„Completitudine (s.): întâlnirea minților, corpurilor și sufletelor.”

Nu știu dacă vi s-a întâmplat cu vreo carte până acum, dar atunci când am terminat de citit TU, nu am știut dacă să mă bucur pentru personaj sau să am o discuție cu minte despre doaga care-mi lipsește. Cum să rezonezi, fie și o secundă, cu un personaj precum Joe Goldberg? Dar am rezonat în câteva momente și m-am simțit vinovată, apoi am salutat autoarea pentru felul în care a pus povestea în cuvinte, cum m-a făcut complicele lui Joe, cum am simțit ca el, cum i-am dat dreptate pentru ca în clipa următoare să ies din transă și să-mi dau o palmă imaginară:

– Trezește-te, fată, băiatul ăsta e psihopat, mi-am zis.
– Da, este, dar…
– Niciun dar!

Cartea mi-a fost recomandată ca fiind wow și de citit chiar acum. Ba, mai mult, mi-a fost recomandată chiar de cea care a tradus-o, (ex) librarul meu preferat. Și cum să nu am încredere în Anca mea, când ea e cea care mi-a făcut cunoștință cu O viață măruntă, cartea care mi-a zguduit mintea și sufletul (am zis sufletul, da!) anul acesta cât pentru mulți ani de acum încolo. Știam la ce să m-aștept de la TU, deși cerusem în mod expres să nu mi se dea detalii. Vreau să fiu surprinsă, i-am zis Ancăi. Mi-a zâmbit cu zâmbetul ei de librar care ar spune multe, dar se abține, zâmbetul care ascunde furtuni de cuvinte colorate.

Am plecat în vacanță cu această TU sau, mai degrabă, ACEST TU. Și povestea începe așa:

“TU intri în librărie și îți ții mâna pe ușă cât să te asiguri că nu se trântește. Zâmbești, rușinată că ești o fată drăguță, unghiile tale nu au ojă și pulovărul tău cu anchior e bej, și e imposibil să-mi dau seama dacă porți sutien, deși nu cred că porți.”

În acele prine rânduri, prima întâlnire a personajelor, am văzut o fată drăguță și un librar, un tip care citește, care poate întreține o conversație, care este sociabil, carismatic, pe care vrei să-l ai aproape și cu care nu te plictisești niciodată. Apoi urmează Capitolul 2. Nimic din ce mi-am imaginat că va fi nu s-a adeverit. Până și gândurile cele mai negre au fost modelate precum o cocă lăsată la dospit. TU, Caroline Kepnes, ai fi fost, poate, autoarea preferată a lui Joe. TU, Caroline, mi-ai arătat că în fiecare dintre noi e un mic psihopat și, uneori, psihopatul scapă în lume și lumea îl iubește. M-ai făcut să îndrăgesc psihopatul și să-i fiu alături în momentele critice, momente în care ar fi trebuit să fiu de partea cealaltă a baricadei.

Despre ce este cartea? Despre Joe, librarul, și Beck, fata care intră într-o zi în librărie și față de care simte ceva. El îi zice iubire. Și o iubește cu pasiune, cu dăruire, o iubește așa cum doar Joe-librarul poate iubi. Dacă la început mi-am făcut o impresie despre ea, văzută prin ochii lui impresia mea s-a făcut țăndări. Poate că realitatea ei a fost diferită. Realitatea lui, însă, te face să-i dai dreptate (pe alocuri), să te revolți, să vrei răspunsuri, să ceri socoteală.

Este o carte apreciată de cei care au citit-o. Eu nu știu dacă să o recomand, nu de alta, dar dacă spun că mi-a plăcut, atunci ce vei crede despre mine, tu, cel sau cea care-mi apreciezi recomandările? Apoi, nu pot să spun că nu mi-a plăcut pentru că aș minți și nu e frumos. Cartea este scrisă impecabil, vei fi tras în poveste de la primele rânduri. Auzi vocea personajului și, foarte probabil, vei avea impresia uneori că Joe este lângă tine, îl vei înțelege, îi vei șopti la ureche una, alta, el îți va spune ție secrete și, la final, vei fi complice la povestea lui. În acel moment vei înțelege ceea ce încerc să spun acum.

Citește cartea și spune-mi că nu ai rezonat deloc, dar deloc cu Joe. Mă voi bucura pentru tine, pentru mine, pentru că sunt și cititori cu toate țiglele pe casă. Dacă ai rezonat și tu cu el, nu mai zic nimic. Te îmbrățișez cu prima ocazie și îți urez succes în toate cele, dar să stai departe de mine.

Detalii despre carte găsești aici. Dacă vrei să o cumperi, o găsești
pe Elefant, aici, pe Libris, aici, și pe Cartepedia, aici.

Încă ceva, în această toamnă va apărea ecranizarea acestei cărți. Da, îl vom vedea pe Joe într-un serial ce promite a fi excepțional, nu de alta, dar să vedeți distribuția. Vă dau câteva indicii: Gossip Girl, Pretty Little Liars… v-am convins?

Lectură plăcută și vizionare și mai plăcută!

The post Cine ești TU și ce-ai făcut cu mine? first appeared on Andreea Ban.

Și, vai, cum m-a zguduit cartea asta. După primul capitol am simțit nevoia să aud vocea surorii mele. Mi-e dor de ea mereu, dar intrând în povestea celor două surori, Sarah și Emily, am simțit dorul și mai acut. Apoi, cu fiecare pagină, realitatea mea s-a desprins de realitatea lor și tristețea a luat locul dorului. Nu m-am mai regăsit în povestea fetelor, ci am privit cum alegerile fiecăreia le-a dus în direcții total diferite și cum forța destinului (o exprimare cam pompoasă, știu) le va aduce împreună printr-o întâmplare nu tocmai plăcută.

Deși destinul lor tragic este expus chiar din prima frază a cărții, tocmai acea frază mi-a stârnit curiozitatea și am trecut cartea pe lista de lecturi în primă instanță. Dacă atunci când am citit primele rânduri priveam cu speranță către deznodământ, acum citesc acea frază și mi se încețoșează vederea. Îmi trec prin față imaginile desenate de autor, case, oameni, discuții, scene descrise atât de bine, încât am senzația că le-am văzut, că am fost acolo, alături de personaje. Prima frază a căpătat un cu totul alt sens în momentul în care am închis cartea.

Nici una dintre surorile Grimes nu avea să fie fericită în viață și, privind înapoi, li s-a părut întotdeauna că necazurile lor au început odată cu divorțul părinților lor.

Da, aș putea rezuma cartea prin această frază. Ni se arată, din start, destinația. Dar oare este destinația importantă sau important este drumul parcurs? Răspunsul este limpede: drumul. Cum au ajuns fetele în acele situații, ce alegeri au făcut? Dacă ar fi ales altfel, viețile lor ar fi fost cu mult mai diferite? Apoi, inevitabil, apar întrebările personale: ce aș fi făcut eu în locul lui Emily? Ce aș fi făcut în locul lui Sarah? În multe dintre situații nu am găsit răspunsuri. Autorul a dat viață unor personaje care par a fi rupte din realitate, cu care te-ai putea certa în viața reală, pe care ai vrea să le convingi că nu e bine să accepte una sau alta. Marea problemă (și frustrare) în ceea ce privește cărțile de acest gen e că nu ai cum să intervii. Ești martor, privești neputincios cum oamenii aceia greșesc când ar putea să nu o facă. Și, uneori, îți vine în minte o situație similară în care tu ai încercat să convingi pe cineva, sau cineva a încercat să te convingă pe tine, că acea alegere e pur și simplu greșită. Dar vorbele s-au pierdut în vânt și cineva a suferit.

Spuneam la primele pagini ale cărții, cu mare entuziasm, că este o carte de oferit cadou surorilor. M-am răzgândit. E carte de făcut cadou oricui crede că viața e dificilă, oricui vrea să descopere o scriitură bună, oricui are impresia că el are dreptate. Fiecare dintre noi avem dreptate, fiecare dintre noi știm mai bine. Din păcate, alegerile noastre de acum ne vor face să ne bucurăm sau, dimpotrivă, să ne dăm cu capul de pereți mai târziu. Și în privința asta nu ne poate ajuta nimeni. Viitorul e o enigmă. Nu ne rămâne decât să sperăm că va fi unul cu zâmbete și… cu toți dinții (detaliile în carte). Una dintre surori a avut noroc. Să fie cea care a avut o familie? Sau cea care a ales să trăiască liber?

Despre titlu nu am spus nimic și nu vă spun prea multe. Este un moment din carte, este o fotografie. Este, aș spune eu, esența cărții. O dorință împlinită, un vis la care cineva a aspirat și care s-a stins în timp. S-a uscat și a dispărut.

Dacă ați citit cartea, vă aștept cu impresii. Dacă nu ați citit-o, v-o recomand cu mare drag. Se citește ușor, se trăiește intens și se recomandă prietenilor cititori.

Cartea este disponibilă pe , și pe >>

Parada de Paște, de Richard Yates
Editura Litera

The post Parada de Paște, de Richard Yates first appeared on Andreea Ban.

O persoană care e în stare să-și trădeze partenerul îl vede întotdeauna complotând exact la fel. Oamenii lipsiți de onestitate nu cred că există oameni onești. 

Când am aflat că Stephenie Meyer a scris o nouă carte, m-a încercat o bucurie tâmpițică (cu OMG-uri și țopăieli prin casă). Este una dintre autoarele ale cărei cărți mi-am promis* să le am, să le citesc, oricât de criticate, lame sau… (fill in the blanks) ar fi. În afară de nuvela Noua și scurta viață a lui Bree Tanner, pe care o am dar nu am citit-o, mă laud că sunt la zi cu toate cărțile ei. Am citit și iubit seria Twilight, am citit cele 12 capitole scăpate (nu știu cum) pe net din Midnight Sun, am adorat Gazda, m-am plictisit și enervat la Life and Death: Twilight Reimagined și am citit cu mare interes cea mai nouă carte a ei, Chimista.

Vă spun din start că m-a amuzat foarte tare mențiunea unora sau altora că ar fi o carte pentru adulți. Știți voi, ca filmele pentru adulți. Nu, e o carte pe care o pot citi și tinerii fără nicio problemă. E un roman de acțiune presărat cu niște romantism pe ici pe colo și o cantitate rezonabilă de suspans.

Dacă în primele cărți am avut parte de fantasy cât cuprinde, în Chimista se schimbă radical macazul. Nu tu vampiri, nu tu vârcolaci sau extratereștri.

Povestea pe scurt: Ea, Alex, fosta armă secretă a unei agenții fantomă, este vânată pentru că știa prea multe. I se oferă șansa de a-și reface viața, prin asta însemnând să accepte cu o nouă (și ultimă) misiune. Protagonista, deși pică în capcană, descoperă adevărata cale spre libertate dar și iubirea – acel sentiment pe care nu îl cunoscuse (bla bla).

Oamenii ca noi, care trebuie să știm lucruri pe care nimeni nu vrea să le știm, în cele din urmă devin incomozi. Nu trebuie să faci nimic greșit. Poți să fii un om cât se poate de loial. Ei sunt cei în care nu poți avea încredere.

Oricine citește cu atenție descrierea cărții (vezi aici), se prinde cum va fi cartea. Acțiune, suspans, compuși chimici (mă așteptam la mai mulți), poveste de dragoste. Nici mai mult, nici mai puțin.

Povestea este diferită de restul cărților autoarei, da, dar nu pot spune că vai, stilul e cu totul altul și că Meyer scrie acum cărți pentru oameni mari. Nu. Meyer scrie, abordează și alt gen de cititor. Sau poate că se adresează fanilor care au crescut între timp și vor altceva.

Când am început să citesc Chimista nu aveam cine știe ce așteptări. Nu citisem impresii despre carte tocmai pentru a nu fi influențată. Primele zeci de pagini mi s-au părut wow. Aveam acțiune, aveam o ea smart, o ea care făcea minuni din compușii chimici. Așteptările mi s-au ridicat cu fiecare pagină până a apărut în peisaj cel de-al doilea el – fratele protagonistului. Atunci s-a dus naibii entuziasmul meu. Trioul ea – tipul torturat – fratele tipului torturat mi-a adus aminte de trioul Edward – Bella – Jacob. Și, vă rog să mă credeți, nu e nicio legătură între cele două seturi de personaje. Doar că, zic eu așa, nu cred că aveam nevoie de încă un trio (vezi și Gazda). Sau poate că asta e semnătura autoarei, triouri în diverse forme și combinații.

Bun. Entuziasmul s-a dus. Am început să mă uit lung la numărul de pagini și să trag de carte. Mi-am spus la un moment dat, pe parcursul cărții, că e de bine, mă voi bucura mai mult de prezența personajelor, de poveste. Dar mă amăgeam. Cartea ar fi fost (poate mai) ok și cu 200 de pagini mai puțin. Nu de alta, dar dacă e să iau la puricat acțiunea, nu cred că s-a petrecut mare lucru în acele multe sute de pagini (nici măcar scene pentru adulți – că tot e carte pentru adulți, ha!). Finalul a fost okiuț, și nu mă refer la Prolog, dar nu s-a ridicat la nivelul suspansului creat pe parcurs. Singura comparație care îmi vine în minte, e aceasta (caz real):
Eu, în școala generală la ora de sport. Aruncatul mingii de oină. Îmi privesc colegii cum aruncă. Unii lovesc peretele școlii, iar peretele e foarte departe. Pot și eu, îmi zic. Îmi vine rândul. Pun mâna pe minge și entuziasmul îmi scade, dar nu de tot. Sigur pot să o arunc la câțiva metri. E chesiune de fizică, greutatea ei, forța cu care o împing… Arunc mingea. Cât credeți că a zburat? Nu. Greșit. Mingea a picat în fața mea. Jur. Juma’ de metru, ca-n desenele animate (ca să nu zic filmele cu proști). Așa și cu suspansul din carte. La final a făcut fâs. Am închis cartea, am notat-o ca fiind citită, mi-am făcut o rugă mică (Meyer, mai scrie una, una mișto!) și am trecut la următoarea.

Dacă o recomand?!

Da. Vei descoperi în carte câteva mesaje de luat în seamă, deși se prea poate să le fi întâlnit și în alte scrieri (sau chiar filme). Mie mi-a plăcut foarte mult cum a fost creionată onestitatea și cum a fost pus accentul pe responsabilitate și încredere. Poate vă așteptați să zic ceva și de partea cu iubirea… nu voi intra în subiectul acesta. Vă las pe voi să descoperiți ce și cum. Citatul de mai jos mi-a plăcut:

N-am fost atras niciodată de nimeni cum sunt atras de tine și cum am fost din prima clipă în care te-am văzut. E ca diferența dintre… dintre a citi despre gravitație și a cădea liber pentru prima oară.

Dacă ești fan Twilight și vrei să afli ce-a mai scris Meyer, cartea e un must read. Altfel, e pe riscul tău. S-ar putea să îți placă foarte mult (dacă ți-a plăcut foarte mult, te rog să-mi spui și mie de ce), s-ar putea să te simți ofensat de carte (și aici, te rog foarte mult să-mi spui de ce – am citit ceva de genul ăsta pe Goodreads și am râs, nu am priceput de ce era acel cineva ofensat) sau s-ar putea să zici că ai citit altele mai bune și să mergi mai departe.

Cartea o găsești la , la sau la editura Trei (aici).

 *De ce mi-am promis să citesc toate cărțile lui Meyer?

Pentru că nicio carte nu a avut asupra mea efectul pe care l-a avut Twilight. Cei care nu ați citit cărțile, care știți povestea din recenziile altora, care ați văzut filmele și vă avâtați în discuții de parcă știți voi mai bine ce porcărie e seria asta cu vampiri strălucitori, vă zic că e fix părerea voastră și că vă doresc și vouă măcar o carte care să vă tulbure în acest fel (sunt subiectivă până-n pânzele colorate). Poate ați găsit-o deja, caz în care mă bucur și vă invit să îmi spuneți care e.

Așa, Twilight. Nu am cuvinte să vă descriu stările prin care am trecut citind această serie. La momentul respectiv, se întâmpla la începutul lui 2009, văzusem deja primul film, îmi plăcuse. Voiam mai mult. A fost prima carte pe care am citit-o în engleză. A fost prima serie pe care am citit-o în doar câteva zile (și nopți). Viața mea s-a oprit pentru a trăi Twilight. În timp, filmele nu au făcut decât să-mi readucă senzațiile din timpul lecturii. Am văzut primul film de vreo șapte ori iar pe al doilea de patru ori. Pentru asta o ador pe Meyer. Mi-a intrat pe sub piele și, cumva, sper ca prin noile cărți să primesc doza de ce-o fi fost atunci iar și iar. I-a ieșit cu Gazda.

Chimista, Stephenie Meyer
Editura Trei

The post Chimista, de Stephenie Meyer first appeared on Andreea Ban.

Dar ce înseamnă hygge?

Hygge (pronunțat hiu-ga) este o calitate a prezenței noastre și o trăire a comuniunii cu ceilalți. Înseamnă să ne simțim confortabil, protejați, alinați și adăpostiți. (…) Hygge are legătură cu a fi, nu cu a avea.

Hygge este o tradiţie şi o emblemă a naţiunii daneze de mulţi ani. Dar nu este obligatoriu să fii danez ca să înţelegi şi să te bucuri de hygge: cu toţii recunoaştem temele universale care stau la baza practicării sale – apartenenţa, încrederea, conectarea, comuniunea, reciprocitatea, înrudirea, siguranţa, căminul, mulţumirea, autenticitatea, prezenţa şi iubirea.

Micile bucurii ale vieții sunt cele care contează. Am spus asta în nenumărate rânduri și, cu riscul de a deveni plictisitoare, o repet acum. Micile bucurii sunt cele care ne pun roțile în mișcare, care ne luminează chipurile și ne ajută să zâmbim. Oricât de gri ne-ar fi zilele, întotdeauna vom găsi ceva care să ne arate că, de fapt, „dracul nu-i chiar atât de negru.” Ce trebuie să facem? Ei bine, să ținem ochii deschiși, să fim atenți la ce se întâmplă în jurul nostru, să simțim, să visăm.

Aici fac o mică paranteză: În urmă cu vreo trei ani am avut o perioadă destul de agitată, simțeam că mă scufund, că nimic nu îmi mai ridică moralul. Eram, cum s-ar spune, cu un picior în oala cu depresie. Nu aveam chef de nimic și de nimeni. Într-o zi, pe drum spre serviciu, am ridicat ochii din pământ și am avut un mic șoc. Înfloriseră copacii. M-am oprit în loc și, pentru câteva minute, m-am uitat la coroana unuia dintre copaci. Lumea trecea pe lângă mine, eu mă holbam la minunea de deasupra mea. Unde fusesem până atunci? Când se topise zăpada, când venise primăvara? Din acea zi nu am mai mers cu nasul în pământ. Sunt foarte atentă la ceea ce se întâmplă în jur, la oameni, la natură, la luminile orașului, la sunete și, uneori, la mirosuri (în parcuri).

Cartea despre hygge mi-a adus aminte de toate aceste mici bucurii, toate ceste activități pe care le facem automat și din care, dacă le-am acorda mai multă atenție, am putea să ne încărcăm cu și mai multă energie.

Hygge are loc atunci când ne asumăm plăcerea momentului prezent în simplitatea sa. Se regăsește în lucrurile pe care le facem și care dau vieții de zi cu zi valoare și sens, care ne alină, care ne fac să ne simțim în largul nostru, echilibrați și generoși.  

Practicăm cu toții hygge, dar nu conștientizăm. Cartea despre hygge este un mic manual pe care ar trebui să-l studiem fiecare dintre noi, este un manual despre fericire, împlinire, bunătate. Citind cartea am ajuns să cunosc o părticică din sufletul poporului danez (cam dantelată exprimarea, da, dar nu găsesc una mai potrivită), am descoperit fereastra către o lume pe care o ador fără să o fi văzut vreodată.

Autoarea, Louisa Thomsen Brits, ne invită să facem mici schimbări de practică și percepție, pentru a aduce mai mult hygge în viața de zi cu zi. Cartea este o explorare a conceptului, dar și un ghid practic. În introducere primim o scurtă lecție de istorie și suntem familiarizați cu termenii, dar și cu structura cărții. Cred că, dacă ai citit introducerea, e imposibil să nu vrei să parcurgi fiecare capitol în parte.

Vă voi reda în cele ce urmează câte un citat din fiecare capitol:

Apartenența

Hygge poate fi găsit în situațiile când ne simțim cel mai în largul nostru ca oameni, care ne dau un context, ne oferă identitate, relaționare și istorie. Practicăm hygge în balansoarele de pe verandă, în fotolii, pe trepte și în paturile noastre, în barurile din orașul nostru, în conacele de la țară și în librării.

Adăpostul

Granițele pe care le amplasăm atunci când practicăm hygge pot fi și fizice, și temporale – să ne rezervăm o oră pentru a vizita un prieten, să tragem scaunele în jurul unui foc de tabără sau să închidem ușa pentru a ne crea un bârlog în care să ne uităm liniștiți la un film.

Confortul

Hygge este confortul dat de șosetele fine de lână, de comoditatea robustă a materialului țesut, de moliciunea postavului. Este senzația soarelui cald pe chipurile noastre, nisipul între degete, o piatră rotundă în buzunar, căldura unei mâini. Hygge înseamnă să te strecori în pat iarna și să găsești căldura pisicii la picioarele tale.

Starea de bine

Hygge este un laitmotiv care poate fi trăit în mijlocul tuturor celorlalte elemente ale unei vieți ocupate. Nu este vorba de absența dificultăților sau a problemelor, ci despre un mod de a le gestiona.

Simplitatea

Învățăm ce este hygge atunci când dăm valoare lucurilor banale pe care le facem, când le privim ca pe o parte semnificativă într-un întreg mai mare. Provocările din viața noastră sunt departe de a fi simple. Dacă abordăm sarcinile de fiecare zi în spiritul plăcerii în sine de a le rezolva, parcurgem ziua ca pe o serie de momente deosebite, nu ca pe o listă cu lucruri de bifat.

Ritualul

Prin hygge, creăm momente extraordinare în viețile noastre obișnuite, înșiruite ca mătăniile pentru rugăciune, care evocă asocieri fericite la care apelăm în perioadele dificile. Nu există obiecte sau experiențe intrinsec sacre; ele devin sacre prin intermediul contectului special pe care li-l acordăm.

Vă recomand această carte. Nu ne oferă rețeta pentru a trăi mai bine, pentru a fi fericiți și a uita pentru totdeauna de griji, ci ne deschide ochii asupra a ceea ce avem deja și neglijăm. Este o carte de citit, de așezat pe noptieră, lângă pat, și de recitit din timp în timp.

Voi încheia acum cu un paragraf din descrierea cărții, acela care m-a făcut să zâmbesc când am început să o citesc: “Faceți-vă un ibric de cafea, relaxați-vă în fotoliul preferat și descoperiți singuri cum vă puteți îmbunătăți viața cu ajutorul hygge.” Eram în pat, între perne, cu o cafea aburindă alături, într-o dimineață târzie de duminică.

Să vă fie de folos!

Cartea este disponibilă la , la și pe situl editurii Publica aici >>

Cartea despre hygge, de Louisa Thomsen Brits
Editura Publica

The post Cartea despre hygge, de Louisa Thomsen Brits first appeared on Andreea Ban.

Zilele trecute am descoperit un local nou pe care, deși l-am vizitat o singură dată, trebuie să vi-l recomand. Cum l-am descoperit? Simplu. Prietena mea, Gia, m-a sunat și m-a întrebat dacă vreau să merg cu ea la un eveniment. Mi-a spus ceva de club de jazz, mâncare bună, muzică live… suna interesant. Dar m-a convins cu locația. Drumul Taberei. Bun! Un local nou în cartier, am zis. Trebuie să merg. Și am mers.

Pe Drumul Taberei nr. 18, lângă complex Orizont, este o terasă mică și o ușă prin care intri în altă lume. Este vorba de Louisiana – blues, jazz&soul, clubul în care vei fi primit cu zâmbet, cu muzică bună și mâncare de nota 10.

Miercuri seara, nu numai că am descoperit un local nou, dar am cunoscut oamenii „cu ideea”, pe cei care au reușit să aducă Louisiana aici, în București. Am aflat că…

 În termeni muzicali, Club Louisiana înseamnă ziua şi artistul. Sau: ziua artistului. În fiecare zi asculţi unul dintre marii artişti care şi-au lăsat amprenta asupra muzicii şi care totodată au adoptat influenţe din blues şi jazz. Seara de vineri este dedicată concertelor live. Artistul casei este bluesman-ul american Clay Windham care cântă live, solo, alături de trupa sa sau alţi invitaţi speciali.

Vă spuneam că mâncarea este de nota 10. Chef Cristian Marin este cel care se află în spatele meniului delicios care ne-a fost prezentat spre a fi degustat. Împreună cu Bogdan Papastere, managerul localului, a creat un meniu specific American pentru a ne cuceri papilele gustative. Și au reușit! Felurile de mâncare m-au dus cu gândul la cartea O delicatesă și la criticul din poveste care cred că ar fi avut numai cuvinte de laudă.

Vedetele meniului au fost: Jambalaya New Orleans, Creveţi creole în stil Lafayette, Coaste porc BBQ Mississippi flavor, Beef burger Louisiana, Antricot de vită Cajun. Dintre acestea, eu am fost cucerită de Coastele de porc. Dacă până acum susțineam că cele mai bune coaste se mănâncă la Costelăria de la Palatul Bragadiru, ei bine, mi-am schimbat părerea. Cele mai bune coaste sunt la Club Louisiana – un motiv suficient pentru a ajunge acolo cât de curând.

Vă las să vă delectați cu câteva dintre imaginile de la eveniment și vă recomand să ajungeți cât mai curând la Club Louisiana. Fie că vă atrage muzica, fie că v-am stârnit curiozitatea asupra meniului, vă asigur că veți fi încântați.

Pagina de Facebook: https://www.facebook.com/Louisiana.club
Foto credit: Mircea Filigeanu

The post Louisiana – un loc unde trebuie să ajungi first appeared on Andreea Ban.

Nu vă maturizați niciodată. Nu deveniți plicitsitori. Nu deveniți niciodată conformiști.

Vi s-a întâmplat vreodată să amânați citirea unei cărți și atunci când ați pus în sfârșit mâna pe ea să vă întrebați cum de ați amânat-o atât de mult? Singurul motiv pentru care se întâmplă acest lucru, să o amânați, e acela că nu este momentul ei. Fiecare carte are un mesaj de transmis, unele sunt mai puternice decât altele. Citite la momentul potrivit, cărțile ne pot scoate din stările mai puțin pozitive, ne pot inspira, ne pot oferi doza de optimism de care avem nevoie pentru a face pasul către împlinirea unei noi dorințe. Exact așa mi s-a întâmplat cu #Girlboss.

Aceasta este cartea pe care tu, draga mea cititoare, vei dori să o dai mai departe, vei dori ca prietenele tale să primească și ele doza de optimism pentru a-și urma pasiunile.

#Girlboss este povestea unei fete care nu și-a găsit locul până nu și-a descoperit pasiunea, până nu a transformat-o într-o afacere profitabilă. Dacă se întâmplă să ai o pasiune, indiferent care ar fi, atunci te asigur că vei rezona cu #Girlboss. Mai mult, după ce vei închide cartea, vei realiza că ești o #Girlboss.

Sophia Amoruso este în prezent CEO al companiei Nasty Gal (www.nastygal.com), companie care valoarează peste 100 milioane de dolari și are mai mult de 350 de angajați. Dar nu despre Sophia – CEO este cartea, ci despre Sophia – fata care și-a luat soarta în propriile mâini și a dat naștere unui curent: #Girlboss (www.girlboss.com).

Sunt o mulțime de cărți motivaționale, veți spune. Da, dar felul în care Sophia își spune povestea nu o veți regăsi în alte cărți. Sophia nu dă rețete, ea povestește. Veți cunoaște nu numai fata care a muncit pe brânci pentru a face Nasty Gal ce este astăzi, dar și adolescenta rebelă care a făcut autostopul, care a furat și a mâncat din tomberoane, care la 22 de ani era falită și a fost nevoită să accepte un job mediocru pentru că avea nevoie de asigurare medicală. Sophia nu s-a plâns nicio clipă de viața pe care a avut-o. Fiecare moment pe care l-a depășit, fiecare necaz pe care l-a avut au fost pentru ea lecții de viață, a ajuns să se cunoască și să se concentreze pe ceea ce îi făcea plăcere.

Cum a luat naștere Nasty Gal? Simplu. Prin vânzarea de haine vintage pe eBay. Dar, spre deosebire de concurenții ei (care s-au plâns că ea ar trișa pentru a crește sumele licitate), Sophia se concentra pe nevoile clienților. Se ocupa de achiziționarea hainelor, de fotografie, de licitații, de livrări. A fost pentru început “omul orchestră”, dar acest om a dat naștere companiei considerată de revista Inc. (în 2012) drept “comerciantul cu amănuntul cu cea mai mare creștere”.

Cartea nu vine cu rețeta succesului, ar fi fost prea frumos. Veți descoperi însă o poveste care vă va inspira. Veți afla lucuri pe care le știți deja, că e nevoie de multă muncă, de nopți nedormite, că vor apărea și eșecuri, dezamăgiri, dar că nimic din toate acestea nu trebuie să vă împiedice să luptați pentru visurile voastre. #Girlboss vorbește despre multe lucuri, despre acele lucruri care ne călăuzesc pașii către succes. Și acestea nu au legătură cu popularitatea din liceu, cu școala urmată sau cu numărul de joburi avute, ci de intuiție, de încredere în propriile instincte, în a ști când să urmezi regulile sau când să le încalci.

Spuneam mai sus că, după ce vei citi cartea, vei dori să o aibă și prietenele tale. Fie că scriu sau desenează, fie că tricotează, fac bijuterii sau… (completează cu pasiunea prietenei tale), acel lucru pe care îl fac cu plăcere, pentru care se trezesc dimineața cu zâmbet pe chip se poate transforma în ceva mare, ceva-ul la care nu îndrăznesc să viseze. Încă.

O puteți comanda de pe sau .

#Girlboss, de Sophia Amoruso
Editura Publica

The post #Girlboss, de Sophia Amoruso first appeared on Andreea Ban.

Nothing in this world happens without a reason. That we are all exactly where we are supposed to be, and that the pieces of the puzzle have a tendency to come together when you least expect it. ―

Cum arată pentru voi vacanța perfectă? În cazul meu, vacanța este strâns legată de mare și soare. Și, dacă mai am și două sau trei cărți cu mine atunci cu siguranța vacanța nu poate fi decât perfectă.

Acesta este motivul pentru care nu vă recomand o carte de sezon, un titlu legat de această perioadă, a sărbătorilor de iarnă. Vă invit să visăm puțin la zilele calde de vară. Nu de alta, dar cititori fiind, avem aceasta minunată putere, de a călători acolo unde dorim. Și de ce să nu evadăm din cotidian? De ce să nu visăm puțin la nisip și la marea albastră, la căldura zilelor de vară?

Casa e pe plajă nu numai că este locul perfect pentru a petrece o vacanță liniștită, dar este locul în care oamenii redescoperă prietenia, bucuria și promisiunea unui nou început. Jane Green, autoarea, ne face cunoștință cu mai multe personaje, aparent, fără nicio legătură una cu cealaltă, pentru ca la un moment dat să le împletească destinele. Casa de pe plaja din Nantucket este locul unde se vor întâlni Daniel, bărbatul bântuit de eșecul propriei căsnicii, dar și de un secret care îl macină, Daff, o mama divorțată care încearcă să cumunice cu fiica rebelă și Michael, fiul celei care deține casa, prins la rândul lui într-o relație cu șefa sa căsătorită. Proprietara casei, Nan, se regăsește și ea într-o situație nu tocmai bună. E pe cale de a pierde casa, iar trecutul pare să revină în forță, lăsând-o fără drept la replică. În încercarea de a salva casa, Nan se hotăște să închirieze camere pe perioada verii. Este ocazia perfectă pentru a readuce veselia în acest loc, ca un tribut vremurilor demult apuse.

Autoarea desenează niște povești complicate, personajele fiind prinse în niște situații greu de trecut, însă rezolvarea pe care o oferă redă zâmbetul cititorului, îl duce cu gândul că există o rezolvare pentru orice și că totul se întâmplă cu un motiv. Da, clișeele sunt la ele acasă, dar acest mesaj simplu, ca totul se întâmplă cu un scop, m-a facut să iubesc cartea.

Jane Green explorează cu finețe trăirile personajelor, și, fiind atât de variate, e imposibil să nu găsești personajul cu care să rezonezi. Recunosc că mi-au plăcut foarte mult Michael și Duff, deși pe Duff am îndrăgit-o abia când a iești din hainele de casnică și a intrat în cele de femeie.

Casa de pe plajă nu numai că este un chick lit pe care nu îl vei putea lăsa din mână, dar este locul în care vei dori să ajungi. Este casa care schimbă destine, care leagă prietenii, care aduce zâmbet chiar și pe cele mai triste fețe.

Casa de pe plajă este o carte de vacanță numai bună de citit în această perioadă, pentru că, nu-i așa, avem nevoie să ne rupem puțin de realitate, să ne relaxăm și să ne umplem de optimism.

Casa de pe plajă, de Jane Green
Editura Polirom

PS. Am scris despre carte și pe UrbanDiva, aici >>

The post Casa de pe plajă, de Jane Green first appeared on Andreea Ban.

Dupa ce mi-a fost recomandat in cateva randuri, am reusit sa vad Mr. Nobody. L-am vazut in doua reprize a cate doua ore. Nu m-am plictisit si am avut timp sa-l diger. Si este destul de greu digerabil. Ideea seamana foarte mult cu The Butterfly Effect, insa de data aceasta lucrurile par mult mai alambicate. E vorba de alegeri, de posibilitati, de variante. E ca o analiza amanuntita a tuturor realitatilor posibile. Fiecare alegere conduce la ceva, fiecare decizie are un final mai mult sau mai putin fericit. Ceea ce facem noi, acum, e foarte posibil sa aiba un oarecare efect asupra altei persoane in cu totul alta parte a lumii. Mi-a placut ideea de baza, daca nu facem nicio alegere orice e posibil. Daca totusi facem o alegere, am pornit pe un drum. A nu stii care este acesta, e totusi un dar pentru noi. Nimic nu ar fi fost mai groaznic decat sa stim catre ce final ne indreptam, care ne este destinatia… Va recomand aceasta poveste, a omului care nu exista. Teoria lui e de retinut! Asta nu inseamna ca e cazul sa ne apucam sa desenam variante posibile ale destinatiilor noastre. Ar fi cam mult.

Mr. Nobody (2009)

PS. Si cele mai grele alegeri sunt cele legate de iubire… Oare de ce? De ce iubirea ne da atatea batai de cap? De ce iubirea ne este centru de univers?

The post Omul care nu exista – Mr. Nobody first appeared on Andreea Ban.