Într-o noapte, demult, am privit către cer și mi-am dorit să fiu mare. Mi-am dorit să am un job, casa și mașina mea, să fiu, pur și simplu, mare. Cred că am scris asta și în jurnalul pe care-l țineam în acei ani. Nemulțumiri mărunte și dorințe mari. Ghici ce? Dorința mi s-a împlinit, dar tare mi-ar plăcea să-i pot spunei fetei de atunci să se bucure mai mult de clipă, de aerul tare de la țară, de soare, de curtea bunicilor, de ieșirile (aproape) zilnice cu prietenii.

Sunt zile în care-mi doresc să pot face câte-un salt în timp și să ajung la final de „eveniment” (aici pot fi incluse toate acele momente care nu ne aduc bucurie: mersul la doctor, la administrația financiară, călcatul rufelor, curățenia și multe altele care mai de care mai rele), să ajung din punctul A în B rapid. Cum ar fi să se poată întâmpla asta? Să ajungi în punctul B cu tot cu amintirea întâmplării, dar să nu fii nevoit să treci efectiv prin ea… Bat câmpii, știu.

Încerc să-mi aduc aminte când m-am simțit ultima dată relaxată, când am reușit să dorm bine și să mă trezesc odihnită. Am tot dat vina pe vreme, pe oboseala acumulată peste zi la serviciu, chiar și pe piciorul care a găsit gropița în care să calce acum câteva luni. Dar nu sunt numai eu în situația aceasta. Zilele trecute, în autobuz, o tânără i se confesa alteia că nu mai simte bucurie în nimic, că are impresia că viața se scurge încet și fără scop. Am ridicat ochii din cartea pe care o citeam și am privit-o pe cea care vorbea, avea lacrimi în ochi. Am închis cartea și am dat muzica mai tare.

Cu niște ani în urmă, parcă aveam mai mult timp pentru sufletul meu – mă vedeam mai des cu prietenii, citeam mai mult, scriam mult mai mult. Aveam și pe atunci job, unul chiar nasol față de cel pe care-l am acum. Bine, am avut câteva joburi nasoale de-a lungul timpului, dar nu asta e ideea, ci faptul că vedeam viața cu alți ochi. Pe când aveam unul dintre aceste joburi am scris o carte. În timpul altuia, am scris povestiri, am desenat, am pictat, am fost la zeci de concerte și m-am bucurat de fiecare dintre ele. Ce s-a schimbat între timp? Nu vreau să dau vina pe vârsta, nu o simt, dar nu pot să nu mă întreb ce s-a schimbat… Obișnuiam să râd înainte, când intram în câte-o perioadă nasoală, dădeam vina pe planete, pe zodia mea încăpățânată, pe cerul gri. Îmi sunam prietenele și ne plângeam de tot și toate până ajungeam la concluzia că iar s-au sucit planetele și pace. Odată cu trecerea anului, fix în noaptea de Revelion, dădeam restart și, cumva, ne reveneam. Poate că asta e problema, de fapt, am uitat să mai apelăm una la cealaltă, am uitat să vorbim cum obișnuiam. Mi-e dor de ele în fiecare clipă, mi-e dor de noi, mi-e dor de mine și mă caut în cărți, în cuvinte, în povești. Noroc cu Serial Readers.

Tare aș vrea să aflu cum sunteți voi, dacă aveți perioade nasoale, cum ieșiți din ele. Cum a fost pentru voi înainte de 30 de ani? Sau, după caz, cum e pentru voi dacă aveți 20 și ceva de ani? Și cum e la 30+, 40+… Apelați la prieteni, la familie, la terapeut, la yoga?

Mi-ar plăcea să aud că sunteți bine, să-mi spuneți cum vă păstrați zâmbetul zi de zi, nu de alta, dar așa cum zâmbetul se ia, la fel cred că se poate lua și cheful de viață.

Acum sunt mare, așa cum mi-am dorit. Sunt mare, pot să fac ce vreau, dar mi-ar plăcea atât de mult să fiu iar acolo, pe iarbă, să privesc spre stele și să-i trimit cerului o completare la dorință: să fiu mare și să am în fiecare an parte de cele 3 luni de vacanță. ?

Ne mai auzim!

Foto: pixabay.com

The post Am privit către cer și mi-am dorit să fiu mare first appeared on Andreea Ban.

Aceasta recenzie este inscrisa in campania vALLuntar. La fiecare 15 comentarii va fi plantat un copacel, motiv pentru care va invit sa cititi mai departe si sa comentam impreuna!

„La ce servesc cartile daca nu ne readuc la viata, daca nu reusesc sa ne faca s-o sorbim cu si mai multa aviditate?”- Henry Miller

Nu stiu cum se face, dar cele mai frumoase carti pe care le-am citit sunt cele care au ca si personaje scriitori (acei oameni frumosi care construiesc lumi intregi prin magia cuvantului) si ale lor minuni, alte carti. Cartile au ele insele ceva magic. Citind in carti despre alte carti, deja magia se mareste, ajunge la cote nebanuite, ca si entuziasmul meu. De aceea nu o sa va mire cand va voi spune cat de minunata este cartea pe care tocmai am citit-o.

Am descoperit Fata de hartie a lui Guillaume Musso din intamplare. Mi-am dorit sa o citesc, insa, din diverse motive cartea a stat departe de mine. Dorinta de a o avea a crescut… Acum, cand privesc cartea, ma incearca o bucurie din aceea copilareasca. E cartea mea si nu o voi da nimanui. E cartea care mi-a soptit cuvinte, m-a imbratisat si mi-a patruns in suflet asa cum doar unele carti reusesc sa o faca, cartile pe care le voi recomanda iar si iar.

Tom Boyd, autorul besteller-ului Compania Ingerilor, este scriitorul care, la un moment dat, parea ca are totul: talent, succes, iubire. Insa, asa cum suntem obisnuiti si in viata de zi cu zi, roata se intoarce. Si uneori se intoarce atat de rau, incat pare ca finalul ne bate la usa cu rautate. Dar povestea continua.

Dupa ce traieste o perioada de vis alaturi de Aurore Valancourt, pianista considerata a fi „una dintre cele mai talentate muziciene ale generatiei sale”, Tom este ranit profund de aceasta si in loc sa-si traiasca propria poveste de iubire alaturi de ea, cade intr-o depresie adanca care ii ucide incet pofta de a mai scrie si chiar de a trai in realitate. Asa il gasim pe Tom la inceputul povestii noastre. O fiinta prinsa intr-o lume intunecata, fara dorinta de viata, fara putere de a se ridica si a merge mai departe.

Apoi, ca prin minune, apare Billie, personaj desprins din romanele sale. Fantezia incepe sa se impleteasca cu realitatea pe nesimtite pentru a ne trezi cu intrebari de genul: “Oare e posibil? Oare nu e aceasta doar imaginatia lui Tom?” Aceleasi intrebari si le pune si Tom, cu atat mai mult cu cat este inca sub influenta medicamentelor si a alcoolului. Billie, pentru a dovedi ca este cine spune ca este, unul dintre personajele secundare ale Trilogiei Ingerilor, il provoca pe Tom sa ii puna intrebari ale caror raspunsuri doar personajul le-ar fi putut sti. Astfel, fictiunea se intrepatrunde cu realitatea, Tom acceptand intr-un final ca se pot intampla si minuni. Minunea era ca Billie cazuse dintr-o fraza neterminata, a celui de-al doilea roman al trilogiei si el neterminat. Seria de o suta de mii de exemplare iesise pe piata cu un defect de tiparire si urma a fi retrasa pentru a fi distrusa. Un singur roman fusese salvat si acesta era firul subtire de care era agata viata lui Billie si, desigur, continuarea si finalizarea Trilogiei. Billie trebuia sa-l convinga, de fapt, sa-l ajute pe Tom sa finalizeze povestea inceputa de el in copilarie. Sa duca Trilogia Ingerilor la bun sfarsit. Doar asa ea se putea intoarce in fictiune.

Pe cat de bizara mi s-a parut aparitia acestui personaj din cartea lui Tom, pe atat de trasa de par mi s-a parut alergatura dupa roman prin intreaga lume. Milo si Carol si-au asumat raspunderea gasirii acelui exemplar pentru a-i salva viata lui Billie. Si acum as putea spune ca e chiar ciudat… am acceptat atat de usor aparitia unei femei de hartie (analizele ei prezentau urme de celuloza in corp, parul se albise si varsa cerneala) si am avut semne de intrebare asupra traseului cartii… Cu siguranta de vina e talentul deosebit al autorului de a se juca cu mintile cititorilor sai.

Daca la inceput credeam ca totul se intampla de fapt in imaginatia lui Tom, daca mai apoi am crezut in aparitia acelui personaj cazut dintr-o carte, finalul m-a luat cu totul prin surprindere. Stiam ca acel ultim exemplar cautat cu disperare si de fiecare data scapat printre degete urma sa ajunga singur in mana proprietarului de drept, stiam ca Billie va fi salvata, insa nu m-am asteptat nicio clipa la acea intorsatura de situatie. Guillaume Musso a reusit sa se joace cu vorbele pana la finalul cartii. A reusit cu atata subtilitate sa sadeasca in mintea cititorului anumite idei, incat pervizibilul a fost evitat cu mare maiestrie.

Mi-a placut mult introducerea cartii, articole din tabloide despre Tom Boyd si Aurore, despre evolutia relatiei si mi-au placut la nebunia citatele fiecarui capitol in parte. Nu numai ca s-au mulat perfect pe intamplarile relatate, dar unele dintre ele s-au nimerit a fi scrise special pentru mine. Si sunt doua dintre ele care mi-au mers la suflet, la propriu:

„Le poti darui multe lucruri celor pe care ii iubesti. Cuvinte, liniste, placere. Tu mi-ai dat cel mai pretios lucru dintre toate: lipsa. Imi era imposibil sa ma lipsesc de tine, chiar si cand te vedeam, imi lipseai.” – Christian Bobin

„Timpul acordat cititului este intotdeauna timp furat. Acesta este fara indoiala motivul pentru care metroul se intampla sa fie cea mai mare biblioteca a lumii.” – Francoise Sagan

Pe al doilea l-am citit, evident, in metrou. Am ramas intreaga zi cu un mare zambet pe fata. Acesta este darul cartilor, ne schimba starea de spirit, ne fac sa vedem soarele chiar si atunci cand nu este, ne ajuta sa descoperim imagini noi, dorinte noi, ganduri pe care nu le-am fi gandit altfel.

Fata de hartie este cu siguranta cea mai frumoasa carte citita in ultima perioada si are mari sanse de a se clasa pe primul loc in topul meu din acest an. E adevarat ca anul e la inceput, dar cartea e prea frumoasa si merita toate laudele. V-o recomand cu drag. Daca iubiti cartile, daca aveti nevoie sa evadati din realitate pentru cateva sute de pagini, atunci Fata de hartie e cea mai potrivita carte!

Iata si trailerul:

Fata de hartie, de Guillaume Musso
Editura All

*Recenzia face parte din campania vALLuntar  initiata de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA. Va invit sa comentam impreuna aceasta carte, daca ati citit-o, daca v-am starnit interesul… La 15 comentarii cumulate va fi plantat un copacel. Va astept!

The post Fata de hartie, de Guillaume Musso first appeared on Andreea Ban.

Am crescut impreuna. Imi aduc aminte de prima zi de liceu de parca ar fi fost ieri. Ea avea parul lung si machiaj dragut, mov. Abia mai tarziu am inteles ca machiajul acoperea un ochi vanat. Am ras. Cred. Nu mai stiu exact. Acum pare amuzant. Si imi vin in minte franturi de amintire, un numar de telefon pe care nu il voi uita niciodata si la care ea nu mai raspunde de multi ani. Imi vin in minte rasete si muzica, Bon Jovi si baluri ale bobocilor. Nu putine! Ochii ei verzi si notele mele la chimie. Iubirile noastre si suferintele fara sfarsit. Cafelele baute in bucataria draga si fumul de tigara. Dar toate s-au stins intr-un trecut de care imi aduc aminte cu drag.

Unele prietenii sunt pentru totdeauna. Drumurile noastre se despart, merg pe cai necunoscute, catre undeva, catre nicaieri. Inimile ne raman imbratisate peste timp, peste amintiri. Si am momente in care ma bucur atat de mult ca traiesc in aceasta lume, acum. Nu am crezut ca o voi spune, dar ma bucur enorm ca exista telefonul, internetul si facebook-ul. In lipsa lor, poate ne-am fi dat silinta mai mult sa fim impreuna. Cu ele, insa, legaturile par a nu muri niciodata. Sunt ca niste fire invizibile care ne trag unii spre altii, care ne aduc impreuna cu un cuvant, o fotografie. Sunt ferestre deschise catre oamenii iubiti care ne permit sa vedem, sa auzim, sa schimbam un cuvant, o bucurie… E putin, prea putin, insa in comparatie cu „deloc” e imens.

Suntem mari acum. Acum niste ani am scris intr-o poveste cum vom fi mari intr-o zi. Si acum suntem. Am schimbat prefixul. Avem sau vom avea copii. Iubim. Suntem iubite. Traim viata la care ieri visam sau la care nu am visat vreodata. Sunt uimita de azi, sunt uimita ca sunt, ca esti, ca suntem.

Inelele aici.

The post Zambetul din telefon first appeared on Andreea Ban.

Astazi sunt fericita. Sunt deprimata. Iubesc pana la cer si inapoi. Cad intr-un gol fara sfarsit. Astazi. Mereu astazi. Ieri e deja amintire, una prafuita de demult. Maine… maine e o poveste fara sfarsit. Dar astazi… nimic nu se compara cu astazi cand totul e aproape, cand mana pe care o iubesti iti mangaie obrazul, cand inca ii mai simti parfumul pe perna si sarutarea pe umarul gol. Doar astazi l-ai privit cum doarme si ai fi vrut sa ii saruti visele toate si sa te pierzi in bratele lui pentru o viata, pentru toate. In zorii acestei zile te-ai cuibarit la pieptul lui cerand timpului sa isi opreasca respiratia, sa moara putin pentru voi.

Astazi se stinge intr-o noapte gri. O dorinta s-a implinit. Un gand, un vis. E o bucurie fara margini ale carei dimensiuni nu pot fi cuprinse in cuvinte. Uneori cuvintele sunt atat de sarace…

Si gandurile mi-s multe. Lucruri bune se intampla, dar si lucruri nedrepte. Astazi. Un suflet cald s-a stins si a lasat in urma lui oceane de lacrimi. De ce? De ce se intampla unele lucruri? De ce oamenii dragi pleaca de langa noi in momente neptrivite? Dar oare vor fi vreodata momente potrivite pentru plecari? Unii pleaca in alta viata, altii aleg alte relatii, unii pleaca spre alte continente si catre alti prieteni. Sunt triste aceste plecari. Sunt sfasietoare. Gandul ca vom fi despartiti pentru o ora, pentru un an sau pentru toate noptile si zilele care vor urma ne face sufletul sa tremure si sa moara cate putin. De dor, de tristete, de speranta. Si rostim apoi dorinte alte, dorinte noi. Doar ele pot salva ziua si zambetul pierdut.

Si in miile de ganduri ale lui „astazi” mi-am mai pus o dorinta. Inca una. Inchid ochii si o rostesc cu vocea tremuranda de atata emotie. Se va implini candva, undeva, cumva. Va fi un alt astazi cand voi imbratisa dorinta pentru totdeauna si fericirea momentului imi va aduce o noua dorinta…

Sweet Coffee – In Love

Foto

The post Astazi, mereu astazi first appeared on Andreea Ban.

Nu am dus discutia mai departe, nu am intrebat cand s-a casatorit, cum e viata ei acum. Ceva m-a oprit. Am vrut sa cred ca e bine, ca are o viata minunata si ca nu are nevoie de oameni din trecut care sa-i tulbure prezentul. O vedeam online si imaginile din avatar imi dadeau liniste cumva. „Este bine. Este fericita.” Atat vroiam sa stiu.

Astazi am aflat ca totul s-a intamplat in mintea mea. Am aflat ca acea Paula nu era Paula mea.

-…vad ca esti in lista mea de multa vreme… dar nu mai stiu cum am ajuns sa ne cunostem… iarta-ma!

Cum adica? Ne stim de atata timp? Ce s-a intamplat cu tine? Ce ai facut cu ea, Paula mea? Dupa cateva secunde de privit in gol, am intrebat-o daca nu a facut liceul M.B. Mi-a spus ca nu, ca e din alt oras. A inceput sa se faca lumina. Cu fiecare cuvant pe care il scria realizam ca prietena mea din liceu dispare, ca tot ce am crezut ca s-a intamplat cu ea a fost o iluzie.

Si imi dau seama ca asta ni se intampla frecvent. Imaginatia noastra poate crea lumi paralele, lumi minunate, dar si cele mai mari cosmaruri. Din imaginatie se nasc iubiri marete, apar oameni perfecti. In imaginatie apare idealul si se nasc asteptarile. Dar vai ce dezamagire este atunci cand fantasmele dispar, cand ramane doar realitatea asta rece. Ce deprimare ne cuprinde cand realizam ca am imbratisat vise desarte…

Ma intreb acum, dupa atata timp, unde este fata aceea? Unde este Paula? Oare imi va mai iesi vreodata in cale pentru a o intreba ce mai face? Sunt oameni care ne trec prin viata, se opresc o vreme si apoi pleaca. Dispar. Ma intreb de ce… stiu ca e un scop in fiecare trecere, insa nu reusim mereu sa il prindem, sa-l intelegem. Imi doresc uneori sa inteleg de ce, de ce vin, de ce pleaca, de ce nu raman… Si pe unii i-as vrea pentru toata viata. Altii dispar fara niciun sens, ne sunt luati in alte vise…

The post Se intampla lucruri ciudate… first appeared on Andreea Ban.

Stai jos, relaxeaza-te si
citeste randurile astea, fara graba !

Eu Cred…
Ca nu trebuie sa ne schimbam prietenii,
Daca intelegem ca prietenii se schimba.

Eu Cred…
Ca indiferent cat de bun este un prieten,
El tot te va rani, din cand in cand,
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.

Eu Cred…
Ca o adevarata prietenie continua sa creasca,
Chiar si la distantele cele mai mari.

Eu Cred…
Ca imi ia foarte mult timp
Sa devin persoana care as vrea sa fiu.

Eu Cred…
Ca poti merge in continuare,
Mult timp, dupa ce ai crezut ca nu mai poti.

Eu Cred…
Ca suntem responsabili de ceea ce facem,
Indiferent de ceea ce simtim.

Eu Cred…
Ca prietenul meu si cu mine
Putem face orice sau nimic
Si totusi sa ne distram de minune.

Eu Cred…
Ca uneori, oamenii de la care te asteptai sa te loveasca,
Atunci cand ai cazut,
Vor fi aceia care te vor ajuta sa te ridici.

Eu Cred…
Ca maturitatea are mai mult de-a face
Cu genurile de experiente pe care le-ai incercat,
Decat cu cate aniversari ai sarbatorit.

Eu Cred…
Ca nu intotdeauna este suficient
Sa fii iertat de ceilalti.
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti.

Eu Cred…
Ca trecutul nostru si circumstantele
Poate ca au influentat cine suntem acum,
Dar numai noi purtam raspunderea pentru cine vom deveni.

Eu Cred…
Ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat,
Cand un prieten te cheama in ajutor,
Vei gasi in tine forta sa-l sustii.

Eu Cred…
Ca diplomele atarnate pe perete
Nu te transforma automat intr-o fiinta umana decenta.

Oamenii cei mai fericiti nu au parte
De lucrurile cele mai bune
Dar pot obtine totul din cele pe care le au

The post Eu cred ca… first appeared on Andreea Ban.

Dar tu? Atunci cand lacrimile ti-au fost furtuni si inima iti batea sa-ti sparga pieptul, tu ai reusit sa-ti spui ca o sa fie bine? Ai putut sa-ti asculti sfaturile de bine si cuvintele calde? Nu. Evident. Nu ai cuvinte decat pentru ceilalti. Cu tine esti o epava, iti lipseste inspiratia, increderea, orizontul. Vezi doar „eu, cenusiu-negru, acum, sfarsit”. Cu greu poti privi catre maine, ceata nu te lasa, iti impaienjeneste privirea, durerea te ingenuncheaza.

Cand e vorba de noi, sfaturile ne sunt inutile. Ceea ce spuneam ieri prietenului pierdut in gandurile-i gri sunt cuvinte goale pentru durerea noastra de azi. Si cuvintele altora sunt la fel de seci. Le auzim ca pe un sunet ciudat „va fi bine, bineee, bineeeeee” si cuvantul se stinge cu ecou. De ce nu reusim sa ne insusim sfaturile, sa ni le aplicam ca pe acele comprese reci si binefacatoare? De ce nu reusim sa iesim din starea noastra depresiva atunci cand cel de langa noi ne asigura ca totul e in capul nostru, ca dracul nu e atat de negru si ca maine va fi o noua zi?

M-am priceput mereu sa dau sfaturi, sa incurajez, sa sterg lacrimile si sa-mi pun umarul la bataie pentru o frunte cu mult prea plina de ganduri negre. Am imbratisat si am fost cu sufletul alaturi de cel care avea nevoie de mine, i-am tinut mana chiar si dupa ce s-a stins in somn. Dar am stiut mereu ca sfaturile nu-i sunt de ajuns. Am stiut ca acele cuvinte pe care eu le gaseam potrivite nu erau decat o anestezie temporata asupra simturilor lui. Si durerea avea sa se intoarca, poate la fel, poate mai mica… doar timpul avea sa-l vindece.

Si acum, daca stau sa ma gandesc, sfaturile sunt bune. Si nu pentru sfaturi in sine, ci pentru ca fac timpul sa treaca altfel. In momentele mele de sfarsire am avut prietenii aproape, nu mereu – mi s-a intamplat sa-mi doresc spatiu, sa-mi alung singura depresiile, dar de cele mai multe ori a fost cineva langa mine care sa ma traga de maneca. Si printre cuvinte reusea sa-mi zmulga un zambet, pentru o clipa sau doua uitam de mine si totul se transforma. Traiam acel moment lasand in urma tumultul care-mi facea inima sa se ridice in gat, mica si agitata nevoie mare. Ajungeam din noua acasa, singura cu fantasmele mele si totul revenea, dar in doze mai mici pana dispareau de tot. Poate dupa doua zile sau doua saptamani, dar dispareau.

Nu sfaturile noastre ii vindeca pe ceilalti de tristeti nemarginite, de suferinte fara nume, doar timpul o poate face. Si cred ca din aceasta cauza nu ne putem asculta sfaturile proprii, pentru ca avem nevoie de timpul altora. Timpul lor pentru a face tristetile sa se stinga, fantasmele sa plece. Timpul lor pentru stergerea durerii noastre. Dar timpului astuia ii putem spune sfat. Suna mai artistic si mai putin trecator. Si nici nu ticaie!

The post Dar stim sa dam sfaturi, nu-i asa? first appeared on Andreea Ban.