Imaginea din oglindă

time read

Articolul are 1203 cuvinte și se citește în 4 minute.

După cum am spus în articolul de săptămâna trecuta, iată cea de-a doua temă scrisă pentru Atelierul de Scriere Creativă.

Tema: povestire de maximum 3 pagini, scrisă la orice persoană, despre un personaj negativ (dar cititorul să nu-și dea seama de la început că e vorba de un personaj negativ, să afle la final)

––––––

Femeia îl privește cu ochii măriți de groază. Țipetele i se opresc în gât. Ar vrea să îi spună să plece, să dispară pentru totdeauna, ar vrea să-i șteargă acel zâmbet de pe față, să i-l sfâșie cu unghiile. Cu cât se zbate mai tare, cu atât legătura se strânge în jurul încheieturilor.

–         Acum e bine? întreabă bărbatul.

Închide ochii și încearcă să se liniștească. O să dispară, o să dispară, își repetă, însă îi simte respirația tot mai aproape, o briză ușoară, aproape plăcută, pe obrazul arzând.

***

Este sfârșitul lui septembrie. Bunicul îi promisese că o va lua cu el să aranjeze „locul de somn”. Pentru prima oară avea să intre acolo, să vadă unde vor dormi bunicii atunci când se vor fi plictisit de lumea asta. Avea să fie o zi de neuitat.

Castanii își scuturau frunzele ruginii și imaginea era parcă ruptă dintr-o poveste. Bunicul știa să spună povești. Îi spusese povestea fiecărui „loc de somn” și ea își imaginase viețile celor din fotografii. Toți zâmbeau. Toți erau fericiți. Ajunși la capătul aleii se opresc să ia apă de la cișmea; apoi, încă treizeci de pași și sunt acolo. Iată „locul de somn”. Timpul se oprește în loc. Se aude doar foșnetul frunzelor sub tălpi. Bunicul a coborât, adună frunzele.

–         Hai, vino dacă vrei, zise el de pe fundul cutiei de beton.
–         Pot? întrebă ea gâtuită de emoție.

Fără a mai aștepta răspunsul, coborî. Cel mai frumos loc de pe pământ, de fapt, de sub pământ. Începu să adune și ea frunzele uscate privind cu entuziasm în jur. Trei încăperi pe o parte și alte trei pe cealaltă parte.

–         Acolo voi sta eu, zise bunicul, iar pe partea cealaltă va sta bunica.

Fata îi sorbea cuvintele.

–         Apoi, continuă bunicul, după șapte ani, ne vor pune pe fiecare în borcanul lui și vor face loc pentru alții. O să fie petrecere mare, mare.

Asculta povestea bunicului, dar cuvintele deja treceau pe lângă ea. Vedea oameni dansând în borcane și alții jucându-se sau dormind alături. Erau fericiți cu toții, râdeau cu gurile până la urechi.

–         Hei, piticanie, ce faci acolo? se auzi o voce de undeva de sus. Vino afară, să ne jucăm.

Fata ieși. Avea rochița murdară și o frunză galbenă îi stătea agățată în păr. Îl privi pe băiat mirată, apoi întrebă unde e bunicul. Acesta plecase până la colț, după apă.

–         Cum te cheamă? o întrebă băiatul râzând și lovind cu piciorul în pietre.
–         Cali, de la Cătălina.
–         Ce prostie asta, de ce nu ți-au zis Cali de la început? Și ce cauți în groapă? Vrei să mori? Fata îl privi speriată.
–         Cum? Nu. Făceam curat cu bunicul. Acolo o să dormim mai târziu și lumea zâmbește. Toată lumea zâmbește acolo. Unii ajung în borcan, alții se distrează.

Băiatul începu să râdă. La început râsul îi era un tril ridicându-se spre crengile copacilor, apoi, deveni un hohot. Se ținea cu mâinile de burtă.

–         Toată lumea zâmbeșe, ce prostie, zise el sughițând de râs. Și cum ajunge să zâmbească acolo jos?

Fata tăcu. Avea ochii în lacrimi și barba îi tremura ușor. Băiatul acela răutăcios râdea de ea, râdea de povestea bunicului. Nu-i plăcea de el.

–         Hei, ce-ai? Te-ai supărat? Hai mă, glumeam și eu. Uite, zâmbesc pentru tine. Nu e bine? Vrei mai mult? Pot să zâmbesc de tot.

Cali vru să spună ceva, dar cuvintele îi rămaseră în vârful limbii când îl văzu pe băiat cum scoate ceva din buzunar și își taie obrazul într-un zâmbet până la urechi.

–         Acum e bine?

Facu un pas în spate, genunchii îi tremurau. Înainte să o rupă la fugă după bunicul, văzu o rază de soare cum se reflectă în obiectul acela tăios. Băiatul își prelungi zâmbetul și pe celălalt obraz.

Acum alerga. Din spate se auzea vântul cum ridică frunzele și apa cum picură: pic, pic, pic. E sânge, e sânge, e sânge, striga vocea din capul ei. Fântânile sunt pline de sânge.

***

–         Deschide ochii, se aude vocea bărbatului.

Nu vrea. Nu vrea să deschidă ochii. Îi va arăta din nou zâmbetele pe care le desenase pe fețe de porțelan. Va trebui să-și contemple opera, să vadă corpurile acelea inerte cu chipurile rânjind. De ce nu se distrează, întrebă ea prima oară. Ar trebui să se distreze. Cei care zâmbesc se distrează. Nu e bine. Și continuă să deseneze acele zâmbete largi, le desena așa cum văzuse la el, cu o lamă subțire ca o foaie de hârtie. În fiecare toamnă lama reflecta razele soarelui și „locul de somn” primea un nou locatar, doar că nimeni nu se distra. Și acum bărbatul îi cerea ca ea să privească.

O mână îi apucă bărbia și simți respirația aceea pe obraz. O durere surdă o fulgeră și deschise ochii.

–         Ce vrei de la mine, spuse ea printre dinți. Ce vrei? Nu se distrează nimeni, dar nimeni. Toți zâmbesc prostește și dorm. Atât.

Bărbatul o privi și zâmbetul lui cicatrizat îi dădu fiori.

–         Privește în oglindă. Tu de ce nu te distrezi? Doar ai zâmbetul până la urechi.

Privi oglinda și văzu un chip care, fără acel zâmbet grotesc, ar fi putut fi al ei. Negrul acela de sub ochi și scurs pe obraz o deruta. Negru și roșu sângeriu. Lama se mișca încet, încet, mărindu-i zâmbetul. O mișcare îi atrase atenția. În spatele ei se căsca o groapă și o mână se agăță de margine. Apoi apăru din întuneric un zâmbet roșu care picura: pic, pic, pic. E sânge, se auzi din nou vocea din capul ei. Și sângele i se scurgea pe mână spre cot.

–         Acum e bine? întrebă bărbatul. Am obosit, vreau sa plec.

Nu încă, zise ea ridicând lama în aer. Nu încă.

––––––

Curs: Florin Iaru
Observaţii: ar fi trebuit să aleg alt titlu; nu este foarte clar care este personajul rău; să încerc să las metaforele la o parte; să spun povestea