o puteți comanda aici >>

Cei 100, de Kass Morgan
Editura Nemira

Iată două recenzii ale cărții care mi-au plăcut (veți găsi detalii despre care eu nu am scris):
Filme-carți.ro >>
Pălărisme.ro >>

PS. Sunt două melodii din coloana sonoră care m-au marcat, pe care le-am ascultat pe repeat și pe care vi le recomand:

Knocking on Heavens Door – Raign

Empire of Our Own – Raign

Coloana sonoră a filmului aici>>

The post Când filmul bate cartea: Cei 100, de Kass Morgan first appeared on Andreea Ban.

When there is kindness, there is goodness. When there is goodness, there is magic.

Îmi plac poveștile. Îmi plăceau atunci când eram mică și îmi plac acum. Este o senzație aparte să vezi pe marele ecran poveștile copilăriei. Întâi mi-au fost citite, apoi le-am citit. Am urmărit desenele animate cu ochii măriți de încântare. Și nu doar o dată! Am văzut și revăzut desenele animate până s-au tocit benzile. Le vedeam la video. Voi, cei care ați prins vremurile casetelor video, sunt convinsă că știți la ce mă refer atunci când spun că nimic nu se compara cu bucuria unei noi casete primite în dar sau un nou film de desene animate apărut la centrul de închirieri.

Cinderella (Cenușereasa) este una dintre poveștile care m-au fascinat. Am plâns atunci când am aflat că fata a rămas fără mamă, i-am detestat surorile vitrege, i-am adorat rochia și pantofii, m-am bucurat când l-a fermecat pe prinț și am jubilat atunci când a ajuns la bal și i-a lasat pe toți cu gurile căscate. Spre deosebire de alte povești readuse la viață prin filme care țin mai mult sau mai puțin firul poveștii, Cinderella este povestea pe care am îndrăgit-o, de care îmi aduc aminte cu drag. Fata orfană este transformată în slujnică de către mama vitregă și batjocorită de surorile proaste și urâte. Fata își pierde pantoful și prințul o descoperă ascunsă…

De ce să mai vedeti filmul in cazul acesta? Simplu. Pentru felul în care povestea a fost transpusă pe marele ecran. Veți găsi în film scenele pe care le știți dar stropite cu praf de zâne. Momentele acelea pe care le cunoaștem cu toții sunt explorate la maximum, regizorul reușind să captiveze privitorul prin culoare, prin costume și decoruri. Mai mult, jocul actoricesc este absolut minunat. Cate Blanchett și Lily James sunt perfect alese pentru rolurile lor – de la gesturi și până la felul în care articulează fiecare cuvânt. Poți să-mi spui „doamnă”, spune Lady Tremaine la un moment dat. Am recunoascut în vocea ei vocea mamei vitrege din povestea copilăriei, acea voce de om rău la suflet pe care mi-o imaginam copil fiind.

Zâna cea bună, deși apare foarte puțin în film, este interpretată impecabil de Helena Bonham Carter. Mi-ar fi plăcut să o văd mai mult… dar, dacă stau bine să mă gândesc, poate că povestea s-ar fi transformat în povestea zânei și nu a Cenușeresei. Helena este absolut minunată! (vezi aici câteva secvențe >>)

Despre prinț aș fi vrut să spun mai multe. Din păcate, ultima scenă în care l-am văzut pe Richard Madden interpretându-l pe Robb Stark m-a lovit atât de rău încât a-l revedea aici, cu acest chip luminos, senin, nu prea s-a legat. Dar nu e asta partea importantă. Prințul este un fel de accesoriu. Este cel cu care Ella va dansa și-i va fermeca pe cei din jur. Bine, cârcotașii vor avea diverse comentarii la adresa dansului cu mult prea profesional pentru o fată care stătuse închisă în mansardă, care… E o poveste, dragilor. Este o poveste cu zâne, cu animăluțe care se transformă în oameni, povestea cu dovleacul care îi servește fetei drept caleașcă și cu pantofii de sticla comozi. Da! Comozi. Mi-a plăcut tare mult această observație a zânei.

Mesajul filmului, cuvintele pe care Ella le poartă cu ea de-a lungul anilor, ar trebui băgat la cap de noi, aștia mari care am uitat să mai fim copii: acolo unde este bunătate este magie. Să fim buni. Restul e… poveste.

Vă recomand acest film. Vă invit să reveniți pentru aproape două ore în lumea aceea magică care ne spune cu toate vocile ei: Totul este posibil. Trebuie să crezi!

Cinderella (2015)

The post Cinderella. Pantofi și dorințe împlinite first appeared on Andreea Ban.

Sophistication has a name. Mortdecai.

De câte ori apare un film cu Johnny Depp mi se aprinde beculețul acela cu „trebuie să-l văd la un moment dat, momentul acela fiind acum”. Nu Pirates of the Caribbean a fost filmul care m-a făcut să-l îndrăgesc – deși atunci am descoperit latura lui amuzantă -, ci Edward Scissorhands. Vă mai aduceți aminte? Da, au trecut câțiva ani, dar filmul mi s-a părut genial (ar trebui să-l revăd!), iar el, Mr. Depp, minunat. Nu i-am văzut toate filmele, recunosc, însă cele pe care le-am văzut au avut ceva… magic. Vocea, gesturile lui, talentul de a trece în pielea personajului, de a deveni personajul m-au fascinat – mă fascinează.

Acum să vă spun câteva cuvinte despre ultima apariție a minunatului, Mortdecai. Charles Mortdecai, un nobil britanic falit, are ocazia de a-și „aranja” situația financiară cu ajutorul nasului său de fin cunoscător într-ale artei. Cu alte cuvinte, omul nostru este dealer de artă. Furtul unui tablou foarte valoros îl aduce la el pe inspectorul Martland (Ewan McGregor), un mic șantajist, care încearcă să rezolve problema tabloului și să-i cucerească minunea de soție. Mortdecai se trezește luat pe sus într-o aventură de zile mari alături de majordomul său, Jock (Paul Bettany). Cei doi m-au dus cu gândul la alte două perechi de minunați: Călărețul Singuratic – Tonto și Sherlock Holmes – Watson (nu e nevoie să vă mai spun filmele sau actorii, da?). Nu aș putea spune care pereche mi-a plăcut mai mult. Pentru că este în discuție filmul Mortdecai, le voi acorda celor doi titlul de cei mai cei, mega-amuzanți, sacul și peticul.

Mortdecai: [Mortdecai’s gun goes off, sending Jock flying] I Believe I just shot Jock.
Jock: An excellent shot sir!

Și acum să mă îndrept spre finalul textului, că sunteți ocupați (cum nu?! aveți film de văzut!) nu de alta. Mi-a plăcut Mortdecai și încă foarte mult. Am râs, am râs și am râs din nou. Johnny are atitudinea aia je m’en fish care smulge zâmbete și de pe cele mai serioase chipuri.

Serios acum, dacă nu te face să râzi înseamnă că undeva este o problemă și sunt necesare investigații amănunțite. Paul Bettany, deși este personajul cu capul pe umeri, este teribil de amuzant și, în același timp, accentuează doza de haz a colegului deja amuzant. Soața protagonistului (Gwyneth Paltrow), o frigidă și jumătate, are și ea rolul ei. Scândura cu fițe care știe să-și folosească farmecele spre a-și salva soțul sau, mă rog, averea lui. Problema ei cu mustățile e o pastilă de râs reuștiă. Ca să nu mai spun și de finalul apoteotic… Na că am folosit un cuvânt jmeker, mai mare ca filmul. (apoteótic, -ă adj. și substantivizat Triumfal ◊ „Final apoteotic: «Se ivesc zorile unei noi vieți».” I.B. 4 VII 72 p. 2. ◊ „[…] unul din acele finaluri care nu pot încolți decât pe teritoriul filmului adevărat, pentru că refuză convenția apoteoticului și așază, încă o dată, întreaga curgere a faptelor în matca vieții obișnuite.” – Dexonline).

Concluzia: Dacă nu ați văzut Mortdecai și aveți nevoie de o doză de râs, neapărat să puneți ochii pe el. Este minunat! Trailerul mai jos.

PS. Încă unul bifat de pe lista lui 2015.

Mordecai (2015)

The post Mortdecai. Văzut. Plăcut first appeared on Andreea Ban.

Fiecare dintre noi avem o viață secretă. Ceea ce facem, ceea ce vorbim, felul în care reacționăm este de multe ori diferit față de ceea ce gândim. Nu de puține ori se întâmplă să ne întrebăm de ce am răspuns într-un fel și nu în altul, de ce nu am acționat conform planului pe care l-am gândit inițial.

Am văzut The Secret Life of Walter Mitty și am zâmbit. Atunci când a apărut filmul am refuzat să-l văd pentru că nu îmi place actorul. Nu știu de ce, dar Ben Stiller are ceva care mă irită. Mimica, vocea, habar nu am. Nu îmi place și pace. Am văzut filmul din întâmplare (de fapt, cineva a insistat și îi mulțumesc acum!). M-a prins de la primele „evadări” ale personajului.

Walter Mitty este un visător. Da, da, toți suntem visători. Walter însă este acela care visează cu ochii deschiși evadând, la propriu, din realitate. Lucrează de ani buni ca editor foto la o revistă, este îndrăgostit fără speranță de o colegă și se retrage foarte des în lumea lui, o lume fantastică, plină de aventuri. Nu ar fi ceva ieșit din comun dacă asta nu ar atrage atenția celor din jur. În momentul în care Walter și femeia visurilor sale sunt pe cale să rămână fără loc de muncă visătorul nostru trebuie să ia atitudine. Și nu oricum, el trebuie să iasă din lumea imaginară și să trăiască aventura la propriu.

Mi-a plăcut filmul, mi-a plăcut foarte mult. Mesajul este puternic, iar imaginile, ei bine, acestea sunt minunate! Nu îmi place actorul, însă povestea m-a făcut să trec peste acest mic inconvenient și, la final, am ajuns să rezonez cu Walter Mitty. Ben Stiller i-a dat viață. Mai mult, Ben Stiller a și regizat filmul, reușind să transpună povestea de numai două pagini și jumătate scrisă de James Thurber (în 1939), într-un film de două ore. Avem dramă, avem comendie, avem aventură, avem poveste de dragoste. Ce am mai avea nevoie? De cele două ore pentru a viziona filmul!

Va recomand cu drag acest film, este frumos. Tare frumos! Cu cât trece timpul de la vizionare, cu atât conștientizez mai mult această lume secretă pe care o port cu mine. Sunt sigură că te vei regăsi și tu în film. Asta dacă nu l-ai văzut deja!

Înainte de a încheia, iată declarația lui Ben Stiller:
„Îmi place că această poveste nu poate fi clasificată,” spune Stiller. „Are comedie, are dramă, este o poveste de aventuri, e reală şi hiper reală, într-un mod fantastic.  Şi totuşi, în centrul întregii poveşti se află un personaj în care, în opinia mea, se poate regăsi oricine – cineva care pare să treacă prin mecanismul vieţii moderne, dar trăieşte o viaţă cu totul diferită în capul său. Pentru mine, acesta întruchipează toate lucrurile pe care ni le imaginăm despre noi înşine şi lume, dar pe care nu le spunem niciodată.” – Cinemagia.ro

The Secret Life Of Walter Mitty (2013)

O altă părere despre film puteți citi pe Serial Readers, aici>>

The post Viața noastră secretă first appeared on Andreea Ban.

Every step has led to this.

Din când în când avem nevoie de câte un film care să ne scoată din cotidian. E nevoie de o comedie care să ne facă să uităm de încruntările zilnice, de o poveste care să ne facă să visăm, de un muzical sau film „dansant” care să ne dea un pic de zvâc pentru a mișca picioarele chiar și de pe confortabilul fotoliu din sufragerie.

Muzica ne salveză, spunea cineva. Cărțile ne salvează, spunea altcineva. Dansul ne salvează, spun ei, cei care colorează filmul Step Up: All In. Pe mine mă salvează cărțile, dar filmele mă relaxează, iar filmele cu dans… eh, e altă poveste.

În cazul de față, povestea este simplă. Un concurs de dans ce are loc în strălucitorul Las Vegas aduce pe scenă o serie de trupe care vor lupta dansa până în ultima clipă pentru a pune mâna pe marele premiu.

Acest Step Up adună vedetele din părțile anterioare ale francizei – așa este descris filmul – pentru a mai cuceri lumea o dată. Sinceră să fiu, în afară de Moose, niciunul dintre protagoniști nu mi-a zis nimic. De fapt, Sean (Ryan Guzman) mi-a zis el ceva, dar nu mi-l aduc aminte din Step Up-ul anterior. Bun. Acest Sean își reorganizează trupa și… surprize, surprize! Iese cu flăcari. Scânteile sunt depășite deja. Dansează oamenii de le merg fulgii (sau cum era vorba aia?!) și încântă privitorul. Vă asigur că veți dori să vă mișcați puțin după filmul ăsta, un club, o petrecere, o oră de dans sau de aerobic la sală, orice care să vă ajute să consumați câteva calorii.

Mai multe despre film vă invit să aflați din trailer. Eu vă recomand să-l vedeți. E relaxant, e amuzant pe alocuri, e cu mesaj – de fapt, e cu mai multe mesaje -, e colorat și îl are și pe Moose. Ce altceva să mai dorești de la un film? Să aibă și continuare… poate.

Step Up: All In (2014)

The post Să dansăm! first appeared on Andreea Ban.