Când iubirea este după colţ…

Am spus in nenumarate randuri ca dorintele se implinesc… Trebuie sa iti doresti suficient de mult, asa se spune. Mi-am dorit enorm sa imi vad cuvintele dincolo de online, sa le vad pe hartie. Si le-am vazut. Vineri am rasfoit ziarul Adevarul si mi-am descoperit articolul intins pe doua pagini intregi. Nu stiu de ce aveam impresia ca va fi ascuns undeva, pe un colt de pagina. Poate pentru ca, pana in ziua aparitiei ziarului, mi s-a parut incredibil faptul ca urma sa fiu publicata acolo.

Mi-ati sarit unii dintre voi in cap ca, vai, de ce nu am spus nimic. Pai eu, dragilor si scumpilor, nu am indraznit a crede ca se intampla. Sincera sa fiu, atunci cand am primit propunerea, am crezut ca este o gluma. Am citit mailul de pe telefon, intr-o sambata. Am ras in sinea mea, „cineva se tine de glume”, mi-am spus. Si totusi, dupa un mic research, mi-am dat seama ca se intampla. Si mai departe e povestea…

Articolul a fost publicat in sectiunea Dragoste moderna, aici.

Il puteti citi mai jos, cei care nu l-ati citit inca. Nu va sfiiti sa lasati si cateva impresii! Le gasesc foarte utile. 😀

Când iubirea este după colţ…

Agitaţie. Centrul Vechi este plin până la refuz. Străduţele oftează de atâtea suflete, de atâtea râsete şi paşi grăbiţi. Pare a promite o mie şi una de poveşti, de iubiri clandestine, întâlniri la apus de soare…

Dragoste moderna

Aştept la intrarea pe Şelari. Îl aştept pe el, băiatul cu ochii rupţi din cerul senin de primăvară. Am pe faţă zâmbetul acela tâmp de femeie îndrăgostită. Ar putea pica luna de pe cer şi nu aş observa acest lucru. Ar fi, în ochii mei, o poezie scrisă de cer pentru pământ, nicidecum o calamitate. Da. Aşa mă simt, îndrăgostită. Nu există ieri, nu există azi, doar noi.

Doar că… noi nu existăm. Sunt doar eu care aştept, aştept cu răbdare… Am aşteptat mereu. Ce mai contează un minut, o oră? Timpul se scurge altfel atunci când ştii că, la capăt de drum, te vei topi într-un vis devenit realitate. Dar el nu vine. Primesc un mesaj, acel mesaj care aduce după el furtunile pământului: „Nu pot veni…“.

Lumea se stinge brusc. Mă uit la telefon cu o privire tâmpă. Mâna începe să-mi tremure şi devin un corp rigid. Entuziasmul mi s-a evaporat într-o clipă. Nu mai pot respira, nu-mi mai doresc să respir. Unde e luna aia care să pice pe mine?

Aş vrea să mă aşez acolo, în stradă, să mă fac una cu praful şi să fiu călcată în picioare de sutele de paşi care trec încolo şi-ncoace. Doar asta văd în jur, cumva în ceaţă, paşi grăbiţi ce se duc către nicăieri. Râsetele au devenit o gălăgie generală. Oamenii – o gloată încruntată, nervoasă. Timpul se scurge. Nu mă pot mişca.

O poveste. O iluzie

Mi-a spus cândva, la prima întâlnire, că ar vrea mai mult, dar, din păcate, nu va putea. Mi-a spus. Dar nu am auzit. Nu am ascultat. Vedeam doar un zâmbet şi ochii aceia. Nimic nu conta în afară de acea clipă. O sală de cinema, un oraş străin, un film prost – poate cel mai prost film văzut vreodată –, şi noi doi sărutându-ne în întuneric. O iubire ca nicio alta, o iubire modernă, liberă, fără lacrimi, fără responsabilităţi, fără resentimente. O iluzie.

„Nu mă voi îndrăgosti“, am spus. E ceea ce vreau. Pot pleca oricând şi totul va fi bine. Ne-am întâlnit apoi, iar şi iar, în acelaşi oraş. Ne luam cu noi doar zâmbetele şi imensa pasiune. O iubire mai mare nu credeam că poate exista. Aş fi vrut să strig lumii întregi că iată, el este al meu. Şi totuşi nu era.

Spunea că mă iubeşte, o spunea atât de frumos. Dar erau doar cuvinte aşezate pe pernă, cuvinte frumoase care m-au făcut să visez, m-au făcut să-mi doresc mai mult. Poate că, de această dată, aveam să mă las dusă de val, aveam să spun da iubirii, să mi-o asum cu toate bunele şi relele ei, să o trăiesc fără reţineri.

Trecutul se stinsese în umbra acestei descoperiri: fiecare avem rezervat ceva al nostru, fiecare îşi are iubirea pusă de-o parte. Umbra dezamăgirilor trecute se stinsese în lumina nou descoperită a iubirii. „Iată că l-am găsit“, mi-am spus. „Vom fi împreună. Îi voi spune da, în această seară îi voi spune că vreau să fim împreună…“.

Nu-mi venea a crede că, în seara aceea minunată de toamnă, aveam să ne vedem acolo, în inima oraşului, în oraşul nostru şi nu unul străin, pentru a ne pune pe tavă iubirea, sufletele, pentru a ne uni destinele în cel mai frumos dans de pe pământ. „Trebuie să-ţi spun ceva. Tot încerc să-ţi spun, dar se pare că nu am reuşit până acum să găsesc cuvintele potrivite. Hai să ne vedem…“ Da! Trebuie să ne vedem! Jubilam de fericire când am citit aceste cuvinte. Am plutit pe nori câteva zile şi iată că venise momentul. Dacă ar fi picat luna chiar în acea clipă, m-aş fi stins fericită. Luna, însă, a rămas agăţată de boltă şi a privit rece către mine, către iubirea mea ce avea să se facă praf şi pulbere.

Ploaie de toamnă

Sunt prinsă în nemişcare. Am crezut că doar în filme se poate opri timpul pentru o singură persoană. Iată-mă acum, mai mult moartă decât vie, încercând să conştientizez ceea ce mi se întâmplă. Cuvintele sunt simple, spun totul. Îmi desenează sfârşitul marii mele iubiri cu linii clare.

În jur e agitaţie. Paşii se îndreaptă grăbiţi către terase. Se deschid umbrelele. Străzile sunt pline de umbrele colorate, iar eu stau acolo, în mijlocul lor, singurul punct fix. Nu mă vede nimeni. Nu vreau să fiu văzută. Aproape că nici nu exist. Ce sens ar avea să mai exist? „Îmi pare rău. Nu pot veni, chiar nu pot, deşi am vrut, am încercat. Te iubesc enorm, dar nu mai putem continua. Ţi-am spus de la început că nu vom avea mai mult. Nu pot totuşi să-ţi fac asta. Meriţi mai mult, mult mai mult decât ţi-aş putea oferi vreodată. Şi iartă-mă că nu am avut puterea de a-ţi spune în faţă… Voi avea un copil. Soţia mea…“ Şi filmul s-a rupt. Copil? Soţie? Cum? În ce univers paralel am picat?

O picătură de ploaie îmi arde faţa. Sau e o lacrimă? Oamenii aleargă în jurul meu, fug de ploaie. Eu o vreau. Mă agăţ de ideea stupidă că ploaia îmi va spăla durerea, că-mi va şterge amintirile. Iubirea mea imensă a murit într-o toamnă târzie. Nu îmi aduc aminte dacă am plâns, cât am plâns… ştiu doar că ploaia a curăţat tot, străzile, gândurile, a luat cu sine orice fărâmă de speranţă că acolo, undeva, iubirea există.

Nu se ştie ce va fi după ultima pagină…

Paşii mă duc adesea pe străduţele întortocheate ale Centrului Vechi. Şi când mă gândesc că acum nişte ani era Lipscani. Doar Lipscani. Nici nu-mi mai aduc aminte de străduţele acelea lăturalnice, era linişte. Erau doar case vechi, gropi şi pisici rătăcite…

Mă plimb aiurea. Îmi place să privesc oamenii, să le văd zâmbetele frumoase. Îmi imaginez lumea pe care ei o văd, ce îşi doresc, la ce visează. Străzile suspină de atâtea iubiri pierdute şi regăsite, atâtea amintiri…

Cândva mă plimbam visând la el, acel el care avea să-mi fie alături o viaţă, poate mai multe. Era atât de departe, dar ştiam că există. Ştiam că şi el mă caută pe străzile întortocheate ale vieţii. Ştiam că într-o zi ne vom întâlni la un colţ de stradă, ştiam că ne vom saluta stângaci şi vom porni pe străduţele acestea prăfuite şi agitate. Ştiam că ne vom opri într-un bar, la o bere, la o sută de beri, o sută de nopţi cu o mie de vise nevisate încă.

Am încetat să visez o perioadă. Au trecut ploi multe peste mine, peste gândurile mele rămase reci şi fără noimă. Dar, într-o zi, o nouă speranţă a răsărit. Firavă, e drept, dar era acolo. Mi-a promis că avea să mă vindece de trecut, de amintiri, de mine, cea care am fost. Şi speranţa asta mi-a spus că ar fi cazul să deschid o uşă…

Ne-am întâlnit la acel colţ de stradă. Ne ştiam de ani mulţi, însă nu schimbaserăm prea multe cuvinte. Salutul nu a fost stângaci, însă am pornit pe acele străduţe ale Centrului Vechi cu sufletul uşor şi zâmbetul senin. Am ştiut cumva că, după acel colţ, am găsit Paradisul. A fost aşa… ca-ntr-un joc, ca-ntr-o carte citită în altă viaţă, de parcă viaţa m-ar fi anunţat prin minunata carte a lui Llosa că există, undeva, un Paradis numai al meu. L-am găsit în Centrul Vechi.

Am păşit uşor pe strada care m-a aşteptat acum o mie sau două de ani. Cine mai numără?… Am simţit sub talpă piatra pe care mi s-a scurs viaţa, pe care am murit într-o zi cu ploaie, într-o toamnă cenuşie. Niciun fior nu m-a trecut, niciun gând sau umbră de nostalgie. Am călcat trecutul în picioare şi m-am îndreptat cu încredere către ce va fi. Habar nu aveam cine era cel de lângă mine. Era un el care a apărut de nicăieri, un el cu un trecut al lui şi un zâmbet absolut încântător. Cum de nu-l văzusem înainte? Fusesem prea prinsă în cenuşiul gândurilor mele pentru a putea lăsa pe cineva să se apropie. Sau poate că aveam nevoie de timp şi, îndată ce m-am vindecat, am deschis uşa… iar el era acolo.

Nu i-am spus atunci şi nu o ştie nici acum că el, băiatul cu ochii de culoarea vântului şi a ploii de vară, este Paradisul meu de după colţ. Este cel care mi-a adus aminte că viaţa merge înainte, că după orice zi cu ploaie vine una cu soare, că o îmbrăţişare poate face cât o mie de cuvinte, că uneori tăcerea e mai plină de înţeles decât toate explicaţiile din lume. M-am îndrăgostit de el aşa cum nu credeam că voi mai putea fi vreodată. Este cel pe care îl iubesc până la cerul cu toate stelele lui şi înapoi. Îl privesc şi simt cum îmi tresare inima. Am petrecut împreună primele patru anotimpuri şi altele apoi. Este lângă mine, îşi citeşte cartea. Uneori zâmbeşte, alteori se încruntă. Trăieşte o poveste aşa cum eu trăiesc povestea noastră. A început în altă viaţă, pe când nici nu visam că va fi. O port în suflet, în privire, o port şi aş vrea ca ea să rămână mereu.

Nu îndrăznesc să o consider a fi pentru totdeauna. Departe de mine gândul acesta. Am învăţat că „totdeauna“ ne aruncă într-o mare prăpastie. Îl prefer pe „astăzi“, pe „mâine“, pe „anul viitor“, dar nu pe „totdeauna“. Sună ca o sentinţă. Iubirea mea este astăzi, este ceea ce alţii ar numi o „dragoste modernă“. Eu aş spune mai degrabă că este ca într-o carte. Nu se ştie ce va fi după ultima pagină…”

ILUSTRAŢIE: PHOTOLAND CORBIS
Acest articol a apărut în ediţia tipărită a ziarului „Weekend Adevărul“ – 26-28 iulie

3 Comments

  • Silvia Posted 11/08/2013 13:21

    Frumos de tot articolul. Si felicitari!

    M-am regasit in el, dar pe fragmente si in cu totul alta ordine :)). Ma rog, esenta este comuna. 😀

  • andres Posted 12/08/2013 11:39

    Multumesc tare mult, Silvia! Sper ca te-ai regasit in cele cu zambet 😉

  • Trackback: De ce scriu? | Thoughts about nothing…

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.