Imi caut cuvintele si nu-s. Cerul e albastru. Fara nori, fara nicio umbra. E imens si greu de atata stralucire. Ma opresc din butonat telefonul pentru a scoate ochelarii de soare din geanta. Macar acum sa ma opresc din mers. Privesc cerul si el imi zambeste de deasupra. Rade de mine. Imi aduc aminte de el cand am nevoie de o imagine. Ii fac poza si il privesc de pe telefon. Rade iar de mine. Am uitat sa-l mai privesc in ochi. Il privesc prin tot felul de lentile. „Ar trebui sa te indragostesti” imi spune el usor ironic, „cand esti indragostita iti aduci aminte de mine in fiecare zi”. Ma uit la el prin ochelarii mari si negri, oftez si merg mai departe. Din doua miscari, imaginea albastra e daruita si altora: Priveste cerul!

Centrul vechi. Stradute inguste, piatra cubica, linistea aceea placuta inainte de a se umple terasele. Doi batranei garboviti se plimba mana-n mana. Se plimba sau merg asa cum pot, incet, incet… Incetinesc pasul si ii privesc. Sunt atat de frumosi. Iubirea ii tine tineri, ii face sa pluteasca. Sunt la fel de vechi ca strazile acelea, peticiti si ei, dar au ceva. Au stralucirea aceea pe care doar iubirea celui de langa tine ti-o poate da. „Mi-e dor sa fiu indragostita”, imi spun in gand si gandul e soapta. Se uita amandoi la mine cand trec pe langa ei. Imi zambesc. Simt cum ma inteapa ochii si apoi se umplu de lacrimi. Asta imi doresc si eu. Sa fiu in stare ca peste ani sa-mi pastrez inima tanara si plina de iubire pentru el. As vrea ca peste ani, oricare mi-ar fi dioptriile, sa vad langa mine zambetul frumos, zambetul iubit si anii sa fi trecut doar in calendar.

Cerul s-a facut albastru inchis si apoi negru. Stelele s-au aprins una cate una. Ma asez pe o banca. Scot telefonul si il privesc lung. Nu astept sa sune. Va suna mai tarziu. As vrea sa sun eu, sa-mi spun oful si dorul. As vrea sa spun povestea mea cu „pana la cer si inapoi”, dar mi-e teama. O teama surda si fara sens. Am senzatia ca ne invartim in aceleasi cercuri, iar si iar. Repetam aceleasi greseli la nesfarsit. Poate ca intr-o zi ele vor fi alegerile corecte, poate ca intr-o zi cercurile se vor transforma intr-o spirala pana la cerul meu inalt si ma voi trezi indragostita pentru totdeauna. Pana atunci, nu imi ramane decat sa sper…

Si foaia e tot alba. Fotografia are acelasi zambet. Sunt eu. Eram eu. Il iubeam. Eram indragostita. Cate vieti sa fi trecut de atunci? Dar a fost ieri. Ieri eram copii si ne tineam de mana prin parcuri. Ieri ne calcam pe picioare si radeam si tipam pana aruncau vecinii cu apa de la ferestre. Ieri ne sarutam pe ascuns. Ieri ne indragosteam si mai ca nu lesinam de atata dor. Ieri ne descopeream zambetele si fiecare linie a corpului. Ieri. Azi… azi am ramas cu un dor imens de ieri si cu o foaie goala. Gandurile mi-s departe. Sa ramana acolo si sa-mi lase cuvintele in pace.

Cati dintre voi sunteti indragostiti azi? Si daca nu sunteti azi, incercati sa fiti maine. Priviti cerul. Va va indragosti cu siguranta!

The post As vrea sa fiu eu first appeared on Andreea Ban.

Gelozia, se intelege, este un sentiment de o mare josnicie, care combina nesiguranta afectiva cu gustul apropierii; ea se termina adeseori prin canibalism, preferand sa-si devoreze simbolic partenerul decat sa-l vada ca-i scapa. Chiar daca ar putea sa-l bage la inchisoara, gelozia tot ar fi nelinistita, gandindu-se la visele aceluia, la somnul lui. Gelozia devine pentru unii un mod de viata ce combina banuiala cu investigatia, singurele ce sunt in stare sa relanseze motorul amoros. Gelosul impulsiv creeaza delictul inainte ca el sa aiba loc, si adeseori adevaratul delict ii usureaza durerea in loc s-o mareasca: aproape ca si-ar dori aceasta inselatorie pe care pretinde ca o uraste de moarte. Ne bucuram ca orice gelos provoaca pana la urma acel lucru de care el se teme. (Pascal Bruckner, Paradoxul iubirii)

Departe de mine gelozia. Nu imi aduc aminte sa mi se fi intamplat, sa fii simtit astfel de gelozie. Pare a fi o boala, una hranita de propriile noastre ganduri. Nu o vreau. De fapt, e cineva care o vrea? Care o doreste cuibarita acolo in suflet ca o hoata? Sa ridice mana sus sau sa se vindece de ea!

The post Canibalism, final de gelozie first appeared on Andreea Ban.

Bun. Ce vor femeile? Intrebarea care ii sacaie pe ei, unii. Fie ca sunt cercetatori britanici, fie vanatori de pretutindeni. Ii sacaie pentru ca vor sa le intre lor, dragutelor, pe sub piele… ca sa nu zic haine. Si a aflat cineva pana acum ce vor femeile? Stiu ele, macar, ce vor? As spune ca nu. Daca stau bine sa ma gandesc, cred ca as baga si un deget in frigider (aia cu mana si focul e enervanta!) ca nu stie niciuna ce vrea cu adevarat. Cum? Ce-i cu mine? Eu sunt exceptia, desigur!

Si totusi… Am auzit astazi o conversatie – as fi preferat sa nu, dar la cat e de aglomerat prin metrou la orele de varf, nu prea am avut de ales – intre doua ele. Brunete amandoua, frumusele foc, numai bune de clatit privirea. Dar cu urechea mea ce ai tanti? – ar zice unu, altu. Alta locatie pentru discutii profunde nu ati gasit? Se facea ca discutau despre iubire, relatii, d-ale lor pasiuni. Si poate ca as fi dat un mic shut down, daca nu as fi sesizat tremurul din vocea uneia…

– Mi-ar placea sa fie langa mine, stii, sa ma iubeasca asa, frumos, cum e iubirea prin carti. (cealalta aproba, dar tace) Nu stiu, cred ca totul e iluzie. Adica am citit atata, am auzit de povestea minunata a unuia sau altuia si totusi habar nu am cum e. As vrea sa gasesc pe cineva care sa fie langa mine, sa ma adore… nu mai mult decat eu pe el, evident.

M-am uitat cu coada ochiului la amandoua. Liceu? Primul an de facultate? Pe acolo. Aia e perioada in care inca mai visam. Si visam la iubirea mare, frumoasa, pana sus la cer, iubirea care sa ne taie respiratia si, mai presus de orice, iubirea impartasita. Am fost si eu candva in zona aia. Dar m-am trezit cu o palma sau doua. M-am trezit intr-o realitate cretina in care iubirea dureaza 3 luni, 3 ani sau poate 7. Apoi nimic. Se stinge ca o tigara in vant. Ramane doar fum. As fi vrut sa ii spun sa-si vada de viata, sa traiasca fiecare iubire ca si cum ar fi cea mai mare si sa coboare din carti. Sa le traiasca pe fiecare ca si cum ar fi viata ei. Dar, dupa ultima pagina sa revina cu picioarele pe pamant.

Ce vor femeile? Vor sa fie iubite. Au nevoie de siguranta, de atentie. Au nevoie sa iubeasca si sa faca dintr-un el centrul universului lor. Sunt stele solitare ce-si cauta soarele. Unele il gasesc. Altele se sting in cautarea lor sau se sting pentru ca soarele ingheata si arunca spre ele raze albastre. Femeile vor sa fie tinute in brate, vor sa li se spuna ca sunt frumoase, sa se simta importante – dar importante pentru ei. Femeile vor ca ei sa fie fericiti alaturi de ele si devin stupide in marea lor indragosteala. Isi imagineaza scene apocaliptice in care tragedia cea mai mare este aceea in care el pleaca la brat cu alta. Vad lucruri care nu exista si ajung la un pas de nebunie.

E ciudat cum se manifesta imaginatia femeii. Din prea multa iubire isi pierd mintile si cel care mai ieri era obiectul celei mai mari iubiri, astazi e motivul tuturor relelor care le trec prin cap. Si de la iubire la ura e doar un pas.

Ce vor femeile? Habar nu am ce vor ele. Eu (pentru ca sunt din aceeasi tabara) vreau sa nu ma schimb. Vreau ca iubirea sa ma lase sa vad lucrurile asa cum sunt. Vreau ca marea indragosteala sa nu-mi suceasca imaginatia pentru a-mi scoate monstri la lumina. Chiar nu am nevoie de ei. Stau bine in sertar. Vreau sa pot spune te iubesc atunci cand simt, sa fiu imbratisata atunci cand am nevoie, sa nu fiu nevoita sa port niciun fel de masca. Vreau sa zambesc mereu… Restul e alta poveste.

PS. Voi ati aflat ce vor femeile?

AWOLNATION – Sail

The post Femeile vor sa… first appeared on Andreea Ban.

Nu stiu cum a trecut anul acesta, cum s-au intamplat lunile, cum s-au scurs zilele si orele. De fapt, e unul dintre anii aceia pe care nu ii pot compara cu altii, este poate anul fara luni, doar cu intamplari, cu trairi. Nu pot vorbi de o luna sau de alta, ci de momente, clipe de neuitat… atunci cand am ridicat paharele in aer si am strigat cu totii „La multi ani si un 2012 de neuitat!”, atunci cand am sarutat pentru prima data, atunci cand am stiut ca voi pleca, atunci cand am spus „La revedere, merg inainte”, atunci cand am dansat pana in zori si zorii m-au surprins indragostita, atunci cand am spus „Adio”, atunci cand am fost surprinsa cum nu credeam ca un om poate fi, atunci cand am imbratisat oamenii pe care ii iubesc si mi-as fi dorit sa ii fac parte din mine pentru totdeauna…

Anul asta s-a scurs pe nesimtite, am lasat in spate momente pe care le voi lua cu mine in drumul meu catre departe. Sunt fotografii cu zambete frumoase, zambete strambe, zambete bete de fericire, zambete de neuitat. Si, cu toate ca suntem deja in septembrie, as vrea ca 2012 sa se prelungeasca la nesfarsit… Oare cum as putea face ca anul sa nu plece? Vara sa mai stea putin. Toamna sa fie colorata si lungaaaaaa pana ne-am plicitisi cu totii si am face o petitie sa treaca. Dar nu ar trece pentru ca nimeni nu ar vrea sa o semneze…

Cum mi-am petrecut sfarsitul verii? Cu marea alaturi si doua carti. Am terminat o carte acolo, pe plaja sub soare. Am redescoperit-o pe Soni si am lasat-o sa-mi intre pe sub piele cum putine carti au reusit pana acum. Daca era vreo carte alaturi de care sa-mi petrec ultimul week-end la mare, atunci Soni a fost cea mai potrivita. Trairile ei erau valuri inspumate, erau intrebari urlate catre cerul plin de stele, intrebari al caror raspuns a venit cumva sub soare.

Asa mi-am petrecul sfarsitul verii, cu povesti frumoase, cu cer senin si soare cald, cu valuri mici si apa limpede. Iubind. Imbratisand si zambind. Mi-am petrecut sfarsitul verii indragostita, asa cum nici nu imi amintesc sa fi fost. Si poate va imaginati ca as vrea ca maine sa fie din nou vara… Ei bine, nu. Maine vreau sa fie toamna. Este al treilea anotimp pe care il voi petrece cu zambet. E ceva nou, ceva frumos, e colorat si plin de caldura… E septembrie. Luna povestilor ruginii, al frunzelor care se astern in covoare adormite, al apusurilor aurii. E luna in care culorile se aduna cu toatele la munte si ne cheama. Pictori iscutiti au colorat muntii in sute, mii de culori pentru ca noi sa le privim muti de uimire.

Da, mi-am petrecut sfarsitul verii. Sa vina toamna si iarna si poate ca cele patru anotimpuri mi se vor intampla de aceasta data. Poate. Speranta moarte ultima. Visul merge inainte, pe carari nebanuite, minunate. Tu cum ti-ai petrecut sfarsitul verii?

The post Cum mi-am petrecut sfarsitul verii first appeared on Andreea Ban.

Si e bine, atat de bine… dar uneori uit si ma pierd printre ganduri. Ma las furata de cotidian, de ploile care cad reci si lipsite de zambet. De fapt sunt calde, de fapt isi stralucesc picaturile ca niste bijuterii fantastice, insa nu le vad. Si asa trec pe langa mine, pe langa noi, pierdem minuni, pierdem clipe care nu se vor mai intoarce nicicand. Dar ceva imi aduce aminte ca sunt indragostita si sunt dimineti in care privesc spre cerul ala fantastic de albastru si stiu ca pot vedea pentru totdeauna, pot iubi pana la el, la cer, si inapoi. Pot fi cine vreau si pot trai asa cum vreau. Acelea sunt momentele in care simt ca pot sa zbor si nu e nimeni care sa imi franga aripile…

Da, sunt indragostita de noaptea asta magica in care am pasit in luna mai. Sunt indragostita de trandafirul meu frumos care-si adoarme culoarea de undeva de sus. Sunt indragostita de cartile mele superbe care mi-au incantat sufletul candva sau care isi asteapta randul tacute. Sunt indragostita de o fotografie si de amintiri frumoase din alte vieti, alte timpuri. Sunt indragostita de scumpa mea de departe care ma priveste cum nimeni n-a stiut sa o faca. Sunt indragostita de oglinzile mele si imbratisarile care au fost si care vor fi, de vestile minunate pe care le-am primit.

Stiti cum e sa primiti o veste care sa va umple sufletul de bucurie? O veste pe care nu o puteti impartasi nimanui, desi ati vrea, desi simtiti nevoia sa o spuneti in stanga si in dreapta? E minunat!

Si sunt atat de indragostita! A venit vara cu alaiul ei de verde si culoare. As vrea sa o imbratisez pentru totdeauna si as mai vrea sa-mi pot imbratisa marea frumoasa si agitata, marea in care ma pierd in fiecare an cu gandurile toate si catre care tind tot restul timpului. Marea care ma asteapta an de an cu acelasi cantec care ma vrajeste, aceleasi valuri care ma imbratiseaza intr-un fel anume, de nedescris. Marea mea albastra care ma primeste cu toate framantarile si care stie sa le alunge pentru un timp… o viata?!…

E tarziu, prea noapte, prea somn. Alunec usor in vis si stiu ca peste cateva ore voi fi la fel de indragostita. De tine.

The post Tarziu in noapte first appeared on Andreea Ban.