Doctorul mă întreabă cum mă simt. Aceeași întrebare, același răspuns. Îi zâmbesc, dar zâmbetul nu e al meu. Îi spun, de această dată fără a ezita, că a fost o greșeală. Am crezut în experiment, am sperat că vom fi toți, că voi reuși să fiu puternic prin ei și că ei vor trăi prin mine. Doctorul îmi aduce aminte de performanțele mele. De testele pe care le-am trecut cu punctaj maxim, de misiunile îndeplinite, de realizările mele. Sunt agentul perfect.

Sunt o aberație, îi spun. Mă folosesc de frumusețea lui Patru, de forța lui Trei, am veselia lui Doi, dar gândurile…, dorul pentru ei mă chinuie. Sunt agentul perfect, dar tocmai aceasta perfecțiune mă face să mă simt mic, fără loc pe pământ. Și mai este și visul.

Nopțile mă trezesc transpirat. Visul mă duce mereu în același loc, o încăpere albă și oameni agitați în jur. Aud zgomotele ustensilelor metalice lovidu-se unele de altele. Văd paturile. Cele patru paturi pe care stăm întinși. Ultimele priviri, zâmbetul lui Doi, pumnul strâns al lui Trei, chipul lui Patru. Rămășițele copiilor care și-au pierdut copilăria printre gloanțe. Un ac îmi străpunge pielea gâtului și totul se stinge. Visul dispare și rămâne amintirea primului apus. Soarele alunecă după dealuri iar eu plâng. Îmi privesc mâinile și plâng. Sunt mâinile fratelui meu. Și inima lui Doi îmi bate în piept și…

Au rămas durerile. Fericirea acelui moment s-a stins la scurt timp. Cincizeci și șapte de ani și nicio zi fără junghiuri cumplite. Poate că, îi zic doctorului, dar vocea mi se stinge.

Îmi spune că nu trebuie să mai privesc așa lucurile, să înțeleg că acum sunt unul singur. Dar asta nu ar însemna că i-aș renega pe ei? Nu ar fi ăsta sfârșitul lor? Și dacă e așa, atunci pentru ce am mai acceptat experimentul? Ședința se termină. Imaginea e mereu acceași, eu privind imaginea din oglindă. Un minut. Eu salutându-i pe ei.

Am vrut să-i salvez, am vrut să-i iau cu mine, dar am eșuat. Oamenii mor și nimic nu-i poate aduce înapoi, nici iubirea și nici tehnologia. Rezultatul e o iluzie și această iluzie s-a destrămat. Oglinzile spun adevărul. Adevărul mi-a apărut în față, auriu ca apusul din acea primă zi a morții mele, a noastră. Adevărul e că tot ce a rămas din noi este o fotografie a patru copii. O cioară!, a strigat unul dintre ei în acea ultimă zi. Ceilalți s-au ridicat de pe scaune lăsându-și jucăriile pe jos. Râdeau. Și copiii au plecat la război.

Text scris în cadrul cursului de Creative Writing din Vamă. Tema: povestea să se lege de una dintre fotografiile date. Am ales-o pe cea de sus.

The post Eu sunt Unu first appeared on Andreea Ban.

Tema: povestire de maximum 3 pagini, scrisă la orice persoană, despre un personaj negativ (dar cititorul să nu-și dea seama de la început că e vorba de un personaj negativ, să afle la final)

––––––

Femeia îl privește cu ochii măriți de groază. Țipetele i se opresc în gât. Ar vrea să îi spună să plece, să dispară pentru totdeauna, ar vrea să-i șteargă acel zâmbet de pe față, să i-l sfâșie cu unghiile. Cu cât se zbate mai tare, cu atât legătura se strânge în jurul încheieturilor.

–         Acum e bine? întreabă bărbatul.

Închide ochii și încearcă să se liniștească. O să dispară, o să dispară, își repetă, însă îi simte respirația tot mai aproape, o briză ușoară, aproape plăcută, pe obrazul arzând.

***

Este sfârșitul lui septembrie. Bunicul îi promisese că o va lua cu el să aranjeze „locul de somn”. Pentru prima oară avea să intre acolo, să vadă unde vor dormi bunicii atunci când se vor fi plictisit de lumea asta. Avea să fie o zi de neuitat.

Castanii își scuturau frunzele ruginii și imaginea era parcă ruptă dintr-o poveste. Bunicul știa să spună povești. Îi spusese povestea fiecărui „loc de somn” și ea își imaginase viețile celor din fotografii. Toți zâmbeau. Toți erau fericiți. Ajunși la capătul aleii se opresc să ia apă de la cișmea; apoi, încă treizeci de pași și sunt acolo. Iată „locul de somn”. Timpul se oprește în loc. Se aude doar foșnetul frunzelor sub tălpi. Bunicul a coborât, adună frunzele.

–         Hai, vino dacă vrei, zise el de pe fundul cutiei de beton.
–         Pot? întrebă ea gâtuită de emoție.

Fără a mai aștepta răspunsul, coborî. Cel mai frumos loc de pe pământ, de fapt, de sub pământ. Începu să adune și ea frunzele uscate privind cu entuziasm în jur. Trei încăperi pe o parte și alte trei pe cealaltă parte.

–         Acolo voi sta eu, zise bunicul, iar pe partea cealaltă va sta bunica.

Fata îi sorbea cuvintele.

–         Apoi, continuă bunicul, după șapte ani, ne vor pune pe fiecare în borcanul lui și vor face loc pentru alții. O să fie petrecere mare, mare.

Asculta povestea bunicului, dar cuvintele deja treceau pe lângă ea. Vedea oameni dansând în borcane și alții jucându-se sau dormind alături. Erau fericiți cu toții, râdeau cu gurile până la urechi.

–         Hei, piticanie, ce faci acolo? se auzi o voce de undeva de sus. Vino afară, să ne jucăm.

Fata ieși. Avea rochița murdară și o frunză galbenă îi stătea agățată în păr. Îl privi pe băiat mirată, apoi întrebă unde e bunicul. Acesta plecase până la colț, după apă.

–         Cum te cheamă? o întrebă băiatul râzând și lovind cu piciorul în pietre.
–         Cali, de la Cătălina.
–         Ce prostie asta, de ce nu ți-au zis Cali de la început? Și ce cauți în groapă? Vrei să mori? Fata îl privi speriată.
–         Cum? Nu. Făceam curat cu bunicul. Acolo o să dormim mai târziu și lumea zâmbește. Toată lumea zâmbește acolo. Unii ajung în borcan, alții se distrează.

Băiatul începu să râdă. La început râsul îi era un tril ridicându-se spre crengile copacilor, apoi, deveni un hohot. Se ținea cu mâinile de burtă.

–         Toată lumea zâmbeșe, ce prostie, zise el sughițând de râs. Și cum ajunge să zâmbească acolo jos?

Fata tăcu. Avea ochii în lacrimi și barba îi tremura ușor. Băiatul acela răutăcios râdea de ea, râdea de povestea bunicului. Nu-i plăcea de el.

–         Hei, ce-ai? Te-ai supărat? Hai mă, glumeam și eu. Uite, zâmbesc pentru tine. Nu e bine? Vrei mai mult? Pot să zâmbesc de tot.

Cali vru să spună ceva, dar cuvintele îi rămaseră în vârful limbii când îl văzu pe băiat cum scoate ceva din buzunar și își taie obrazul într-un zâmbet până la urechi.

–         Acum e bine?

Facu un pas în spate, genunchii îi tremurau. Înainte să o rupă la fugă după bunicul, văzu o rază de soare cum se reflectă în obiectul acela tăios. Băiatul își prelungi zâmbetul și pe celălalt obraz.

Acum alerga. Din spate se auzea vântul cum ridică frunzele și apa cum picură: pic, pic, pic. E sânge, e sânge, e sânge, striga vocea din capul ei. Fântânile sunt pline de sânge.

***

–         Deschide ochii, se aude vocea bărbatului.

Nu vrea. Nu vrea să deschidă ochii. Îi va arăta din nou zâmbetele pe care le desenase pe fețe de porțelan. Va trebui să-și contemple opera, să vadă corpurile acelea inerte cu chipurile rânjind. De ce nu se distrează, întrebă ea prima oară. Ar trebui să se distreze. Cei care zâmbesc se distrează. Nu e bine. Și continuă să deseneze acele zâmbete largi, le desena așa cum văzuse la el, cu o lamă subțire ca o foaie de hârtie. În fiecare toamnă lama reflecta razele soarelui și „locul de somn” primea un nou locatar, doar că nimeni nu se distra. Și acum bărbatul îi cerea ca ea să privească.

O mână îi apucă bărbia și simți respirația aceea pe obraz. O durere surdă o fulgeră și deschise ochii.

–         Ce vrei de la mine, spuse ea printre dinți. Ce vrei? Nu se distrează nimeni, dar nimeni. Toți zâmbesc prostește și dorm. Atât.

Bărbatul o privi și zâmbetul lui cicatrizat îi dădu fiori.

–         Privește în oglindă. Tu de ce nu te distrezi? Doar ai zâmbetul până la urechi.

Privi oglinda și văzu un chip care, fără acel zâmbet grotesc, ar fi putut fi al ei. Negrul acela de sub ochi și scurs pe obraz o deruta. Negru și roșu sângeriu. Lama se mișca încet, încet, mărindu-i zâmbetul. O mișcare îi atrase atenția. În spatele ei se căsca o groapă și o mână se agăță de margine. Apoi apăru din întuneric un zâmbet roșu care picura: pic, pic, pic. E sânge, se auzi din nou vocea din capul ei. Și sângele i se scurgea pe mână spre cot.

–         Acum e bine? întrebă bărbatul. Am obosit, vreau sa plec.

Nu încă, zise ea ridicând lama în aer. Nu încă.

––––––

Curs: Florin Iaru
Observaţii: ar fi trebuit să aleg alt titlu; nu este foarte clar care este personajul rău; să încerc să las metaforele la o parte; să spun povestea

The post Imaginea din oglindă first appeared on Andreea Ban.

Se intampla sa fie zile mai gri, zile fara soare si cu ploi reci, dusmanoase. Se intampla sa ni se scufunde corabiile una cate una si nicio raza de soare nu are puterea de a mai straluci pentru ochiul nostru… sau ochiul nostru e lipsit de vointa de a vedea… Acelea sunt momentele in care speranta pare a muri incet, dar tocmai atunci ea e mai puternica. Fara ea am fi morti, ingropati si uitati.

Inchid ochii si incerc sa-mi vad speranta… e colorata, e ca pumnul asta de creioane din care trebuie sa aleg unul. Si speranta mea cea colorata isi ia cate o culoare si ramane asa un timp, o viata… Si voi desena cu ea tot ce ma inconjoara, voi colora aerul si norii, voi contura zambete pentru totdeauna.

Imi aduc aminte ca atunci cand eram micuta desenam povesti, puneam pe hartie (sau pereti) imagini doar de mine intelese. Printese cu rochii lungi, gradini cu flori, soarele cu cerul si apele line. Incercam sa pun acolo si stropul de stralucire din imaginatia mea, insa desenele ramaneau fade. Doar speranta le facea sa fie cum vroiam eu. Un plan pentru viitor. Ma pregateam de pe atunci sa scriu. Imi asezam cuvintele in desene. Acum, dupa ani, imi caut cuvintele in culoare, in imagine, in creioane care deseneaza speranta pe ici pe colo.

Aleg culoarea verde. Speranta mea e verde. Si cu verde pot colora fericirea, pot colora iubirea si zilele de vara. Doar verdele poate cuprinde in el linistea si zgomotul in acelasi timp, doar verdele poate colora ochi de fata si de baiat in acelasi timp, doar verdele e primavara si vara… si vis.

Speranta voastra ce culoare are?

The post Culoarea sperantei first appeared on Andreea Ban.

Toamna mea e ca paleta unui pictor. Astazi.

Maine poate fi una traznita, fara sens dar plina de-nteles pentru unii, pentru altii… Si daca v-ati lasat prinsi in toamna mea cea bicolora, atunci cu siguranta puteti desena cate o toamna dupa bunul plac.

Daca v-ati tinut imaginatia sub lacat, acum e momentul sa o lasati libera! Sa o aruncati in lume…

Inchideti ochii si imaginati-va… culori, toate culorile din lume… Ce culoare are toamna voastra?

The post Ce culoare are toamna voastra? first appeared on Andreea Ban.

Sunt fotograful de serviciu. Iubirile mele sunt toate fotografii frumoase, sunt imagini in care poti vedea culoarea printre tonuri de alb si negru. Poti vedea lumina fiecarui zambet si albastrul ochilor, iar sarutarile sunt toate clare, sunt ascunse de stropi de stele. Cerul e mai senin printre norii albi de vata chiar si asa, lipsit de picatura aia de cerneala. Ce mai conteaza culoarea cand sufletul umple lumea de incantare? Pot sa inchid ochii si griurile prind viata mai ceva ca visele implinite.

Sunt fotograful de serviciu. Alung uitarile dupa ce le astern pe hartie, le fac sa plece de la mine, dar pastrez o copie, una singura. Nu se stie niciodata cand am nevoie de o lectie trecuta. Regretele nu au loc pe langa mine. Uneori se inghesuie la fereastra mea… sunt amintiri din alte vieti care vin si ma sacaie, ma striga, ma trag de maneca si mi se astern in fata lesinate, doar-doar le dau atentie. Dar nu, nu e loc de regrete. Viata e prea scurta pentru a le pastra atarnate la ferestre. Vietile sunt prea putine pentru a le cara dupa noi ca pe bagaje nedorite. Dar le fac si lor o poza, una stearsa. Nu vreau sa uit de unde a pornit regretul si de ce nu isi are rostul.

Sunt fotograful de serviciu si poate vrei o poza, una singura. Ti-o voi desena in alb si negru cu cel mai fin creion. Iti desenez privirea si stralucirea ochilor pare a fi imaginea daruita de oglinda. Intind creionul pe sub ochi, usor, pentru a-ti asterne pe chip acele umbre de nesomn. Stiu ca ma astepti uneori in vis si vin. Vin mereu. Te trezesti insa brusc pentru a tine de urat zgomotului din strada. Ma strecor langa tine, insa ochii iti raman deschisi. Doar cearcanele de a doua zi vor trada dorul tau de mine…

Sunt fotograful de serviciu si ma intorc la imortalizat vise. Sa zambesti!

The post Fotograful de serviciu first appeared on Andreea Ban.

The post Iubirea mea, azi first appeared on Andreea Ban.

Nu… din pacate nu gasim ragazul sa privim. Vedem. Dar nu privim cu adevarat decat rar. Vedeti poza de alaturi? Veti spune ca e un drum, un copac, padure… cenusiu. Neinteresant. Incercati acum sa colorati imaginea… copacul ramane uscat. Padurea e verde, verdele ala crund de vara. Cerul e senin, soarele straluceste de undeva din spate. Acum adaugati sunet. Se aude paraul cum alearga grabit printre pietre si se duce numai el stie unde. Parca altfel e imaginea… Si copacul? Copacul va fi minunea care va va atrage atentia. De ce s-a uscat? De suparare? Poate. Totul se transforma cand privim cu adevarat.

In plimbarile mele imi place sa privesc oamenii care sunt mereu altii… si totusi la fel. Imi place sa gasesc asemanari intre orase, sa regasesc parcuri si banci la fel, sa pasesc pe stradute pe care parca am ma trecut candva demult. Imi place sa ma imaginez in acel oras. Sa imi desenez chipul in peisajul cotidian. Cum ar fi? Mi-ar placea linistea de acolo? Mi-ar placea oamenii si soarele de acolo? Cat de repede mi-as dori sa ma intorc in nebunia orasului meu? Imi plac orasele de departe. Imi dau senzatia de poveste, de ceva ce nu am si mi-as dori. Poate ca e doar curiozitatea, pentru ca pana la urma e acelasi cer, acelasi soare, ploaia e la fel de rece si vantul la fel de taios. E vorba de perceptie si de imaginatie… care la mine lucreaza!

In plimbarile din vacanta de anul trecut, ne intrebam noi, cele doua tovarase de drum, „oare ce fac oamenii de aici daca nu sunt turisti?”. Nu vreau sa stiu raspunsul… nebunia oraselor mari ne-a spalat creierele si multi dintre noi am ajuns sa depindem de galagie, de aglomeratie cu toate ca de multe ori ne trezim spunand ca ne-am dori sa traim in alte parti, la munte, la mare, la tara undeva… Ne minunam cand vedem trafic lejer, oameni plimbandu-se, strazi curate sau strazi fara gauri, ca sa nu zic de locuri de parcare. M-am minunat in cele cateva zile de vacanta de auzul a doar doua sirene de ambulanta, pe cand aici, in marele oras ambulantele sunt in lumea lor.

Imi plac plimbarile departe si ma intorc mereu aici. Spun destul de des „mi-ar placea sa locuiesc aici”, desi cred ca e doar un impuls de moment. Cred ca as putea da nebunia de aici pe una mai mare, dar mi-as cauta linistea in nebunii mici cu oameni linistiti. De fapt linistea mi-o gasesc mereu pe malul marii, acolo unde pescarusii sunt la ei acasa, unde te inteapa o scoica in talpa si te trezesti ca de fapt nu e vis. Si imi place sa ma opresc sa privesc, nu doar sa vad. Imi place sa privesc si sa-mi las ochii sa se bucure de frumusetile de pretutindeni…

The post Imi place sa privesc, nu doar sa vad! first appeared on Andreea Ban.