E o zi în care chiar și plimbările cu autobuzul ar fi minunate. Este o trecere bruscă, ușor bulversantă, dar e binevenită. Ieri după-amiază eram în autobuz. Multe dintre scaune erau libere, dar am ales să stau în picioare. Era atât de cald, că simpla atingere a plasticului mi-ar fi făcut rochia să pară udă, ca și cum aș fi făcut pe mine. Este un loc în autobuz unde, uneori, adie vântul. Între prima și a doua ușă, pe mijlocul culoarului. Astfel, cu o mână mă țineam de bară, cu alta fâlfâiam evantaiul (care, apropo, nu are voie să vă lipsească din geantă!). Mișcam aerul fierbinte dintr-o parte în alta. Măcar fața să nu mi se scugă, îmi ziceam, deși nu ar fi fost vreo problemă, am încetat să folosesc altceva decât o cremă ușoară, hidratantă, de la primul strat de bronz. Bun. Mișcam evantaiul, la două sau trei mișcări mă gândeam la sezonul rece, încercam să-mi conving mintea că nu e atât de cald. Încă puțin, îmi ziceam. Încă puțin și cobor din cutia asta încinsă. Apoi am simțit o picătură de transpirație cum coboară pe pulpa piciorului. O, nu! Așa ceva nu se poate. M-am mișcat, am prins-o din alunecat cu celălalt picior. Rochia lungă și largă e o alegere înțeleaptă, nu-i așa (fetelor)? Mi-am reluat poziția pentru a nu-mi pierde echilibrul, am reluat mișcarea evantaiului și, privind spre geam, mi-am surprins reflexia. Zâmbeam. Transpirasem pe spate, părul la ceafă mi-era ud, dar picătura aceea nevăzută mi-a aprins beculețul. Să nu cumva să se vadă că alunecă, de parcă oamenii din jur nu aveau altceva de făcut decât să se uite la gambele mele.

Câteva ore mai târziu, când a-nceput ploaia, eram într-un pub în Centrul Vechi. Stăteam la bar și priveam oamenii care intrau grăbiți cu apa șiroind pe ei. Picături de apă li se scurgeau prin păr, pe piele, hainele le erau ude. Zâmbeau. Eu zâmbeam gândindu-mă la picătura mea. A fost precum sunt minutele la metrou. Un minut, în general, e scurt, nu îl simți cum trece, dar când auzi în difuzoare că trenul staționează un minut sau două, scapi un oftat fără să vrei. Minutele alea se dilată inexplicabil. Picătura mea se dilatase, o simțeam pe picior ca pe un gândac în creștere.

Astăzi voi ieși din nou la plimbare cu autobuzul, dar îmi voi lua pantaloni și poate o bluză. Sper să fie nevoie de bluză. Mi-era dor de vremea asta în care să nu mă simt ca-ntr-o vată umedă în permanență. Să aveți o zi minunată!

The post Nori cenușii, zâmbet larg first appeared on Andreea Ban.

Mi-e dor de vară. Mi-e dor de soarele ei și de albastrul plin de nori pufoși. Mi-e dor de vară pentru că ea, vara îmi aduce marea cu toate scoicile ei. Toate gândurile mi se îndreaptă către vară și încearcă, prin povești inventate, să facă timpul să treacă mai repede. Nu vor reuși. Gândurile agitate nu fac decât să coloreze zilele și să crească entuziasmul, să agite spiritul.

Îmi spunea cineva zilele trecute că îi par a trăi într-o lume diferită, plină de strălucire, că vede asta în zâmbetul meu. Acum nu știu dacă o spunea pentru că îi par cu capul în nori sau pentru că mi-s specială. Îmi place să mă înconjor de povești și prin povești mă refer la toate mărunțișurile care îmi dau starea de bine. La serviciu am biroul plin de cărți, de scoici, fluturi, pixuri colorate și obiecte primite în dar. Au venit cu zâmbet și zâmbetele sunt cele pe care le păstrez. Dacă te uiți pe biroul meu, de cele mai multe ori, pare haos. De fapt, este o poveste. Oamenii dragi mie sunt acolo sub diferite forme.

Acasă, ei bine, este o cu totul altă poveste. Am vara în cameră. Peretele verde mă ajută să mă trezesc cu zâmbet. Cărțile, frumoasele de ele, sunt viețile pe care le trăiesc una după alta. Cele citite sunt amintiri, cele necitite sunt uși care așteaptă să fie deschise. Fotografiile, animăluțele fengshui, cutiile cu pantofi, păpușile, desenele, semnele de carte, colecția de rujuri, cerceii, pungile colorate, biroul tăiat în formă de arc de cerc după un desen făcut de mine… Toate acestea formează lumea mea aurită (sau aiurită). Și în lumea asta e vară.

Trăiesc prea mult în imaginație, îmi spunea altcineva. Aș spune că mă ajut de imaginație pentru a scăpa de sufocarea zilelor gri. Și nu mă refer neapărat la vreme. Mă bucur de imagini, de gălăgie sau de liniște. Mă bucur de nopțile cu ceață sau de zilele cu soare. Și, deși parcug zi de zi același drum spre serviciu, nu este niciodată la fel. Alți oameni, alte discuții, altă muzică și alte pagini în carte.

Sunt o visătoare, mi s-a spus și asta. Da, sunt. Visez cu ochii deschiși, visez povești și mi se întâmplă să clipesc și poveștile sunt aievea. Acum visez că este vară, că scutur nisipul de pe carte și o deschid inspirând aerul sărat. Mâine voi deschide ochii și marea va fi acolo, în fața mea. Voi închide cartea, voi întinde mâna spre el și-l voi atinge pe umăr. Este vară, dear, îi voi spune. Și marea își va arunca valurile dantelate spre mine. Îi voi zâmbi.

Să visați frumos! Fie că este zi sau noapte.

Tinush – Sommerregen

The post În lumea mea e vară first appeared on Andreea Ban.

În urmă cu șase ani a început o poveste. Nu știu unde s-au dus anii. Parcă ieri publicam primul articol dintr-o serie de zece și care, în următoarele șase luni, aveau să ajungă la douăzeci. Am pornit cu o idee, aceea de a scrie în fiecare duminică un articol care să fie citit de fete la început de săptămână. Andrei Sava, prietenul împreună cu care am desenat aceasta idee, i-a spus „primul roman chick-lit online”. Articolele, care la început aveau câteva pagini, au ajuns în următoarele săptămâni să aibă în jur de zece pagini. Capitole de carte, așa le-a spus Andrei.

Povestea a continuat și micile bucurii s-au strâns. Un articol într-o revistă, un interviu la un post de radio din Iași, entuziasmul și nerăbdarea fetelor de a citi următorul capitol. Dumincile îmi erau zile de poveste. Mă pierdeam cu totul într-o lume căreia îi dădeam viață cuvânt cu cuvânt. La început nu a fost niciun plan, doar ideea și titlul: Încă o dorință. Personajele și-au primit nume provizorii, pentru ca, pe parcurs, să nu le mai pot schimba. Dădusem viață unor personaje și orice alte nume nu s-ar mai fi potrivit.

Mare mi-a fost bucuria când, la final de poveste, Andrei mi-a făcut minunata surpriză, aceea de a așeza articolele într-un singur document. Arăta ca o carte. Din păcate nu era. Am îndrăznit să o trimit către două sau trei edituri, însă mi-a fost refuzată. Am lăsat manuscrisul într-un sertar. Povestea se terminase. Pentru o perioadă.

Un an mai târziu, am dat peste carte pe un site. Am știut atunci că povestea nu s-a terminat, că trebuie să mai lucrez la ea. Am cerut să fie scoasă de pe acel site și m-am apucat de lucru. Prima etapă, cea mai grea, diacriticele. De aici și sfatul meu pentru voi, scriitorii la început de drum, scrieți cu diacritice. E o lecție pe care am învățat-o singură și a cam durut. Mi-a luat câteva luni bune să pun diacriticele în text. Câteva luni mai târziu am intrat în contact cu persoana care avea să-mi redacteze cartea. Cred că toate lucrurile se întâmplă cu un scop și la timpul lor. A trebuit să schimb câteva joburi pentru a cunoaște persoanele care aveau să-și pună amprenta pe carte: redactorul, tehnoredactorul, corectorul, designerul.

Dintre toți, cel mai greu mi-a fost să-l găsesc pe cel care mi-a făcut coperta. Am primit multe variante, minunate dealtfel, însă una singură a fost cea care m-a făcut să spun “da, asta este!”. A știut să citească printre rânduri și să găsească el singur esența cărții, deși eu l-am dus spre alte imagini, alte idei. Mulțumesc, David!

Iată-mă acum, la capăt de drum (unul anevoios), cu povestea terminată, dar într-un cu totul alt fel decât cel la care mă gândisem. Da, am visat să-mi văd cartea pe rafturi de librării, încă mai visez la asta, însă timpul, oamenii pe care i-am cunoscut, locurile în care am lucrat, mi-au arătat că se poate și altfel. Că se poate mai mult decât o carte pe un raft. Dorința mea a fost ca povestea să meargă mai departe, să o fac pe cea sau pe cel care o citește să zâmbească, să viseze, să nu uite că dorințele se împlinesc atunci când le rostești cu voce tare. Și mi-am dorit ca prin această poveste să pot face ceva pentru copii, să pot da șansa unui zâmbet. Cineva mi-a oferit soluția perfectă. Veți afla în curând despre ce este vorba!

Cartea este dorința mea împlinită și prin ea voi încerca să aduc zâmbete pe fețele voastre. Încă o dorință este povestea voastră, a dorințelor pe care voi trebuie să le rostiți până vor deveni realitate.

Astăzi vă invit pe pagina cărții, vă invit să-mi fiți alături și să susțineți acest proiect de suflet, proiect pe care îl voi lansa în data de 7.07.2014. De ce 7? Simplu, pentru că o persoană dragă mie mi-a spus că 7 este un număr magic și vine cu o semnificație aparte: “Ești pe calea cea bună, iar rezultatele îți vor depăși orice așteptare.”

Sper ca ziua de 7 să fie magică și dorința mea să vă încânte așa cum mă încântă pe mine împlinirea ei.

Vă invit să fiți alături de mine!

Pagina: https://www.facebook.com/incaodorinta

Later edit! Am lasat cartea: www.incaodorinta.com

The post Încă o dorință, povestea din spatele poveștii first appeared on Andreea Ban.

Tema: „Despre moarte: Pierderea unui om iubit. Poate fi oricine, bunic, părinte, prieten, iubit. Cine are marele noroc să nu fi pierdut pe nimeni, îşi poate imagina (uşor, cred, din cărţi, filme, diverse emoţii etc.) cum ar fi un asemenea dezastru.” (maximum 8000 de caractere)

Astăzi a avut loc cea de-a patra întalnire CWS. Răzvan Petrescu ne-a vorbit despre cel mai firesc mod de a povesti, nu înainte de a ne lăuda textele trimise. Suntem o nouă generație de scriitori, se pare! Una dintre întrebările noastre a fost cum putem ieși din anonimat, cum putem scrie mai bine. Răspunsul a venit natural: citind.

Vă invit acum să citiți și, de ce nu, să vă dați cu părerea asupra povestirii mele. Este, după cum a spus și Răzvan, emoțională și cam lirică. Sper să vă placă.

—————–

Apus de soare, ochi închiși, oglindă, tăcere, ploaie. Acestea sunt cuvintele care îmi vin în minte atunci când mă gândesc la Simona, fata cu cel mai frumos zâmbet pe care l-am văzut vreodată.

***

În ziua în care am împlinit optsprezece ani mi-a spus că sunt verișoara ei preferată și că anii care vor urma vor fi cei mai frumoși. Deși în fotografia pe care o am cu ea, nu i se vede tricoul, îmi aduc aminte foarte clar imprimeul cu acel diavol tazmanian cu limba scoasă. Ea râdea. Stătea în spatele meu, ascunzându-și rotujimile, și râdea. Era cu patru ani mai mare decât mine și o adoram. Avea ceva în felul ei de-a fi care mă fascina.

În acea vară am fost la ea, era primul an în care își aniversa ziua la curte. Casa era în construcție. Se lucra la primul etaj. Stateam pe scaun alături de Simona și prietena ei, Alina, și ascultam, îmi plăcea tare mult să ascult. Vorbele lor erau povești, lucruri care mă așteptau mai târziu. În timp ce Alina povestea despre ziua îngrozitoare pe care o avusese la serviciu, Simona s-a uitat la mine prin fumul de țigară și mi-a spus, de parcă nu mai era nimeni în jurul nostru, “trebuie să vezi ceva”. S-a ridicat apoi, a stins țigara în ceașca de cafea și m-a luat de mână. Am intrat în casă și am urcat scările la etaj. Locul era plin de moloz. Mi-a arătat fiecare cameră ce avea să fie construită acolo sus. Apartamentul fratelui ei era gata. Acum se lucra la al ei. Dormitorul, pe acela voia să mi-l arate. M-a ținut de mână, cu grija unei surori mai mari, până am ajuns pe terasă. Dormitorul era terasă. S-a oprit în mijloc și mi-a spus cu zâmbetul ei minunat întins pe fața: “aici va fi camera mea, aici”, și a bătut din picior. Un norișor de praf s-a ridicat în aer. În spatele ei era un soare portocaliu ce cobora încet, se ascundea dincolo de câmp. Încercam să-mi imaginez cum va arăta locul. Simona s-a întors cu fața spre apus și mi-a făcut cu ochiul. “Vino”, mi-a spus. Ne-am sprijinit cu coatele de balustradă și am privit în tăcere bulgărele acela roșiatic. Se ducea la culcare, acolo, printre copaci.

“Abia aștept să fie gata apartamentul, să stau aici, în fiecare seară, și să privesc apusul. Îți dai seama, câte apusuri din astea voi vedea?” Nu se uita la mine. Privea soarele cum aluneca ușor în altă parte a lumii și zâmbea. Mi-a spus atunci că, după licență, voia să-și deschidă un hotel la munte, își dorea să-și crească copiii acolo, la aer curat. A râs când i-am spus că mi-ar plăcea să aibă unul și la mare. Deja visam la zilele acelea în care aveam să o vizitez. Îmi imaginam cum urma să mă plimbe prin hotel și apoi, la final, avea să-mi arate camera din care se vedea apusul.

***

Un telefon. De atât a fost nevoie ca să aflu că Simona era bolnavă. Se internase pentru a fi operată de apendicită și fusese trimisă acasă fără posibilitatea de a mai face vreodată copii. Atât a reținut din acel diagnostic, că nu își va putea duce copiii la munte. Că urma să moară într-o zi, nu conta. Fiecare dintre noi aveam să ne întâlnim cu maștera la final, dar a nu-ți mai putea întâlni copiii, ăsta era adevăratul coșmar.

Am mai văzut-o de două ori în următorii doi ani. Prima oară părea fericită. M-a luat de mână, așa cum o făcuse nu de mult, și am mers pe canapeaua din sufragerie. Nu se mai gândea la camera de sus, la terasă. Avea un zâmbet amar pe față, dar zâmbea. Din când în când zâmbetul îi era grimasă, se ținea de burtă, se apleca în față și-și cerea scuze. “Acum slăbesc”, spunea ea și încerca să râdă la propria-i glumă. Slăbise foarte mult. Părea un băiețel tunsă așa scurt. Își trecea din când în când mâna prin păr, apoi o privea și o scutura repede uitându-se în jur sperând că nu o vedea nimeni. Eu o vedeam. Știam. Aș fi vrut să o iau în brațe, dar îmi era teamă. Nu voiam să o supăr. Și cred că aș fi izbucnit în plâns dacă îndrăzneam să o îmbrățișez. Ea încerca să fie puternică pentru noi. Ne-a spus atunci, în repetate rânduri, cât de bine e să fii slab, că se putea mișca și ea mai ușor, mai repede. Aceea a fost una dintre ultimele ei zile bune.

În următorul an am auzit ba că era mai rău, ba că găsise câte o terapie minune care avea să o salveze. Pendulam cu toții între fericire și tristețe, Când ne așteptam ca ea să se stingă, primeam vestea că se simte cu mult mai bine, apoi, când speram ca ea să se fi vindecat, aflam că de fapt se simte îngrozitor de rău și că nu vrea să fie vizitată.

***

Într-o sâmbătă dimineață, pe când învățam de zor pentru un examen, a sunat telefonul. Am auzit-o pe mama răspunzând, însă, mai departe, cuvintele ei au fost o șoaptă. Mă oprisem din citit și așteptam. Mama nu vorbea niciodată încet. Câteva minute mai târziu a deschis ușa și mi-a spus cu o voce tremurândă că Simona vrea să ne vadă.

De când nu mai putea urca scările, dormea în camera de la parter. “Verișoarele mele dragi”, ne-a spus ea când am intrat în cameră. Noi tăceam. “Ați crescut atât de mult…”, a mai spus. “Ce ați mai făcut? Cum e la școală?”, a întrebat ea. Era atât de mică sub pătura aceea înflorată. Unde era Simona? Ce făcuseră cu ea?

Eliza i-a spus că e bine, că are zece pe linie și că va avea din nou premiul întâi. Eram mândră de ea. Când privirea Simonei s-a întors spre mine, genunchii au început să-mi tremure. Aș fi vrut să am din nou optzprezece ani și ea să se ascundă în spatele meu pentru poză. M-aș fi întors să îi spun să rămână așa pentru todeauna. Dar eram acolo și trebuia să-i spun ceva, ceva care să-i aducă zâmbetul acela de care îmi era atât de dor. “Dacă voi avea fată, îi voi spune Simona și o voi duce la munte să vadă apusul”, i-am spus eu repede. Atunci a fost ultima dată când am văzut-o râzând.

***

Era o zi caldă de sfârșit de mai când am condus-o pe ultimul drum. Stăteam într-un colț al camerei și priveam, nu spre ea, ci pe geam. Priveam ploaia cum spăla cireșul din fața casei. Aș fi vrut să ies din cameră, să merg acolo, pe terasă, și să aștept apusul. Acum avea un șezlong și măsuță, avea și oglinda aceea cât ea de înaltă. Fie că ar fi privit către fereastră, fie că s-ar fi uitat în oglindă, Simona putea vedea apusul nestingherită. Am zâmbit. O bătrână care stătea în ușă și bocea s-a uitat la mine atât de urât, încât i-am simțit privirea ca pe o palmă. O lacrimă mi-a alunecat pe obraz și capacul s-a așezat peste Simona. Zâmbea, știu sigur că zâmbea atunci când umbra a coborât peste ea. Am închis ochii și am lasat ploaia să-și spună povestea. Și a spus-o până la capăt.

Babele strigau pe lângă cutia de lemn lăcuit, plângeau cu lacrimi de ploaie. Eu mergeam aproape de mama și râdeam în batistă. Râdeam pentru că Simona mă făcuse să râd. Ea nu era în cutia aceea, ci rămăsese în casă. Se ascunsese în umbra bibliotecii și avea să ajungă în camera ei, apoi, în timp, se va transforma în apusuri de soare și în râsete de copii. Ceilalți habar nu aveau. Am închis ochii și am lasat ploaia să-mi cadă pe față. Mi-a spălat zâmbetul și toate amintirile.

***

Mama m-a rugat să îi iau pe copii și să trecem pe la Veronica. Îi era dor de noi. Casa părea a fi neschimbată, însă ea era peste tot. Pereții oftau pe la colțuri, însă nimeni nu părea să observe. După un timp, i-am luat pe Simi și pe Robert și am pornit spre camera Simonei. Era așa cum mi-o descrisese cândva, demult. Copiii au dat buzna pe terasă și au rămas amândoi privind cercul de foc ce cobora dincolo de casele din față. I-am lăsat acolo și m-am întors în cameră. Oglinda de lângă pat era un tablou lichid. M-am apropiat și, cu fiecare pas, aveam impresia că se aude râsul Simonei. M-am apropiat mai mult. Îi puteam vedea pe cei mici cum se înghionteau și arătau spre soare. Oglinda a tremurat ușor și am auzit o șoaptă: “Verișoara mea dragă…”. Apoi tăcere.

The post Apusul din oglindă first appeared on Andreea Ban.

Tema: povestire de maximum 3 pagini, scrisă la orice persoană, despre un personaj negativ (dar cititorul să nu-și dea seama de la început că e vorba de un personaj negativ, să afle la final)

––––––

Femeia îl privește cu ochii măriți de groază. Țipetele i se opresc în gât. Ar vrea să îi spună să plece, să dispară pentru totdeauna, ar vrea să-i șteargă acel zâmbet de pe față, să i-l sfâșie cu unghiile. Cu cât se zbate mai tare, cu atât legătura se strânge în jurul încheieturilor.

–         Acum e bine? întreabă bărbatul.

Închide ochii și încearcă să se liniștească. O să dispară, o să dispară, își repetă, însă îi simte respirația tot mai aproape, o briză ușoară, aproape plăcută, pe obrazul arzând.

***

Este sfârșitul lui septembrie. Bunicul îi promisese că o va lua cu el să aranjeze „locul de somn”. Pentru prima oară avea să intre acolo, să vadă unde vor dormi bunicii atunci când se vor fi plictisit de lumea asta. Avea să fie o zi de neuitat.

Castanii își scuturau frunzele ruginii și imaginea era parcă ruptă dintr-o poveste. Bunicul știa să spună povești. Îi spusese povestea fiecărui „loc de somn” și ea își imaginase viețile celor din fotografii. Toți zâmbeau. Toți erau fericiți. Ajunși la capătul aleii se opresc să ia apă de la cișmea; apoi, încă treizeci de pași și sunt acolo. Iată „locul de somn”. Timpul se oprește în loc. Se aude doar foșnetul frunzelor sub tălpi. Bunicul a coborât, adună frunzele.

–         Hai, vino dacă vrei, zise el de pe fundul cutiei de beton.
–         Pot? întrebă ea gâtuită de emoție.

Fără a mai aștepta răspunsul, coborî. Cel mai frumos loc de pe pământ, de fapt, de sub pământ. Începu să adune și ea frunzele uscate privind cu entuziasm în jur. Trei încăperi pe o parte și alte trei pe cealaltă parte.

–         Acolo voi sta eu, zise bunicul, iar pe partea cealaltă va sta bunica.

Fata îi sorbea cuvintele.

–         Apoi, continuă bunicul, după șapte ani, ne vor pune pe fiecare în borcanul lui și vor face loc pentru alții. O să fie petrecere mare, mare.

Asculta povestea bunicului, dar cuvintele deja treceau pe lângă ea. Vedea oameni dansând în borcane și alții jucându-se sau dormind alături. Erau fericiți cu toții, râdeau cu gurile până la urechi.

–         Hei, piticanie, ce faci acolo? se auzi o voce de undeva de sus. Vino afară, să ne jucăm.

Fata ieși. Avea rochița murdară și o frunză galbenă îi stătea agățată în păr. Îl privi pe băiat mirată, apoi întrebă unde e bunicul. Acesta plecase până la colț, după apă.

–         Cum te cheamă? o întrebă băiatul râzând și lovind cu piciorul în pietre.
–         Cali, de la Cătălina.
–         Ce prostie asta, de ce nu ți-au zis Cali de la început? Și ce cauți în groapă? Vrei să mori? Fata îl privi speriată.
–         Cum? Nu. Făceam curat cu bunicul. Acolo o să dormim mai târziu și lumea zâmbește. Toată lumea zâmbește acolo. Unii ajung în borcan, alții se distrează.

Băiatul începu să râdă. La început râsul îi era un tril ridicându-se spre crengile copacilor, apoi, deveni un hohot. Se ținea cu mâinile de burtă.

–         Toată lumea zâmbeșe, ce prostie, zise el sughițând de râs. Și cum ajunge să zâmbească acolo jos?

Fata tăcu. Avea ochii în lacrimi și barba îi tremura ușor. Băiatul acela răutăcios râdea de ea, râdea de povestea bunicului. Nu-i plăcea de el.

–         Hei, ce-ai? Te-ai supărat? Hai mă, glumeam și eu. Uite, zâmbesc pentru tine. Nu e bine? Vrei mai mult? Pot să zâmbesc de tot.

Cali vru să spună ceva, dar cuvintele îi rămaseră în vârful limbii când îl văzu pe băiat cum scoate ceva din buzunar și își taie obrazul într-un zâmbet până la urechi.

–         Acum e bine?

Facu un pas în spate, genunchii îi tremurau. Înainte să o rupă la fugă după bunicul, văzu o rază de soare cum se reflectă în obiectul acela tăios. Băiatul își prelungi zâmbetul și pe celălalt obraz.

Acum alerga. Din spate se auzea vântul cum ridică frunzele și apa cum picură: pic, pic, pic. E sânge, e sânge, e sânge, striga vocea din capul ei. Fântânile sunt pline de sânge.

***

–         Deschide ochii, se aude vocea bărbatului.

Nu vrea. Nu vrea să deschidă ochii. Îi va arăta din nou zâmbetele pe care le desenase pe fețe de porțelan. Va trebui să-și contemple opera, să vadă corpurile acelea inerte cu chipurile rânjind. De ce nu se distrează, întrebă ea prima oară. Ar trebui să se distreze. Cei care zâmbesc se distrează. Nu e bine. Și continuă să deseneze acele zâmbete largi, le desena așa cum văzuse la el, cu o lamă subțire ca o foaie de hârtie. În fiecare toamnă lama reflecta razele soarelui și „locul de somn” primea un nou locatar, doar că nimeni nu se distra. Și acum bărbatul îi cerea ca ea să privească.

O mână îi apucă bărbia și simți respirația aceea pe obraz. O durere surdă o fulgeră și deschise ochii.

–         Ce vrei de la mine, spuse ea printre dinți. Ce vrei? Nu se distrează nimeni, dar nimeni. Toți zâmbesc prostește și dorm. Atât.

Bărbatul o privi și zâmbetul lui cicatrizat îi dădu fiori.

–         Privește în oglindă. Tu de ce nu te distrezi? Doar ai zâmbetul până la urechi.

Privi oglinda și văzu un chip care, fără acel zâmbet grotesc, ar fi putut fi al ei. Negrul acela de sub ochi și scurs pe obraz o deruta. Negru și roșu sângeriu. Lama se mișca încet, încet, mărindu-i zâmbetul. O mișcare îi atrase atenția. În spatele ei se căsca o groapă și o mână se agăță de margine. Apoi apăru din întuneric un zâmbet roșu care picura: pic, pic, pic. E sânge, se auzi din nou vocea din capul ei. Și sângele i se scurgea pe mână spre cot.

–         Acum e bine? întrebă bărbatul. Am obosit, vreau sa plec.

Nu încă, zise ea ridicând lama în aer. Nu încă.

––––––

Curs: Florin Iaru
Observaţii: ar fi trebuit să aleg alt titlu; nu este foarte clar care este personajul rău; să încerc să las metaforele la o parte; să spun povestea

The post Imaginea din oglindă first appeared on Andreea Ban.

The post Sa aveti un Paste Fericit! first appeared on Andreea Ban.

dimineata, soare, nori pufosi, zambet, bebelus, sarut, scrisoare, carte, fotografie, gargarita, verde, briza, copac, izvor, trandafir, stele, padure, fotografie, privirea lui, fluture, rochie, poezie

Va invit acum sa insirati, aici sau doar in gand, cuvintele care va fac fericiti. Cuvintele acelea care va fac sa zambiti. Si ascultati melodia asta, e colorata!

Emma Hewitt – Colours (Armin van Buuren Remix)

The post Ganduri colorate first appeared on Andreea Ban.

Un gand frumos pentru voi femei frumoase, mame iubite! Un gand impletit cu toate florile primaverii… un camp de lalele, de zambile, de narcise, de ghiocei si viorele… Un gand cu raze aurii si imbratisari.

La multi ani!

The post Cu drag, de 8 martie… first appeared on Andreea Ban.

In fiecare zi ma indragostesc. E frumos. E ca si cum as fi incercata de cate o noua mare bucurie. Am si zile seci, recunosc. Si atunci e atat de trist, incat as vrea sa ma intorc in camera mea cu un perete verde, sa ma ascund in patul si el verde si sa-mi visez toate visele pana ma voi trezi cu zambet. Poate verde.

Mi-ar placea sa vad in fiecare zi oameni indragostiti. Zambetele imi dau o stare de bine, zambetele altora ma fac sa zambesc. As vrea sa pot sterge incruntarea de pe fruntile tuturor cu un cuvant, cu un gand. As vrea sa dau oamenilor, minunilor, o doza mare de fericire. O doza atat de mare, incat sa uite pentru totdeauna de cenusiul care le este umbra. As vrea…

Si totusi ma indragostesc in fiecare zi. De un zambet, o privire, o mana, un oftat. Si sunt indragostita pana la cer si inapoi. Este, poate, singurul lucru pe care nu mi-l poate lua nimeni si nimic. Nici macar oboseala, frigul sau nervii care-mi dau tarcoale. Va invit sa va indragostiti! In fiecare zi! Indragostiti-va de persoana de care sunteti indragostiti, de bebele care va face nopti albe, de zilele calde, de zilele senine, de orice intalniti in cale. Indragostiti-va pur si simplu!

The post Indragostiti-va! first appeared on Andreea Ban.

Si ascult o melodie cat toate amintirile. O ascult iar si iar, de o mie de ori…

One Man Ahead – 1000 Memories

The post 1000 de amintiri first appeared on Andreea Ban.