În urmă cu vreo două luni, minunatul Yoda a-nceput să leșine periodic. Ba intra în stand by și nu mai ieșea, ba se închidea când îmi era lumea mai dragă (trăiască Auto Save-ul), apoi, cireașa de pe tort sau, mai bine zis, bomboana de pe colivă, l-a apucat pâlpâitul. După o mare durere de cap și un sentiment acut de vinovăție – că nu a fost la fel de iubit și apreciat ca precedentul –, l-am trimis în service. A revenit zilele trecute și l-am trimis iar. De data asta avea febră până la leșin. Dar nu despre laptop vreau să vă povestesc, ci despre relații.

Laptopul cel nou și frumos, mai ales deștept, este încă în service. Mort, aproape mort, habar nu am. Am revenit la vechiul laptop. Dragul meu Toshi, cel care hârâie și pică pe gânduri când deschid mai multe pagini de internet odată, cel care se blochează câteva secunde când deschid Paint sau care se screme o veșnicie până îmi deschide Photoshopul. Aș mai avea de zis una sau alta, dar să trecem la subiect. El este fostul. Am avut o relație de lungă durată, am rămas prieteni buni, avem amintiri superbe, dar atât. Reluarea relației ar însemna nu numai regres, dar și un dezastru iminent.

Bine, bine, veți spune, dar relația ta cu laptopul nu e la fel ca relația de cuplu. Dați-mi voie să vă contrazic. Gândiți-vă la Maricica și Ionel (personaje fictive). Au avut o relație de lungă durată, să zicem de vreo 7 – 8 ani, poate chiar 10. Se presupunea că se vor căsători, că vor avea copii, că vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Dar anii au trecut și ei și-au văzut de viață, au ignorat sfaturile celor din jur pentru că, nu-i așa, știau ei mai bine. Apoi, într-o zi, stând dimineața la cafea, s-au privit în ochi și nu au mai văzut lumina aceea. Nu o mai vedeau de mult, dar atunci au observat. Suntem fericiți împreună? – păreau să se întrebe. Răspunsul era evident. El sau ea și-a făcut bagajele și au pornit pe cărări separate. Au luat decizia împreună, mai bine singuri decât nefericiți împreună. După un timp, niște luni sau ani în care cei doi și-au văzut de viață, s-au întâlnit. Aici o să evidențiez două variante posibile ale poveștii.

Prima, cea în care lumina din ochii lor s-a reaprins, au realizat amândoi că, de fapt, se iubesc și că au fost tâmpiți să se despartă, ba chiar acum e momentul să se ia cu acte (tâmpiți nu au fost să se despartă, altfel nu ajungeau să-și reaprindă lumina aia).

A doua, cea în care unul a fost respins de curând sau nu a găsit ceva mai bun, și vrea înapoi. Ei, aici e problema. De ce ai vrea înapoi într-o relație în care nu mai e nimic. Pentru că era călduț? Pentru că avea cine să-ți facă păpică sau să schimbe un bec? Să fim serioși. Fiecare dintre noi putem trăi singuri. Nu e varianta cea mai fericită, e adevărat, dar vă zic eu că a fi într-o relație în care nu ești în stare să zâmbești, în care trăiești cu teama că mâine va pleca, va cunoaște o altă persoană cu lumină din aia în ochi, o relație în care celălalt nu te mai atrage de niciun fel (fizic sau intelectual) e mai rău decât a-ți bea cafeaua singur pe balcon și a privi spre milioanele de posibilități din fața ta. Ce-ți mai poate oferi nou un el sau o ea cu care ai trăit o viață (10 ani pot fi considerați o viață în cazul unei relații), un el sau o ea care a încetat la un moment dat să te mai privească în somn ca pe cel mai minunat lucru din lume sau, după caz, să-l/o privești în acest fel.

M-am întors de aproape două săptămâni la vechiul laptop și îmi trezește amintiri, huruitul lui mă face să zâmbesc. Îmi dau seama că am făcut pasul înainte. Nu vreau o nouă relație cu el, îl aștept pe Yoda, iar dacă Yoda nu se face bine, voi merge mai departe. Am suferit în urma despărțirii de el, cum am suferit după fiecare despărțire de un el sau de altul. Am iubit până la cer și înapoi, dar am găsit puterea de a merge mai departe. Atunci când nu mai e lumina aceea în ochii celuilalt, mergi mai departe! Luptă să salvezi ce ai, dar nu te agăța de iluzii, de amintiri, de ceea ce ai impresia că simți sau simte. După o lună sau două de bocit, te asigur că mintea ta va fi limpede și vei putea vedea că nicio despărțire nu e capat de lume. E doar un nou început.

Yoda, unde ești?! Mi-e dor de tine. Vino cu lumina ta cu tot că prea am băut multe cafele cu Toshi.

The post M-am despărțit de el. Și ce dacă! first appeared on Andreea Ban.

Se plimbă cu fluturi în lesă. Nu știe că păianjenii deghizați în zâne nu pot da din aripi. Îi roagă să vibreze și să-i amintească de mare. Nu înțelege liniștea…

Știți care e frumusețea volumelor de proză scurtă? Că este imposibil să nu dai peste o povestire care să-ți meargă la coarda sensibilă, să o gâdile, să o facă să vrea mai mult.

Atunci când am citit alter.ego, cartea cu care a debutat Ana Mănescu, nu am putut scrie imediat despre ea. Au trecut luni în care am ținut-o pe birou. La fel mi s-a întâmplat cu Quasar, cea de-a doua carte a autoarei. Dar în cazul acestei cărți senzația a fost cu totul alta. Mi-a plăcut și nu mi-a plăcut. Am rezonat și nu am rezonat cu ea. Deși se întâmpla ca unele povești să fie la distanțe mari de mine (apropo de quasarii care sunt obiecte cosmice foarte îndepărtate!), altele veneau și mă învăluiau în mantii de lumină caldă pentru a mă surprinde până la ultimul cuvânt. Cumva, a existat un echilibru.

Cele trei povestiri care mi-au tăiat respirația, pentru că da, exact așa s-a întâmplat, au fost Umbra contesei, Hanul și Prima bătaie, ultima tresărire.

Dacă închid ochii le pot vedea clar, le pot descrie pe fiecare dintre ele în culori. Umbra contesei este gri, un gri petrol înfășurat într-o ceață albăstruie, iar Mino este pata de culoare pe care nu numai că o vezi alergând de colo-colo, dar o și auzi. Întreaga povestire te ține în tensiune, te atrage spre ruinele unei iubiri, se joacă cu imaginația ta și te trezești la un moment dat prins în ceață. Nu înțelegi ce se întâmplă. De fapt înțelegi dar nu vrei să fie așa, creierul nu vrea să accepte pentru că, nu-i așa, ne plac rezolvările care să ne aducă zâmbet. Totuși, personajul principal (favoritul meu e cel principal, desigur) primește finalul pe care mi l-am dorit. Este finalul pe care îl alege cititorul, unul deschis, unul în care poți înlocui griul de care spuneam mai sus cu cea mai frumoasă nuanță de verde primăvăratic.

Hanul este roșu. Povestirea este toată roșie, roșul sângeriu care te sperie și te atrage în același timp. Finalul nu a fost pe gustul meu. Aș fi preferat ca povestea să se termine în cea mai frumoasă nuanță de roșu, un roșu lichid care să înghită… povestea protagoniștilor. Dar nu mă luați în seamă, am o plăcere sadică în a omorî personaje. Și, da, pe acestea le-aș fi văzut torturate nu pentru că mi-au displăcut, ci pentru a vedea ce taine ascundea hanul, pentru a trece în partea lichidă a roșului și a ultimelor strigăte venite din beci. Cred că povestirea asta ar putea fi transformată într-un roman horror și ar prinde. Vai, cum ar prinde!

Prima bătaie, ultima tresărire este mai mult decât o culoare. Este o toamnă colorată. Este o pictură magnifică. Am rezonat cu povestirea aceasta de la primul și până la ultimul cuvânt. Ana a reușit să pună pe hârtie imagini, așa cum numai un pictor poate. A folosit cele mai frumoase culori, le-a combinat pentru a le da nuanțe vibrante și a capta atenția cititorului. Mai mult, citind povestirea, îți vor fi gândilate toate simțurile, chiar și cel olfactiv. De această dată finalul a fost pe gustul meu. O singură nemulțumire am avut, că a venit prea devreme.

Dacă ar fi să tragem linie aici, ați spune poate că mi-a plăcut enorm această carte. Dar nu. Mi-au plăcut aceste povestiri. Vă spuneam la început că nu am rezonat cu toate. Unele m-au zăpăcit de-a dreptul, a trebuit să reiau pasaje, să prind din urmă dialogurile. Unele dialoguri mi s-au părut lipsite de esență, iar vocile băieților nu m-au convins. A fost un anume J. care mi-a displăcut tocmai pentru că nu am regăsit nimic masculin în cuvintele lui. Poate era prea tânăr, prea visător…

Quasarul Anei nu este, cu siguranță, pentru oricine. În același timp, acel oricine care va pune mâna pe carte va rezona cu o povestire sau cu alta. Este imposibil să spui că această carte ți-a displăcut total tocmai datorită echilibrului de care vă spuneam mai devreme. Poveștile sunt așezate perfect astfel încât să vrei să citești încă una și încă una. E ceva de genul ăsta: „nu am rezonat cu grădina, hai să văd ce e cu această contesă. Vaaai, ce tare! Să văd cum e următoarea. Au, poate că omizile mă inspiră…” Da, e un fel de plimbare cu montagne russe-ul după care vei amuți o perioadă.

Când începe, iubirea însumează fluturi, libelule, basme, parcuri, ploi… Când începe, iubrea înseamnă totul. Când se termină, totul înseamnă altceva.

Vă recomand cartea. E posibil să vă placă mult, foarte mult sau foarte puțin. Este un fel de road trip, veți bifa mai multe destinații – 11 mai exact – și veți afla și care este treaba cu quasarii. Chiar credeați că voi spune ceva despre quasari? Sunt curioasă câți dintre voi l-au întrebat pe Google ce e un quasar. 🙂

Quasar, de Ana Mănescu
Editura Herg Benet

*Cartea o găsiți pe  sau pe 

The post Quasar, de Ana Mănescu first appeared on Andreea Ban.

Îmi aduc aminte că te luam cu mine peste tot. Poate pentru că nu voiam să te descopere cineva, poate pentru că aveam mereu ceva de zis. Acum, ei bine, acum ești alb. Sunt luni de zile de când nu ți-am mai adresat niciun cuvânt. Nu te superi, știu asta. Mă întreb dacă asta înseamnă că am făcut poveștile să prindă aripi, să fie realitate. Mă întreb… Și totuși, poveștile pe care ți le spuneam în acea viață în care mă opream din mers pentru a-ți împărtăși nemulțumirile și fericirile mele, acele povești mărunte erau bucăți din mine. Erau zilele mele, iubirile mele, tristețile mele. Erau întrebări. De ce-uri amare.

Să fie acesta răspunsul? Îți scriu atunci când tristețea mă prinde din urmă? Îți scriu atunci când nu e nimeni în jur să asculte? Mi-e dor de acel „dragă jurnalule”, mi-e dor de vremurile demult apuse. Le-am revăzut astăzi când am trecut pe lângă un grup de studenți. Glumele lor erau glumele noastre de acum nouă, zece ani. Nu simt acești ani. M-am oprit o clipă din drumul meu și i-am privit. O altă generație cu vise mari, cu glume la fel de nesărate și fum de țigară suflat spre cer. O altă generație care nu se teme de nimic, care schimbă lumea. Ei o vor schimba. Așa cum noi am schimbat-o la rândul nostru. Fiecare dintre noi suntem parte din această mare schimbare.

Jurnalule, dragă, nu m-am întors. Nu-ți mai promit, așa cum făceam altă dată. Poate voi scrie, poate nu. Nu mai caut răspunsuri. Caut întrebări. Întrebările corecte. Doar ele vor primi răspunsurile corecte. Am citit într-o carte, da. Am avut o revelație. Am câte o revelație la fiecare carte citită. Asta nu s-a schimbat, prietene drag, citesc și trăiesc alte și alte vieți pe lângă viața mea.

O noapte minunată să ai, cititorule,
O zi cu soare și zâmbet să ai, om frumos!

The post Dragă Jurnalule, first appeared on Andreea Ban.

Mă uit acum la imagini și vad doar cartea, cartea aceea cu povestea ei albastră, nisipul cu scoicile, marea cu valurile și teneșii mei colorați. Atât a rămas din acea zi minunată. Atât a rămas din lumea care mi se așezase în față și care m-a învârtit într-o horă plină de culoare. Dar eu știu că a fost mai mult. Întotdeauna e mai mult. În spatele imaginilor sunt povești.

Și iată povestea cea mai frumoasă:

Mă plimb pe malul mării și valurile își întind brațele dantelate către mine. Le zâmbesc și mă retrag din calea lor. Pescărușii zboară în cercuri și țipă ca apucații. În față e un cuplu. Cei doi par a se cunoaște de-o viață. Anii se citesc în privirile lor, în zâmbetele lor calde. Ani frumoși, ani în care s-au împletit anotimpuri și i-au făcut să pară unul. Un clic și poza este gata. I-am luat în lumea mea. 

Ce faci? mă întreabă C. Îi arunc o privire și apoi îi arăt poza. Râde. Îmi știe nebunia. Aș fi în stare să fac poze întregii lumi. Îl iau de gât și ridic aparatul spre soare. Clic. Suntem noi doi și marea. Cea mai frumoasă poveste din lume. Marea își aruncă brațele spre noi de parcă ar mai cere o poză și încă una. Mergem mai departe. Ne împletim și noi visele și anii, ne desenăm amintiri și ne scriem povestea. Marea, cu ochii ei precum cerul, ne privește din partea stângă. În dreapta, soarele apune. Zâmbim. Îmi ia mâna și mă trage spre el. Poate că cineva, în spate, ne surprinde povestea cu un clic.

O poveste care poate fi a mea, a ta, a oricui. Suntem imagini, suntem povești. Marea ne îmbrățișează de fiecare dată de parcă ne-ar vedea pentru prima oară. Marea ne cheamă…

*Cartea din imagine: Povești despre nebunia obișnuită, Charles Bukowski

The post Ochi precum cerul first appeared on Andreea Ban.

Tema:

Scrieţi un dialog nu mai mare de o pagina în care să nu spuneţi, dar să sugeraţi relaţii complexe între 2 personaje care se ceartă/discută. Citiorul să înţeleagă cât mai multe din trecutul sau prezentul lor.

—————–

Stă pe terasă. Are coatele sprijinite de balustradă și priveşte undeva, în depărtare. Îmi simte prezența şi are o tresărire. Îmi zâmbeşte în semn de salut și trage din țigară.

–          Ce faci? o întreb. Cum a fost?

Nu îmi răspunde. Eliberează fumul din plămâni privindu-l cum pluteşte leneş, departe de ea, peste orașul care se trezeşte la viaţă.

–          Nu cred că-l iubesc, îmi spune. Dacă l-aș iubi, cred că mi-ar fi uşor să iau o decizie.
–          Ați vorbit? Ce ți-a spus? o întreb și beau o gură din cafeaua aburindă.
–          Nu prea multe. Mi-a spus că se aștepta să am reacția asta, că nu e ceva nou.

Ana mai trage o dată din țigară și își priveşte inelul.

–          Pe deoparte îl înţeleg, spun eu. E normal să fie precaut după tot ce s-a întâmplat, însă nu pricep de ce răspunsul lui a fost atât de apatic. După toată bătaia de cap, cum că vrea copil, vrea căsătorie, de ce a adoptat atitudinea aia indiferentă?
–          Cred că asta m-a dat şi pe mine peste cap, îmi spune. Mă aşteptam să reacţioneze altfel, să îmi arate puţin entuziasm. M-am lovit însă de un zid.  Zice că vrea să ne căsătorim, dar că nu vrea să facem mare tam-tam din asta. Cred că ceva s-a schimbat. Îl simt.
–          Să fie din cauza terapiei? o întreb.
–          Nu ştiu, se poate. Sau poate că are şi el îndoieli, poate că nu mai este aşa sigur că vrea să facem pasul ăsta.
–          Poate că nu ar fi aşa o tragedie, îi spun.

Mă priveşte, dar am senzaţia că se uită prin mine. Tace. Îmi caut cuvintele cu grijă.

–          Mă gândesc că, dacă acum sunteţi amândoi în acelaşi punct, veţi putea discuta deschis şi…
–          Nu ştiu, chiar nu ştiu ce să zic, mă întrerupe Ana. Pune mucul de ţigară în scrumiera de pe masă şi aprinde alta. Încearcă să-şi stăpânească tremurul mâinilor.
–          Dar tu ce simţi? Eşti pregătită să faci acest pas? Chiar vrei să te căsătoreşti cu el?

Trage din ţigară şi rămâne tăcută.

–          Ana, poate că nu vrei să fii cu el. Mă întreb dacă nu cumva te simţeai vinovată şi ai luat o decizie pripită. Sau poate că ţi-e teamă de singurătate. De la o vârstă începe să ne ticăie ceasul, însă nu cred că trebuie să iei o decizie plecând de la premisa asta.

Ana mă priveşte, însă nu spune nimic. Mă aşez pe scaunul de alături şi las secundele să se scurgă printre noi. Dincolo de uşile glisante e linişte. În curând biroul va fi plin. Mă bucur că am ajuns mai devreme şi că pot fi alături de ea. Aş vrea să-i spun că e o greşeală, că se agaţă de el ca de un colac de salvare, că teama de singurătate o împinge către omul acela pe care nu îl iubeşte şi că va regreta mai târziu.

Se întoarce către mine şi, după ce scutură ţigara de scrum, respiră adânc şi spune:

–          Sunt o nemernică, nu-i aşa? Ar trebui să-l las în pace, să-şi vadă de viaţă. Ar trebui să ies din relaţia asta şi să-i dau şansa de a găsi o femeie care să-l iubească aşa cum merită, care să-l facă fericit. O parte din mine îl iubeşte, partea asta din mine e sfâşiată ori de câte ori îl vede trist. Dar mai e o parte care tinde către mai mult, care se întreabă neîncetat dacă nu cumva, aruncându-mă cu capul înainte, ratez ocazia de a găsi adevărata iubire, de a-l găsi pe acela la care am visat mereu.

Face o mică pauză pentru a-şi recăpăta suflul.

–          În acelaşi timp, sunt conştientă că idealul nu există, continuă ea. Este doar o proiecţie a dorinţelor noastre, a aşteptărilor, şi, atunci când nu primim ceea ce dorim, ne imaginăm că poate există acolo cineva…
–          …care se ridică la nivelul aşteptărilor.
–          Da. Poate că greşesc, poate ar trebui să merg înainte, să mă căsătoresc cu el, dar revin la întrebarea asta care nu-mi dă pace, de unde ştiu că ăsta e destinul meu, că el e sufletul meu pereche când el e singurul cu care am fost, pe care l-am iubit?
–          Crezi, Ana, că ştie cineva ce îi este scris? Crezi că ştie cineva ce va fi mâine? o întreb eu.
–          Nu, dar faptul că am îndoieli spune ceva, nu? Aş vrea să spun ‘da’ cu inima deschisă, dar nu pot. Când încerc să mi-l imaginez ca fiind soţul meu, mă blochez pur şi simplu.
–          Atunci imaginează-ţi viaţa fără el, îi spun.
–          Nu pot, chiar nu pot. Am încercat deja să plec, însă ai văzut şi tu ce-a ieşit.
–          Patru zile? Aia nu e distanţă. Înţelegeam dacă plecai o lună sau două, dar aşa…
–          Şi ce să fac? mă întrebă ea. Are lacrimi în ochi şi vocea îi este acum o şoaptă.
–          Nu ştiu, Ana. Tot ce pot să-ţi spun e că trebuie să mergi înainte, să alegi un drum. Ori cu el, ori singură.
–          Mi-e frică, spune ea şi stinge ţigara.

—————–
Curs: Marius Chivu
Observaţii: Dialogul este la a doua incercare – primul a fost lipsit de argumente, sec, nu l-am putut repara. Dialogul de mai sus: prea lung, telenovelistic, ar trebui scurtat, prsonajele sa ajunga la o concluzie.
*Nu m-am inteles cu personajele, astfel ca a dialogul a ramas in starea initiala.

The post Decizii first appeared on Andreea Ban.

Tema: povestire de 1500 de semne cu spații (maximum + 3%) pe tema „un băiat întâlnește o fată”, dar să fie o situație inedită
—————–

Pe vremuri exista o chestie numită iubire. Am auzit pe la orele de iubirologie, însă nu am priceput niciodată ce este. Chiar ne-au dat niște referințe, însă cine stă acum să caute în arhivele alea vechi și mâncate de bacterii? Auzi tu, să căutăm în cărți. Am insistat să ne spună mai multe.

–          E ca atunci când simți ceva cald, aici în piept, spuse îndrumătoarea.

–          Sună a boală, răspunse un băiat din spate. Parcă mi-a citit gândurile.

–          Păi, nu e chiar așa, spuse îndrumătoarea, pe atunci era ceva plăcut. Mai departe nu a știut să aducă argumente. Cum să aduci argumente pentru ceva ce nu cunoști?

Iubire. Nu pot să înțeleg. Și dacă era cald, adică bine, de ce a dispărut? Străbunica mi-a spus că trăim mai mult fără iubire, că speranța de viață a crescut. Clar, era o boală. Ce bine că am scăpat de iubire, îmi spun, apoi mă împiedic și mă trezesc împrăștiată pe holul școlii. Sunt cu fața lipită de pardoseala din sticlă și văd stelele cum se agită pe dedesubt. Aud pași.

–          Ești bine? mă întreabă cineva.

Mă întorc spre el. E băiatul ăla care mi-a citit gândurile mai devreme. Are părul şaten și o șuviță îi cade peste ochii cenușii. Parcă aș întinde mâna să i-o dau pe după ureche. Mă ajută să mă ridic. Sunt atât de aproape de el, încât îi aud respirația. Îl privesc și, pentru prima dată, îl văd. Ochii îi sclipesc. Simt o căldură în stomac, de parcă cineva a făcut un foc acolo și apoi suflă în el. Căldura urcă ușor spre piept.

–          Sunt bolnavă, îi spun privind în gol și o rup la fugă.

—————–

Curs: Florin Iaru
Observaţii: Iniţial, personajul era băiat, însă, pentru că avea aer de fată, l-am schimbat. Povestea a fost bună.

The post Iubire first appeared on Andreea Ban.

Mi-ati sarit unii dintre voi in cap ca, vai, de ce nu am spus nimic. Pai eu, dragilor si scumpilor, nu am indraznit a crede ca se intampla. Sincera sa fiu, atunci cand am primit propunerea, am crezut ca este o gluma. Am citit mailul de pe telefon, intr-o sambata. Am ras in sinea mea, „cineva se tine de glume”, mi-am spus. Si totusi, dupa un mic research, mi-am dat seama ca se intampla. Si mai departe e povestea…

Articolul a fost publicat in sectiunea Dragoste moderna, aici.

Il puteti citi mai jos, cei care nu l-ati citit inca. Nu va sfiiti sa lasati si cateva impresii! Le gasesc foarte utile. 😀

„Când iubirea este după colţ…

Agitaţie. Centrul Vechi este plin până la refuz. Străduţele oftează de atâtea suflete, de atâtea râsete şi paşi grăbiţi. Pare a promite o mie şi una de poveşti, de iubiri clandestine, întâlniri la apus de soare…

Aştept la intrarea pe Şelari. Îl aştept pe el, băiatul cu ochii rupţi din cerul senin de primăvară. Am pe faţă zâmbetul acela tâmp de femeie îndrăgostită. Ar putea pica luna de pe cer şi nu aş observa acest lucru. Ar fi, în ochii mei, o poezie scrisă de cer pentru pământ, nicidecum o calamitate. Da. Aşa mă simt, îndrăgostită. Nu există ieri, nu există azi, doar noi.

Doar că… noi nu existăm. Sunt doar eu care aştept, aştept cu răbdare… Am aşteptat mereu. Ce mai contează un minut, o oră? Timpul se scurge altfel atunci când ştii că, la capăt de drum, te vei topi într-un vis devenit realitate. Dar el nu vine. Primesc un mesaj, acel mesaj care aduce după el furtunile pământului: „Nu pot veni…“.

Lumea se stinge brusc. Mă uit la telefon cu o privire tâmpă. Mâna începe să-mi tremure şi devin un corp rigid. Entuziasmul mi s-a evaporat într-o clipă. Nu mai pot respira, nu-mi mai doresc să respir. Unde e luna aia care să pice pe mine?

Aş vrea să mă aşez acolo, în stradă, să mă fac una cu praful şi să fiu călcată în picioare de sutele de paşi care trec încolo şi-ncoace. Doar asta văd în jur, cumva în ceaţă, paşi grăbiţi ce se duc către nicăieri. Râsetele au devenit o gălăgie generală. Oamenii – o gloată încruntată, nervoasă. Timpul se scurge. Nu mă pot mişca.

O poveste. O iluzie

Mi-a spus cândva, la prima întâlnire, că ar vrea mai mult, dar, din păcate, nu va putea. Mi-a spus. Dar nu am auzit. Nu am ascultat. Vedeam doar un zâmbet şi ochii aceia. Nimic nu conta în afară de acea clipă. O sală de cinema, un oraş străin, un film prost – poate cel mai prost film văzut vreodată –, şi noi doi sărutându-ne în întuneric. O iubire ca nicio alta, o iubire modernă, liberă, fără lacrimi, fără responsabilităţi, fără resentimente. O iluzie.

„Nu mă voi îndrăgosti“, am spus. E ceea ce vreau. Pot pleca oricând şi totul va fi bine. Ne-am întâlnit apoi, iar şi iar, în acelaşi oraş. Ne luam cu noi doar zâmbetele şi imensa pasiune. O iubire mai mare nu credeam că poate exista. Aş fi vrut să strig lumii întregi că iată, el este al meu. Şi totuşi nu era.

Spunea că mă iubeşte, o spunea atât de frumos. Dar erau doar cuvinte aşezate pe pernă, cuvinte frumoase care m-au făcut să visez, m-au făcut să-mi doresc mai mult. Poate că, de această dată, aveam să mă las dusă de val, aveam să spun da iubirii, să mi-o asum cu toate bunele şi relele ei, să o trăiesc fără reţineri.

Trecutul se stinsese în umbra acestei descoperiri: fiecare avem rezervat ceva al nostru, fiecare îşi are iubirea pusă de-o parte. Umbra dezamăgirilor trecute se stinsese în lumina nou descoperită a iubirii. „Iată că l-am găsit“, mi-am spus. „Vom fi împreună. Îi voi spune da, în această seară îi voi spune că vreau să fim împreună…“.

Nu-mi venea a crede că, în seara aceea minunată de toamnă, aveam să ne vedem acolo, în inima oraşului, în oraşul nostru şi nu unul străin, pentru a ne pune pe tavă iubirea, sufletele, pentru a ne uni destinele în cel mai frumos dans de pe pământ. „Trebuie să-ţi spun ceva. Tot încerc să-ţi spun, dar se pare că nu am reuşit până acum să găsesc cuvintele potrivite. Hai să ne vedem…“ Da! Trebuie să ne vedem! Jubilam de fericire când am citit aceste cuvinte. Am plutit pe nori câteva zile şi iată că venise momentul. Dacă ar fi picat luna chiar în acea clipă, m-aş fi stins fericită. Luna, însă, a rămas agăţată de boltă şi a privit rece către mine, către iubirea mea ce avea să se facă praf şi pulbere.

Ploaie de toamnă

Sunt prinsă în nemişcare. Am crezut că doar în filme se poate opri timpul pentru o singură persoană. Iată-mă acum, mai mult moartă decât vie, încercând să conştientizez ceea ce mi se întâmplă. Cuvintele sunt simple, spun totul. Îmi desenează sfârşitul marii mele iubiri cu linii clare.

În jur e agitaţie. Paşii se îndreaptă grăbiţi către terase. Se deschid umbrelele. Străzile sunt pline de umbrele colorate, iar eu stau acolo, în mijlocul lor, singurul punct fix. Nu mă vede nimeni. Nu vreau să fiu văzută. Aproape că nici nu exist. Ce sens ar avea să mai exist? „Îmi pare rău. Nu pot veni, chiar nu pot, deşi am vrut, am încercat. Te iubesc enorm, dar nu mai putem continua. Ţi-am spus de la început că nu vom avea mai mult. Nu pot totuşi să-ţi fac asta. Meriţi mai mult, mult mai mult decât ţi-aş putea oferi vreodată. Şi iartă-mă că nu am avut puterea de a-ţi spune în faţă… Voi avea un copil. Soţia mea…“ Şi filmul s-a rupt. Copil? Soţie? Cum? În ce univers paralel am picat?

O picătură de ploaie îmi arde faţa. Sau e o lacrimă? Oamenii aleargă în jurul meu, fug de ploaie. Eu o vreau. Mă agăţ de ideea stupidă că ploaia îmi va spăla durerea, că-mi va şterge amintirile. Iubirea mea imensă a murit într-o toamnă târzie. Nu îmi aduc aminte dacă am plâns, cât am plâns… ştiu doar că ploaia a curăţat tot, străzile, gândurile, a luat cu sine orice fărâmă de speranţă că acolo, undeva, iubirea există.

Nu se ştie ce va fi după ultima pagină…

Paşii mă duc adesea pe străduţele întortocheate ale Centrului Vechi. Şi când mă gândesc că acum nişte ani era Lipscani. Doar Lipscani. Nici nu-mi mai aduc aminte de străduţele acelea lăturalnice, era linişte. Erau doar case vechi, gropi şi pisici rătăcite…

Mă plimb aiurea. Îmi place să privesc oamenii, să le văd zâmbetele frumoase. Îmi imaginez lumea pe care ei o văd, ce îşi doresc, la ce visează. Străzile suspină de atâtea iubiri pierdute şi regăsite, atâtea amintiri…

Cândva mă plimbam visând la el, acel el care avea să-mi fie alături o viaţă, poate mai multe. Era atât de departe, dar ştiam că există. Ştiam că şi el mă caută pe străzile întortocheate ale vieţii. Ştiam că într-o zi ne vom întâlni la un colţ de stradă, ştiam că ne vom saluta stângaci şi vom porni pe străduţele acestea prăfuite şi agitate. Ştiam că ne vom opri într-un bar, la o bere, la o sută de beri, o sută de nopţi cu o mie de vise nevisate încă.

Am încetat să visez o perioadă. Au trecut ploi multe peste mine, peste gândurile mele rămase reci şi fără noimă. Dar, într-o zi, o nouă speranţă a răsărit. Firavă, e drept, dar era acolo. Mi-a promis că avea să mă vindece de trecut, de amintiri, de mine, cea care am fost. Şi speranţa asta mi-a spus că ar fi cazul să deschid o uşă…

Ne-am întâlnit la acel colţ de stradă. Ne ştiam de ani mulţi, însă nu schimbaserăm prea multe cuvinte. Salutul nu a fost stângaci, însă am pornit pe acele străduţe ale Centrului Vechi cu sufletul uşor şi zâmbetul senin. Am ştiut cumva că, după acel colţ, am găsit Paradisul. A fost aşa… ca-ntr-un joc, ca-ntr-o carte citită în altă viaţă, de parcă viaţa m-ar fi anunţat prin minunata carte a lui Llosa că există, undeva, un Paradis numai al meu. L-am găsit în Centrul Vechi.

Am păşit uşor pe strada care m-a aşteptat acum o mie sau două de ani. Cine mai numără?… Am simţit sub talpă piatra pe care mi s-a scurs viaţa, pe care am murit într-o zi cu ploaie, într-o toamnă cenuşie. Niciun fior nu m-a trecut, niciun gând sau umbră de nostalgie. Am călcat trecutul în picioare şi m-am îndreptat cu încredere către ce va fi. Habar nu aveam cine era cel de lângă mine. Era un el care a apărut de nicăieri, un el cu un trecut al lui şi un zâmbet absolut încântător. Cum de nu-l văzusem înainte? Fusesem prea prinsă în cenuşiul gândurilor mele pentru a putea lăsa pe cineva să se apropie. Sau poate că aveam nevoie de timp şi, îndată ce m-am vindecat, am deschis uşa… iar el era acolo.

Nu i-am spus atunci şi nu o ştie nici acum că el, băiatul cu ochii de culoarea vântului şi a ploii de vară, este Paradisul meu de după colţ. Este cel care mi-a adus aminte că viaţa merge înainte, că după orice zi cu ploaie vine una cu soare, că o îmbrăţişare poate face cât o mie de cuvinte, că uneori tăcerea e mai plină de înţeles decât toate explicaţiile din lume. M-am îndrăgostit de el aşa cum nu credeam că voi mai putea fi vreodată. Este cel pe care îl iubesc până la cerul cu toate stelele lui şi înapoi. Îl privesc şi simt cum îmi tresare inima. Am petrecut împreună primele patru anotimpuri şi altele apoi. Este lângă mine, îşi citeşte cartea. Uneori zâmbeşte, alteori se încruntă. Trăieşte o poveste aşa cum eu trăiesc povestea noastră. A început în altă viaţă, pe când nici nu visam că va fi. O port în suflet, în privire, o port şi aş vrea ca ea să rămână mereu.

Nu îndrăznesc să o consider a fi pentru totdeauna. Departe de mine gândul acesta. Am învăţat că „totdeauna“ ne aruncă într-o mare prăpastie. Îl prefer pe „astăzi“, pe „mâine“, pe „anul viitor“, dar nu pe „totdeauna“. Sună ca o sentinţă. Iubirea mea este astăzi, este ceea ce alţii ar numi o „dragoste modernă“. Eu aş spune mai degrabă că este ca într-o carte. Nu se ştie ce va fi după ultima pagină…”

ILUSTRAŢIE: PHOTOLAND CORBIS
Acest articol a apărut în ediţia tipărită a ziarului „Weekend Adevărul“ – 26-28 iulie

The post Când iubirea este după colţ… first appeared on Andreea Ban.

Asta suntem. Momente. Zambete. Dorinte. Asteptari si impliniri. Ne agatam de ziua de maine, de fericiri si temeri. Suntem simpli, dar ne complicam. Vai, cum ne mai complicam! Daca am trai ca si cum maine nu ar exista, daca am reusi sa privim senini catre viitor… fara a ne crampona de maine. Ar fi frumos. Ar fi zambet si cer senin. Am putea, poate, sa visam mai mult, sa traim mai intens.

Mi-ar placea sa fiu acolo unde marea se saruta cu cerul. Acolo unde sensul vietii e cu totul altul. Mi-ar placea sa-mi las gandurile sa zboare pe aripi de pescarus si nimic, dar nimic, sa nu-mi umbreasca ziua. Amintirile gri sa se stearga pentru totdeauna. Fericirile sa ramana vii. Mi-ar placea sa fiu acolo unde nuante de albastru infinit se impletesc cu nisipul fierbinte, iar gandurile legate de ieri ar parea cu totul fara sens.

Un moment. Momentul acela in care stiu ca am tot ce mi-as putea dori. Momentul acela in care drumul mi se asterne in fata si pornesc cu zambet catre tine. Momentul acela in care… adun toate momentele intr-un borcan pe care il asez in fata, pe birou, ca pe cea mai frumoasa fotografie. Si prin sticla verzuie a borcanului vad un zambet. E al tau. Acesta e momentul in care te intreb daca auzi marea cum isi sparge valurile de stanci…

The post Un moment. Momentul acela… first appeared on Andreea Ban.

Iata-ma astazi, la cateva zile de la primul eveniment Serial Readers. Emotiile au trecut, entuziasmul a ramas! Nimic nu se compara cu senzatia de implinire data de momentul in care stii ca ai reusit sa aduni laolalta oameni frumosi, oameni cu care impartasesti iubirea pentru carte, pentru cuvant, iubirea pentru minunile acestea care ne poarta in alte lumi.

Spuneam mai sus de emotii… da, au fost. Si inca mari. Si totusi, in momentul in care ne-am asezat in jurul mesei, o masa plina de carti care te invitau sa le rasfoiesti, am simtit cum emotia se duce. Am privit in jur. Chipuri senine, ochi frumosi, zambete timide, curioase. Si toti doream sa ascultam ce au ceilalti de spus. Va imaginati probabil ca a fost o liniste profunda, ca asteptam ca celalalt sa vorbeasca… Ei bine, in momentul in care linistea „s-a spart”, s-a intamplat sa descoperim in cuvintele celorlalti bucati din amintirile noastre. Firul povestii unuia era continuat de altul si rasucit de celalalt, astfel incat intalnirea a devenit o poveste. Una singura. O mana de oameni care, unii, nu si-au vorbit niciodata, s-au trezit acum cu senzatia aceea de a se cunoaste de-o viata.

Cartile au puterea aceasta, de a aduce oamenii aproape. Cuvintele ii leaga si ii arunca in povesti. Si povestile raman vii pentru totdeauna. Eu am retrait perioada in care l-am descoperit pe Alexandre Dumas si al lui Conte de Monte Cristo, asa acum ceilalti s-au intors in povestile lor de suflet scrise de Jules Verne, Agatha Christie, Edgar Allan Poe, Charles Dickens, J.K. Rowling si alti scriitori absolut minunati.

Senzatia cu care am ramas este aceea de a nu fi citit destul, senzatia ca niciodata nu voi reusi sa descopar toate aceste lumi superbe care stau si asteapta linistite pe rafturi de biblioteca.

Sambata, 6 iulie, ne-am intalnit o mana de oameni in ciuda ploii torentiale si a norilor care amenintau sa stea gri si imbufnati deasupra, pentru mult timp. Ne-am intalnit la Readers Cafe si am povestit despre noi, despre carti. Tema a fost „Povesti pentru o vara fierbine”. La final, am tras linie si am realizat ca povestile noastre au fost pentru o vara ca-n copilarie.

Cu sufletele incarcate de atata frumos si incantare, ne pregatim deja pentru urmatorul eveniment Serial Readers – va tin la curent! Acum niste ani visam sa fiu parte a unui club de carte. Acum, ca avem clubul, va astept si pe voi. Cartile apropie oamenii asa cum nici nu ne imaginam!

Despre eveniment mai puteti citi si aici. Imagini puteti vedea aici. Sunt oameni frumosi, promit!

In fiecare luna va voi invita si astepta la intalnirile Serial Readers. Sunt sigura ca temele propuse vor fi pe placul vostru si ca ne vom intalni cu zambet, cu carti, cu povesti… Doar sunt atatea de impartasit!

The post Serial Readers, primul eveniment in offline first appeared on Andreea Ban.

Dragostea nu e lipsa logicii
ci logica examinata si recalculata
incalzita si pliata sa se potriveasca
pe contururile dinlauntrul inimii.

Ma plimbam intr-o zi printre rafturile unei librarii. Mangaiam cu privirea coperta dupa coperta, titlu dupa titlu. Pe unele le citisem, pe altele le aveam pe lista – de cumparat, de citit. Nu aveam de gand sa cumpar nimic. Inca ma lupt cu mine si cu ideea ca trebuie neaparat sa termin de citit cartile care ma asteapta de atata timp in biblioteca. Si totusi, din multimea de carti frumoase, stralucitoare si dornice de a merge cu mine acasa, una a iesit in evidenta. Coperta m-a cucerit intr-o fractiune de secunda, coperta care a stiut sa-mi spuna povestea cartii mai bine decat ar fi reusit titlul sau cuvintele altcuiva.

E usor sa te iubesc este cartea pe care am citit-o tocmai din cauza imaginii care mi s-a asezat in fata. Un el si o ea. Un el frumos, brunet, rebel, tatuat. O ea delicata, emotionata, visatoare.

Desi cartea este un teen lit veritabil, am fost prinsa de poveste de la prima si pana la ultima pagina. Nu as fi zis ca povestile cu si despre adolescenti mai au puterea asta asupra mea. Iata totusi ca Tammara Webber are un talent desavarsit, a stiut ce butoane sa apese, ce cuvinte sa aleaga pentru a gadila cumva adolescenta din mine, dar si din cei (cele cred ca e mai corect) care au indragit aceasta carte (nu-s putini, va asigur!).

Povestea este simpla, dar incepe in forta. O tentativa de viol. Un strain care apare de niciunde si o salveaza pe protagonista, pastrarea unui secret. Jacqueline si Lucas se cunosc in aceste conditii nu tocmai placute. El este baiatul (aparent) rau, cel putin dupa infatisare. Dar este in acelasi timp cel care a salvat-o din mainile unei brute. El o urmarea de mai mult timp, insa pastra distanta. Ea iesise dintr-o relatie de lunga durata si avea inima franta. Sunt observatii marunte care ne duc cu gandul intr-un singur loc: aici avem o poveste de dragoste in desfasurare.

Lucas. Baiatul rau. Oare nu asta isi doresc toate adolescentele? Un baiat “rau”, un rebel, care sa apara la un moment dat in viata lor sfarsit de iubire, de dorinta, sa le cucereasca pentru totdeauna… Mda. Adolescentele viseaza. Tammara Webber a stiut ce puncte sa atinga, astfel incat ele, adolescentele sa fie cucerite de povestea Jacquelinei si a lui Lucas.

Trebuie sa recunosc ca acest Lucas/Landon m-a cucerit cu privirea lui verde, cu tatuajele superbe, cu parul negru, neglijent, cu grija pe care i-o poarta fetei care pana mai ieri nu l-a observat. Si m-a cucerit cu aerul lui introvertit, cu secretele lui. Jacqueline a fost vocea mea, ii punea intrebarile pe care i le-as fi pus eu, s-a indragostit fara sa isi dea seama, asa cum doar o adolescent naiva ar putea.

Autoarea a desenat doua personaje puternice, clare, sincere de care e imposibil sa nu te indragostesti. Si a venit cu personajele secundare, unele negative, pentru a scoate acest duo si mai bine in evidenta. Iar daca inceputul a surprins-o pe Jacqueline in postura de victima, finalul, construit treptat, cu mare atentie, intoarce situatia la 180 de grade. Am fost mandra de aceasta fata, cu toate ca nu i-am aprobat tacerea, si am realizat ca am invatat si eu la randul meu o lectie de autoaparare. Sa speram ca nu va fi nevoie vreodata sa o pun in aplicare.

Va recomand cartea E usor sa te iubesc. E una dintre acele carti de care oricine se poate indragosti. Va invit sa fiti adolescenti inca o data, vreo 300 si ceva de pagini. E o senzatie minunata!

E usor sa te iubesc, de Tammara Webber
Editura EPICA

The post E usor sa te iubesc, de Tammara Webber first appeared on Andreea Ban.