Nori cenușii, zâmbet larg

time read

Articolul are 561 cuvinte și se citește în 2 minute.

Cea mai frumoasă zi din vara asta e azi. Mi-am pus șosete. Geamul e deschis și aerul rece intră în cameră la fiecare adiere de vânt. Am pielea de găină și parcă mi-aș lua pe mine niște pantaloni lungi sau o bluză. Dar nu, senzația de răcoare e prea plăcută. Visez la o zi ca asta de câteva luni, din prima vacanță, din a doua vacanță.

E o zi în care chiar și plimbările cu autobuzul ar fi minunate. Este o trecere bruscă, ușor bulversantă, dar e binevenită. Ieri după-amiază eram în autobuz. Multe dintre scaune erau libere, dar am ales să stau în picioare. Era atât de cald, că simpla atingere a plasticului mi-ar fi făcut rochia să pară udă, ca și cum aș fi făcut pe mine. Este un loc în autobuz unde, uneori, adie vântul. Între prima și a doua ușă, pe mijlocul culoarului. Astfel, cu o mână mă țineam de bară, cu alta fâlfâiam evantaiul (care, apropo, nu are voie să vă lipsească din geantă!). Mișcam aerul fierbinte dintr-o parte în alta. Măcar fața să nu mi se scugă, îmi ziceam, deși nu ar fi fost vreo problemă, am încetat să folosesc altceva decât o cremă ușoară, hidratantă, de la primul strat de bronz. Bun. Mișcam evantaiul, la două sau trei mișcări mă gândeam la sezonul rece, încercam să-mi conving mintea că nu e atât de cald. Încă puțin, îmi ziceam. Încă puțin și cobor din cutia asta încinsă. Apoi am simțit o picătură de transpirație cum coboară pe pulpa piciorului. O, nu! Așa ceva nu se poate. M-am mișcat, am prins-o din alunecat cu celălalt picior. Rochia lungă și largă e o alegere înțeleaptă, nu-i așa (fetelor)? Mi-am reluat poziția pentru a nu-mi pierde echilibrul, am reluat mișcarea evantaiului și, privind spre geam, mi-am surprins reflexia. Zâmbeam. Transpirasem pe spate, părul la ceafă mi-era ud, dar picătura aceea nevăzută mi-a aprins beculețul. Să nu cumva să se vadă că alunecă, de parcă oamenii din jur nu aveau altceva de făcut decât să se uite la gambele mele.

Câteva ore mai târziu, când a-nceput ploaia, eram într-un pub în Centrul Vechi. Stăteam la bar și priveam oamenii care intrau grăbiți cu apa șiroind pe ei. Picături de apă li se scurgeau prin păr, pe piele, hainele le erau ude. Zâmbeau. Eu zâmbeam gândindu-mă la picătura mea. A fost precum sunt minutele la metrou. Un minut, în general, e scurt, nu îl simți cum trece, dar când auzi în difuzoare că trenul staționează un minut sau două, scapi un oftat fără să vrei. Minutele alea se dilată inexplicabil. Picătura mea se dilatase, o simțeam pe picior ca pe un gândac în creștere.

Astăzi voi ieși din nou la plimbare cu autobuzul, dar îmi voi lua pantaloni și poate o bluză. Sper să fie nevoie de bluză. Mi-era dor de vremea asta în care să nu mă simt ca-ntr-o vată umedă în permanență. Să aveți o zi minunată!