time read
Text scris pentru Creative Writing Sundays
Scriitor invitat: Răzvan Petrescu
Tema: „Despre moarte: Pierderea unui om iubit. Poate fi oricine, bunic, părinte, prieten, iubit. Cine are marele noroc să nu fi pierdut pe nimeni, îşi poate imagina (uşor, cred, din cărţi, filme, diverse emoţii etc.) cum ar fi un asemenea dezastru.” (maximum 8000 de caractere)
Astăzi a avut loc cea de-a patra întalnire CWS. Răzvan Petrescu ne-a vorbit despre cel mai firesc mod de a povesti, nu înainte de a ne lăuda textele trimise. Suntem o nouă generație de scriitori, se pare! Una dintre întrebările noastre a fost cum putem ieși din anonimat, cum putem scrie mai bine. Răspunsul a venit natural: citind.
Vă invit acum să citiți și, de ce nu, să vă dați cu părerea asupra povestirii mele. Este, după cum a spus și Răzvan, emoțională și cam lirică. Sper să vă placă.
—————–
Apus de soare, ochi închiși, oglindă, tăcere, ploaie. Acestea sunt cuvintele care îmi vin în minte atunci când mă gândesc la Simona, fata cu cel mai frumos zâmbet pe care l-am văzut vreodată.
***
În ziua în care am împlinit optsprezece ani mi-a spus că sunt verișoara ei preferată și că anii care vor urma vor fi cei mai frumoși. Deși în fotografia pe care o am cu ea, nu i se vede tricoul, îmi aduc aminte foarte clar imprimeul cu acel diavol tazmanian cu limba scoasă. Ea râdea. Stătea în spatele meu, ascunzându-și rotujimile, și râdea. Era cu patru ani mai mare decât mine și o adoram. Avea ceva în felul ei de-a fi care mă fascina.
În acea vară am fost la ea, era primul an în care își aniversa ziua la curte. Casa era în construcție. Se lucra la primul etaj. Stateam pe scaun alături de Simona și prietena ei, Alina, și ascultam, îmi plăcea tare mult să ascult. Vorbele lor erau povești, lucruri care mă așteptau mai târziu. În timp ce Alina povestea despre ziua îngrozitoare pe care o avusese la serviciu, Simona s-a uitat la mine prin fumul de țigară și mi-a spus, de parcă nu mai era nimeni în jurul nostru, “trebuie să vezi ceva”. S-a ridicat apoi, a stins țigara în ceașca de cafea și m-a luat de mână. Am intrat în casă și am urcat scările la etaj. Locul era plin de moloz. Mi-a arătat fiecare cameră ce avea să fie construită acolo sus. Apartamentul fratelui ei era gata. Acum se lucra la al ei. Dormitorul, pe acela voia să mi-l arate. M-a ținut de mână, cu grija unei surori mai mari, până am ajuns pe terasă. Dormitorul era terasă. S-a oprit în mijloc și mi-a spus cu zâmbetul ei minunat întins pe fața: “aici va fi camera mea, aici”, și a bătut din picior. Un norișor de praf s-a ridicat în aer. În spatele ei era un soare portocaliu ce cobora încet, se ascundea dincolo de câmp. Încercam să-mi imaginez cum va arăta locul. Simona s-a întors cu fața spre apus și mi-a făcut cu ochiul. “Vino”, mi-a spus. Ne-am sprijinit cu coatele de balustradă și am privit în tăcere bulgărele acela roșiatic. Se ducea la culcare, acolo, printre copaci.
“Abia aștept să fie gata apartamentul, să stau aici, în fiecare seară, și să privesc apusul. Îți dai seama, câte apusuri din astea voi vedea?” Nu se uita la mine. Privea soarele cum aluneca ușor în altă parte a lumii și zâmbea. Mi-a spus atunci că, după licență, voia să-și deschidă un hotel la munte, își dorea să-și crească copiii acolo, la aer curat. A râs când i-am spus că mi-ar plăcea să aibă unul și la mare. Deja visam la zilele acelea în care aveam să o vizitez. Îmi imaginam cum urma să mă plimbe prin hotel și apoi, la final, avea să-mi arate camera din care se vedea apusul.
***
Un telefon. De atât a fost nevoie ca să aflu că Simona era bolnavă. Se internase pentru a fi operată de apendicită și fusese trimisă acasă fără posibilitatea de a mai face vreodată copii. Atât a reținut din acel diagnostic, că nu își va putea duce copiii la munte. Că urma să moară într-o zi, nu conta. Fiecare dintre noi aveam să ne întâlnim cu maștera la final, dar a nu-ți mai putea întâlni copiii, ăsta era adevăratul coșmar.
Am mai văzut-o de două ori în următorii doi ani. Prima oară părea fericită. M-a luat de mână, așa cum o făcuse nu de mult, și am mers pe canapeaua din sufragerie. Nu se mai gândea la camera de sus, la terasă. Avea un zâmbet amar pe față, dar zâmbea. Din când în când zâmbetul îi era grimasă, se ținea de burtă, se apleca în față și-și cerea scuze. “Acum slăbesc”, spunea ea și încerca să râdă la propria-i glumă. Slăbise foarte mult. Părea un băiețel tunsă așa scurt. Își trecea din când în când mâna prin păr, apoi o privea și o scutura repede uitându-se în jur sperând că nu o vedea nimeni. Eu o vedeam. Știam. Aș fi vrut să o iau în brațe, dar îmi era teamă. Nu voiam să o supăr. Și cred că aș fi izbucnit în plâns dacă îndrăzneam să o îmbrățișez. Ea încerca să fie puternică pentru noi. Ne-a spus atunci, în repetate rânduri, cât de bine e să fii slab, că se putea mișca și ea mai ușor, mai repede. Aceea a fost una dintre ultimele ei zile bune.
În următorul an am auzit ba că era mai rău, ba că găsise câte o terapie minune care avea să o salveze. Pendulam cu toții între fericire și tristețe, Când ne așteptam ca ea să se stingă, primeam vestea că se simte cu mult mai bine, apoi, când speram ca ea să se fi vindecat, aflam că de fapt se simte îngrozitor de rău și că nu vrea să fie vizitată.
***
Într-o sâmbătă dimineață, pe când învățam de zor pentru un examen, a sunat telefonul. Am auzit-o pe mama răspunzând, însă, mai departe, cuvintele ei au fost o șoaptă. Mă oprisem din citit și așteptam. Mama nu vorbea niciodată încet. Câteva minute mai târziu a deschis ușa și mi-a spus cu o voce tremurândă că Simona vrea să ne vadă.
De când nu mai putea urca scările, dormea în camera de la parter. “Verișoarele mele dragi”, ne-a spus ea când am intrat în cameră. Noi tăceam. “Ați crescut atât de mult…”, a mai spus. “Ce ați mai făcut? Cum e la școală?”, a întrebat ea. Era atât de mică sub pătura aceea înflorată. Unde era Simona? Ce făcuseră cu ea?
Eliza i-a spus că e bine, că are zece pe linie și că va avea din nou premiul întâi. Eram mândră de ea. Când privirea Simonei s-a întors spre mine, genunchii au început să-mi tremure. Aș fi vrut să am din nou optzprezece ani și ea să se ascundă în spatele meu pentru poză. M-aș fi întors să îi spun să rămână așa pentru todeauna. Dar eram acolo și trebuia să-i spun ceva, ceva care să-i aducă zâmbetul acela de care îmi era atât de dor. “Dacă voi avea fată, îi voi spune Simona și o voi duce la munte să vadă apusul”, i-am spus eu repede. Atunci a fost ultima dată când am văzut-o râzând.
***
Era o zi caldă de sfârșit de mai când am condus-o pe ultimul drum. Stăteam într-un colț al camerei și priveam, nu spre ea, ci pe geam. Priveam ploaia cum spăla cireșul din fața casei. Aș fi vrut să ies din cameră, să merg acolo, pe terasă, și să aștept apusul. Acum avea un șezlong și măsuță, avea și oglinda aceea cât ea de înaltă. Fie că ar fi privit către fereastră, fie că s-ar fi uitat în oglindă, Simona putea vedea apusul nestingherită. Am zâmbit. O bătrână care stătea în ușă și bocea s-a uitat la mine atât de urât, încât i-am simțit privirea ca pe o palmă. O lacrimă mi-a alunecat pe obraz și capacul s-a așezat peste Simona. Zâmbea, știu sigur că zâmbea atunci când umbra a coborât peste ea. Am închis ochii și am lasat ploaia să-și spună povestea. Și a spus-o până la capăt.
Babele strigau pe lângă cutia de lemn lăcuit, plângeau cu lacrimi de ploaie. Eu mergeam aproape de mama și râdeam în batistă. Râdeam pentru că Simona mă făcuse să râd. Ea nu era în cutia aceea, ci rămăsese în casă. Se ascunsese în umbra bibliotecii și avea să ajungă în camera ei, apoi, în timp, se va transforma în apusuri de soare și în râsete de copii. Ceilalți habar nu aveau. Am închis ochii și am lasat ploaia să-mi cadă pe față. Mi-a spălat zâmbetul și toate amintirile.
***
Mama m-a rugat să îi iau pe copii și să trecem pe la Veronica. Îi era dor de noi. Casa părea a fi neschimbată, însă ea era peste tot. Pereții oftau pe la colțuri, însă nimeni nu părea să observe. După un timp, i-am luat pe Simi și pe Robert și am pornit spre camera Simonei. Era așa cum mi-o descrisese cândva, demult. Copiii au dat buzna pe terasă și au rămas amândoi privind cercul de foc ce cobora dincolo de casele din față. I-am lăsat acolo și m-am întors în cameră. Oglinda de lângă pat era un tablou lichid. M-am apropiat și, cu fiecare pas, aveam impresia că se aude râsul Simonei. M-am apropiat mai mult. Îi puteam vedea pe cei mici cum se înghionteau și arătau spre soare. Oglinda a tremurat ușor și am auzit o șoaptă: “Verișoara mea dragă…”. Apoi tăcere.
Add Comment