Stăteam la fereastră și inspiram parfumul florilor de tei. Ce putea fi mai frumos, într-un oraș aglomerat, prăfuit și zgomotos, decât să locuiești pe o stradă liniștită care miroase a tei? Nu era casa mea, dar mi-aș fi dorit să fie. Eram în liceu pe atunci, visătoare, cu gândurile împrăștiate între poezii și examene, între dorințe mari și frici nespuse. Îmi imaginam cum, într-o zi, voi avea o casă doar a mea, cu ferestre deschise spre liniște și tei care să-mi parfumeze diminețile. Era o imagine simplă, dar atât de vie, încât o simțeam ca pe o promisiune.

Au trecut anii. Orașul s-a schimbat. Nu în bine. A devenit mai grăbit, mai sufocant, mai greu de iubit. Iar eu, prinsă în vârtejul vieții, am uitat să mă opresc, să privesc, să miros. De unde tei, printre atâtea betoane? De unde tihnă, printre atâtea notificări?

Într-o dimineață de iunie, m-am rostogolit cu greu din pat. Dormisem prost. Vise ciudate mă bântuiseră toată noaptea. Aș mai fi dormit un pic, o oră, poate două sau o săptămână, atât de greu îmi simțeam capul. M-am apropiat de fereastră și am tras perdeaua. Aerul era cald, lumina moale. Am deschis geamul și atunci m-a izbit un miros uitat. Parfum de tei. Nu discret, nu imaginar, ci real, copleșitor, tandru. Ca o mângâiere.

Pentru o clipă, nu am mai fost acolo. Eram din nou în liceu, în acel vis tăcut al meu, când îi ceream cerului o viață cu ferestre larg deschise și tei în față. Cerul, se pare, a păstrat dorința. Și, într-o zi oarecare, fără anunțuri și fără aplauze, mi-a răspuns.

Nu stau pe strada aceea liniștită, dar locul în care trăiesc acum e plin de tei. Stau prea sus ca să-i văd, dar îi simt. În fiecare dimineață, în fiecare noapte caldă de iunie, parfumul lor urcă până la mine, discret și fidel, ca un prieten vechi.

M-am așezat pe marginea patului, cu picioarele reci pe podea și inima caldă. M-am gândit cât de ușor uităm să fim recunoscători. Mereu alergăm spre ce urmează, dar uneori, viața se întoarce și ne îndeplinește dorințele pe care le credeam pierdute.

Mi-am făcut o cafea, am tras aer în piept și am spus, în gând: mulțumesc. Nu e nevoie de mai mult. Parfumul de tei e, uneori, răspunsul tăcut al unei dorințe vechi.

Tu pentru ce simți recunoștință astăzi?

Foto via Pixabay

The post Jurnal de recunoștință: parfum de tei first appeared on Andreea Ban.

Bărbatul se privi în oglindă. Își pipăi pieptul. Încă puțin și avea să-și cunoască noua soție. Inima îi bătea ca un clopot într-o zi de dumincă. Avusese și prima dată emoții, însă acum era altceva. De această dată avea să facă totul așa cum trebuie.

***

În ziua în care a aflat că va avea soţie totul s-a schimbat. Până şi felul în care vedea lucrurile din jur era altul. O lumină stranie îl înconjura şi se simţea bine. Se privea zi de zi în oglindă şi aştepta ca ea să apară. Într-o dimineaţă, pe la începutul lui aprilie, i-a văzut chipul. Aşa începea, cu figura femeii care avea să-i fie alături în anii ce vor urma. Lumina pe care o vedea în jur s-a mutat pe chipul ei, în ochii ei. Din acea zi a-nceput să-i vorbească.

Lara era jumătatea lui Cristian. Trup din trupul lui, suflet din sufletul lui. În nopţile în care nu avea somn, Cristian o privea cum doarme, se minuna de frumuseţea ei, de felul în care își făcea intrarea în această lume. Era, de asemenea, impresionat de setea ei de cunoaştere.

–          De ce sunt oameni aşa ca noi, lipiţi, şi alţii singuri? Par trişti, spunea ea privind la cei care treceau pe stradă.
–          Pentru că nu le-a venit rândul, scumpa mea. Aşa eram şi eu înainte de a apărea tu în viaţa mea. Ştii, la un moment dat, ne vine rândul fiecăruia să avem o jumătate sau să fim singuri. Atunci când inima dreaptă ajunge la maturitate îşi cere propriul corp şi aşa se naşte jumătatea.
–          Asta înseamnă că eu am inima mea? Nu avem aceeaşi inimă?
–          Cum să avem aceeaşi inima?! spuse Cristian mângâindu-i obrazul rozaliu. Tu creşti în jurul inimii mele drepte, dar ai şi inima ta stângă.
–          …
–          Nu e clar? Cred că trebuie să mai creşti puţin. Vei înţelege.

Lara a crescut. Era tot ce şi-ar fi putu dori. Îşi petreceau timpul citind, plimbându-se, mergeau la film sau la teatru şi chiar în drumeţii. Apropiaţii îl felicitau, ba chiar simţea şi puţină invidie din partea lor.

Cu cât creştea, însă, Lara îşi făcea simţită nevoia de individualitate. Îl iubea pe Cristian, era tot ce şi-ar fi putut dori o femeie. Era mai frumos decât toţi bărbaţii pe care îi văzuse, era atent cu ea, îi oferea linişte, stabilitate. Cu toate acestea avea momente în care ar fi vrut să fie singură, să se poată închide într-o cameră şi să rămână acolo cu gândurile ei. Alteori ar fi vrut să vadă cum e în lume, cum e privită de cei din jur dacă el ar lipsi.

–          Lara, scumpa mea, ştiu ce îţi doreşti, spuse el în ziua în care frumoasa lui soţie împlinea şapte ani. Dorinţa ta se va împlini la momentul potrivit. Acum hai să ne bucurăm de ce avem, de momentele astea. Nu se vor întoarce.

Lara îi zâmbi, însă ceva nu mai era la fel. Ar fi vrut să-şi scoată din suflet îndoiala ce o apăsa, dorul ăla de altceva, ceva necunoscut ei, însă nu putea. Era legată de omul care o iubea cel mai mult pe lumea asta şi ea voia să fie în cu totul altă parte, doar cu ea, pe picioarele ei. Dar picioarele ei erau încă ale lui. Citise despre schimbări, ştia că vor veni la momentul potrivit. Poate dacă şi-ar fi dorit suficient de mult, poate aşa avea să i se împlinească dorinţa. Închise ochii şi suflă în lumânări.

***

De câteva zile visa, acelaşi coşmar în care soţia lui se desprindea de el şi pleca. O dâră de sânge rămânea în urma ei. Dâra aia roşie se făcea un lac în care îşi vedea figura îngrozită şi pe Lara, pe malul celalălat, privindu-l. Îi arăta ceva şi plângea. Se uita în lac şi-şi vedea gaura din piept. Se trezea speriat şi transpirat. Îşi pipăia pieptul. Se liniştea. Avea să fie bine. Acum era pregătit. Vor fi cei mai frumoşi ani din viaţa lui.

Când a văzut primele semne ale apariţiei Marinei, a-nceput să-i vorbească. Încet, încet, visele au dispărut. Începea o nouă viață.

***

Pe Lara o iubise enorm, chiar şi atunci când începuseră certurile. Ea era cea care dăduse sens vieţii lui singuratice. Cei mai frumoşi zece ani, cei mai plini de sens şi de lumină. Nu simţea regrete, nu mai era nici trist. În ziua în care Lara s-a desprins de el, dezamagirea, tristeţea s-au stins. Erau în inima ei dreaptă şi au dispărut repede sub entuziasmul noii sale vieţi. Dar cât a putut să sufere în acele ultime zile… Nopţile, când Lara era pierdută printre vise, se întreba dacă nu cumva stările de deznadeje, ţipetele şi nevoia ei de independenţă erau mai rele decât singurătatea pe care o îndurase. Așa păreau. Durerea prezentului eclipsează trecutul, își spunea. Încerca totuși să-i dea și ei din puterea lui.

–          Vei fi singură, o să vezi! De ce nu vrei să ne bucurăm de ce mai avem? Astea sunt momentele ultime, zilele în care ne putem îmbrăţişa şi visa împreună. Acum când ne putem uni trupurile într-un fel atât de intim, de fierbinte, acum tu vrei să treacă timpul mai repede?
–          Am obosit, dragul meu. Am nevoie de spaţiu, am nevoie să fiu cu mine.

Nu ştia să spună mai multe. De fapt, nici nu ştia ce voia cu adevărat. Necunoscutul o atrăgea. Pe el îl avea de atâta timp, îl cunoştea până la ultimul fir de păr. Tot ce era el, era şi ea. Îl iubea, nici nu ştia alt sentiment, dar tocmai curiozitatea faţă de ceea ce era dincolo nu îi dădea linişte. Se desprinsese şi el din cineva. Plecase cu o inimă dreaptă, la fel, din curiozitate. Dar ea nu putea fi cum fusese el, nu mai avea răbdare. Se simţea ca un peşte în acvariu, umbra cuiva. Voia să vadă lumea fără a ţine cont de celălalt. Şi ziua aceea urma să vină.

Cristian se mulţumea să o ţină în braţe când aceasta aluneca în somn. Îi privea genele lungi, evantaie întunecate, îi desena conturul feţei, cu sprâncenele arcuite şi nasul drept, parcă retezat în grabă de un sculptor neglijent. Nasul ăsta obraznic îl făcuse să-şi simtă genunchii ca de plastelină în acele prime zile. Se topea şi acum când o vedea râzând şi expunând printre buzele cărnoase dantura aia perfectă, ca de porţelan. Ar fi vrut ca ultimele zile să fie liniştite, să se iubească, să-i sărute fiecare parte a corpului, fiecare membru şi adâncitură. Corpul ei era născut din corpul lui, perfecţiunea ei apăruse din imperfecţiunile lui. Cine s-ar fi gândit că dintr-un trup colţuros ca al lui, va ieşi o pirpirie ca ea, o fecioară albă, cu sâni micuţi, dar fermi, cu talie subţire şi fese bombate. Ar fi zis la un moment dat că va avea picioare butucănoase, dar nu, erau subţiri, fine, numai bune de mângâiat.

În ziua în care era deja pe picioarele ei, se trezi îmbraţişat. Era lipită de el şi îi simţea cele două inimi bătând cu putere.

–          Eşti un om bun, Cristian, atât de bun. Iar eu, eu sunt o nemernică, mă gândesc numai la plecare, la clipa în care mă voi desprinde de tine. De ce nu sunt ca tine?

Lara îl strângea la piept cu mâna liberă, cealaltă era în pieptul lui, captivă încă. Aluneca afară, puţin câte puţin.

–          Nu sunt mai bun decât alţi oameni şi nici tu mai rea decât alte femei. Suntem la fel…
–          Cum la fel? Nu, eu, uite, eu vreau să plec, tu să ne mai iubim puţin.
–          Ai luat din mine curiozitatea, Lara, dragă. Am fost şi eu aşa. Am plecat cândva, aveam entuziasmul tinereţii, aveam două inimi. Altfel pleci în viaţă când ai cele două inimi. Acum eşti la fel, aşa cum am fost eu o dată.
–          Aş vrea să nu te doară plecarea mea, aş vrea să pot fi altfel, îi zise Lara în şoaptă.

Nu l-a durut. Când ea s-a desprins de el, s-a simţit mai uşor, s-a simţit liber. Realizase ceva în viaţa asta, îi dăduse viaţă ei, făptura asta minunată, şi era fericit, împlinit. Ea era pe picioarele ei, pe drumul ei. Va afla şi ea, cândva, cum e să iubeşti până să rămâi fără inimă.

***

Marina era o splendoare de fată. Părul îi curgea pe umerii rotunzi ca râuri de aramă. Avea pielea stropită de picuri roşiatici, obraznici, şi ochii-i erau bucăţi de cer senin de vară. Venise pe lume în luna lui cuptor. O adora. A crescut cuminte la pieptul lui. Asculta poveşti şi lăcrima la finalurile triste. Îi spunea mereu că nu va pleca, că ea va sta lângă el până ce va închide ochii pe vecie. El râdea de naivitatea ei. Fata l-a iubit, apoi, după ani, i-a plâns şi lui finalul. Îşi apăsa pieptul plin de inima lui stângă şi lacrimi îi curgeau încetişor pe obraz.

______________________________________________

Text scris pentru Creative Writing Sundays
Scriitor invitat: Florin Iaru
Tema: Ultimele zile ale unui cuplu în pragul separării definitive

Povestirea a fost publicată în Revista de povestiri (iunie, 2014).

Mai multe povestiri aici.

The post Două inimi. Poveste scurtă first appeared on Andreea Ban.

Cei doi bărbați așteaptă să fie chemați. Au ajuns mai devreme. Discută în șoaptă aruncând din când în când câte o privire către secretară. Femeia nu le acordă atenție. Privește monitorul calculatorului și apasă câte o tastă la răstimp de câteva zeci de secunde. Țârâitul telefonului atrage privirile celor prezenți. Secretara îi invită pe cei doi în biroul domnului avocat.

Bărbații intră în birou. Sunt invitați să se așeze. Pe peretele din spatele avocatului este agățat un tablou impunător. Un vulcan fumegând tronează în mijloc. Surprinzându-le privirile, avocatul le spune că e locul în care dorește să revină cândva, este vulcanul Arenal din Costa Rica, o adevărată minune a naturii. Bărbații îl ascultă indiferenți, apoi trec la subiect. A venit timpul ca avocatul să tragă anumite sfori pentru ca șeful lor să fie eliberat. Avocatul își aprinde o țigară și suflă fumul spre tavan. Pictura din spate pare a fi o fereastră și, dincolo de ea, vulcanul începe să arunce roci incandescente. Cei doi, iritați de atitudinea indiferentă a avocatului, încep să amenințe. Bărbatul din fața lor se ridică de pe scaun și se apropie de ei. Nu pot, spune. E vinovat. Cu fiecare amenințare pe care o primește, avocatul începe să respire din ce în ce mai rar. Pielea își pierde culoarea și mâinile îi tremură. Țigara cade pe jos, lăsând scântei în urma sa. Cei doi ridică pumnii în aer, însă avocatul încetează să mai respire. Îi privește fix pentru câteva secunde și cade pe spate.

Vulcanul e din nou doar o pictură. Avocatul este alb precum camașa de pe el.

*

O fetiță merge pe cărarea de lângă lac. Cară după ea un ghiozdan jerpelit. Căciula roșie îi acoperă ochii și e nevoită să ridice bărbia pentru a privi înainte. Se oprește pe marginea apei și își cufundă mâna în apă. O retrage repede. E fierbinte. Sticla cu apă îi este goală. Trebuie să ajungă acasă. Se întoarce la cărare și merge mai departe, privind spre apus. Soarele se ascunde după munte. Ultimele raze par a fi flăcări. Un tremur îi străbate fetei tot corpul. Trebuia să o asculte pe bunica și să nu mai plece singură în vale. Grăbește pasul. Tot privind în spate se împiedică și cade. Căciula i se rostogolește în lături și un firicel de sânge se prelinge pe piatra de care s-a lovit. Chipul rozaliu al fetei este alb. Albul norilor de deasupra, al aburilor care se văd în jurul muntelui. Din depărtare se aude zgomotul unui motor. O mașină se apropie.

*

Un bătrân merge pe șoseaua pustie. Chitara de pe umărul lui pare la fel de veche ca el. Bătrânul ține în mână o fotografie îngălbenită de vreme. O privește o datăla câteva minute. Cu cât se apropie de munte, cu atât privește mai des fotografia. Un zâmbet i se ivește în colțul gurii. Cutele din jurul ochilor i se strâng într-un evantai de ani. Visează de atâta timp la momentul ăsta și acum, uite, e chiar în fața lui. Se oprește pentru a-și trage sufletul și frânturi de amintiri îi trec prin fața ochilor. Când vei simți o durere puternică sau poate o supărare mare, atunci vei ști ce să faci. Muntele te va chema la el. Asistenta aceea drăguță îi lăsase o fotografie. Un munte pierdut în nori, cu bulgări aurii odihnindu-se la poalele lui. O minune a naturii, asta era. Când el era la cel de-al patrulea atac de cord, soția lui s-a stins din viață. Un somn adânc din care nu s-a mai trezit, atât a fost. A văzut-o cum zace acolo, în pat, albă ca varul. Nu putea face nimic. Nici măcar să moară. A plecat în căutarea minunii. Amintirea îi dă fiori reci pe șira spinării. Pornește mai departe însă, cu fiecare pas, îi este tot mai greu să avanseze. Simte chitara grea. Se lasă în genunchi în mijlocul șoselei și lacrimile încep să-i alunece pe obrazul alb. Când cade, se aude un sunet sec. Fotografia este mototolită între degetele încleștate pe ea.

*

O femeie însărcinată citește pe o bancă, în parc. Vântul adie ușor și îi saltă poalele rochiei. Ridică privirea din când în când și se uită la copiii care aleargă pe alei. Mâna i se așază involuntar pe burta proeminentă și zâmbește. În fiecare zi merge în parc și stă pe aceeași bancă. Obișnuia să stea acolo împreună cu iubitul, să-și povestească despre trecut, să-și facă planuri de viitor. Tot acolo l-a văzut căzând toamna trecută. A căzut și nu s-a mai ridicat. L-a privit neputincioasă cum se albește. Când a ajuns ambulanța, era prea târziu. Acum, copilul parcă-i citește gândurile. Începe să dea din piciorușe facând-o să se îndoaie de durere. Femeia scapă revista din mână și paginile sunt fluturate de vânt până la pagina cu vulcanul. Același vulcan despre care îi vorbise el în acea zi oribilă. Se întinde pe bancă și își privește mâinile. Îi sunt amorțite. Copilul s-a liniștit. Femeia este cuprinsă de panică. Nu-l mai simte pe cel mic. Își caută telefonul și sună. Are nevoie de ambulanță. Câteva minute mai târziu, un băiețel aleargă speriat la bunica. Îi spune dintr-o suflare ca tanti care citea e albă ca hârtia și nu respiră.

Mâna femeii strânge în pumn articolul din revistă.

*

Un grup de bărbați îmbrăcați în halate albe stau în jurul mesei. Trebuie să ia o decizie. Ultimele teste au ieșit bine. Aceasta pare a fi singura soluție de a salva omenirea, deși sunt șanse foarte mari ca unii să nu fie de acord. Ușa sălii de ședințe se deschide și intră directorul împreună cu Femeia de Gheață, așa îi spun ei psihoterapeutei. Ea a fost prima care și-a dat acordul ca, în cazul în care va păți ceva, să se facă teste pe ea. Cu un an în urmă a făcut un atac de panică și inima i s-a oprit. Pielea i-a devenit albă, la fel de albă ca a celor care mureau zi de zi în lume. Dar ea și-a dat acordul. Globulele roșii care fuseseră mâncate de cele albe – asta susțineau ei – i-au fost înlocuite cu globule albastre. Cercetătorii de la Institutul Internațional de Hematologie au găsit soluția, însă aceasta a fost respinsă în repetate rânduri de Conducere, argumentându-se că folosirea globulelor albastre ar fi încălcat regulile și ar fi adus întreaga lume în pragul nebuniei. Cercetările au continuat, însă aceste globule păreau a fi singura șansă de salvare. Când Eliza Ghețea s-a stins din viață, au profitat și au făcut primul test pe o ființă umană. Inima și-a revenit aproape instantaneu. A pompat lichidul albastru cu o oarecare dificultate, însă starea ei se ameliora văzând cu ochii. După cinci zile Eliza a deschis ochii. Starea ei era bună. Dacă nu ar fi avut pielea aceea albăstruie, nimeni nu ar fi zis că în urmă cu câteva zile murise de Moartea Albă.

— Doamnă doctor, trebuie să folosim globulele albastre, știți bine că e singura soluție, zice unul dintre bărbații de la masă.

— Da, știu asta, însă Conducerea nu este de acord tocmai pentru că rezultatul folosirii globulelor este o aberație. Credeți voi că vor fi de acord să arate… așa ca mine? Priviți-mă! Voi știți că sunt tot eu, dar dacă m-ar vedea cineva pe stradă, un om obișnuit, ce credeți că s-ar întâmpla?

— Eu zic că ar prefera asta decât moartea, zice directorul.

— Și totuși, Conducera nu este de acord, adaugă femeia.

— Ce altă soluție avem? întreabă un doctor.

— Găsirea cauzei. Asta e soluția. Dacă vom ști cauza, vom ști ce decizie să luăm. Am vorbit cu inspectorul care cercetează împrejurările în care au avut loc morțile și se pare că toate au în comun două lucruri: starea subiectului – panică, depresie, durere, și muntele. Vulcanul Arenal din Costa Rica.

— Cum adică vulcanul?

— Da, fiecare dintre subiecți avea o oarecare legătură cu acel vulcan. Unii nici nu știau că ar fi vulcan. Eu, de exemplu, credeam ca e un simplu munte. Înainte de… ei bine, înainte de a muri, îl visam. Mă visam mereu în drum spre munte și mă trezeam de fiecare dată când apăreau nori de fum sau foc în jurul meu. Nu m-am gândit niciodată la însemnătatea acestor vise până nu am vorbit cu inspectorul.

— Și ce este de făcut?

— Așteptăm. A strâns o echipă și va pleca să vadă ce se ântâmplă acolo.

— Dar oamenii aceia… crezi că vor rezista? În fiecare zi apar alte și alte cazuri.

— Nu știu de bătrân și de copilul femeii însărcinate, dar ceilalți sigur vor rezista. De fapt, e posibil să o pierdem și pe cea mică. Lovitura la cap a fost destul de gravă.

*

Șapte siluete negre privesc în jos de pe creasta vulcanului. Pe fundul craterului se vede o lumină roșie. Nu e țipenie de om, nici vântul nu se aude.

— Poate că ar trebui să cobor eu, spune Eliza.

— În nici un caz! Știi bine că nu am fost de acord să vii cu noi, d-apoi să te trimitem la înaintare.

— Dar eu am murit deja, ce pot să mai pățesc?

— Nu! zice inspectorul apăsat.

— Atunci vino cu mine.

Douăzeci de minute mai târziu, cei doi privesc sfera lichidă ce plutește în inima vulcanului. E înconjurată de o substanță lipicioasă care, de la distanță, aduce cu un nor de fum alb. Eliza se apropie. Când inspectorul încercă să o oprească, îi simte mâna rece. Se întoarce către el și îl privește de aproape.

— Trebuie să pleci. Acum! Ești foarte palid.

— Nu plec fără tine, zice bărbatul, cu o voce tremurândă.

— Pleacă, eu sunt bine. Nu mai are ce să-mi ia.

Eliza îl privește pe inspector cum se retrage și revine la „subiectul” ei. Substanța din jurul sferei se lipește de ea pentru câteva secunde, dar se retrage din calea ei. Îi lasă un culoar până la sferă. Eliza își lipește palma de globul acela lichid și simte o bătaie repetată, ca un puls. Mâna îi intră în glob și acesta începe să tremure tot mai tare, ca o gelatină. Eliza mai face un pas. Buzele ei schițează un zâmbet, de parcă ar primi răspuns. Formulează întrebări în gând și zâmbetul îi crește încet-încet. Când ajunge în mijlocul sferei, femeia râde în hohote. E pentru prima dată, după foarte mult timp, când râde cu atâta poftă. Își imaginează cum va arăta lumea peste câteva zeci de ani.

*

— Soluția, singura soluție de fapt, sunt globulele albastre, zice femeia.

Un murmur umple sala de conferințe, dar privirea ei rece îi reduce pe toți la tăcere.

— Vulcanul nu se va opri și nici noi nu avem cum să-l oprim. Nu va erupe niciodată, deci nu e un pericol din punctul ăsta de vedere. Visele, halucinațiile și dorința cu care ne-am trezit fiecare dintre cei care am murit, de a merge către el, au fost date de substanța aceea care s-a așezat în crater. Este un fel de ființă venită din altă galaxie, care a găsit în noi soluția problemei cu care se confruntă speciile de acolo. Globulele noastre roșii.

Tace o clipă pentru a-și trage răsuflarea, apoi continuă:

— Noi suntem salvarea lor, așa cum globulele albastre sunt salvarea noastră. După cum vă poate confirma și inspectorul aici de față, cu cât ești mai aproape de acea substanță, cu atât crește starea de panică, inima începe să pompeze din ce în ce mai tare pentru ca apoi să se oprească. Gobulele roșii sunt extrase din corp, absorbite de acea substanță. Este un fenomen pe care nu am reușit să mi-l explic.

— Dar, mă scuzați doamnă doctor, nu putem să exterminăm acea… substanță, materie, ce-o fi?

— Nu. Încercarea asta ne va induce starea de teamă și teama ne duce mai aproape de moarte. Mă rog, aceia care sunt cuprinși de teamă vor fi atrași de vulcan și, mai departe știți povestea.

În sală se lasă o tăcere adâncă.

*

O femeie cu un copil de mână intră în biroul avocatului. Are pielea de un albastru-palid, ușor sidefie. Îl sărută pe bărbat și lasă copilul să sară în scaunul de la birou. În spatele scaunului, pe perete, se vede același vulcan fumegând. Biroul e neschimbat, mai puțin oamenii care îi calcă pragul. Tot mai puțini oameni normali îl vizitează. Majoritatea sunt albaștri. În curând, avocatul o să se întrebe ce înseamnă, de fapt, să fii normal, care sunt criteriile normalității.

Copilul se învârte în scaun mormăind un cântecel. Femeia îi privește pe amândoi,  mulțumind în sinea ei acelui munte-vulcan care i-a adus împreună. Au murit și au pășit împreună într-o nouă viață. O viață ca un cer de primăvară.

Povestire aleasă de Michael Haulică la Creative Writing Sundays (2014), la tema „ce ar fi dacă”, și publicată în revista Argos nr. 8 / 2014.

__________________________________

Foto: Gimel Volcano Costa Rica – wallpapers, pictures, photos (zastavki.com)

The post Vulcanul, o poveste scurtă first appeared on Andreea Ban.

Astăzi nu voi scrie despre grădiniță. Nici despre cărți. Dacă stau bine să mă gândesc, parcă nu aș mai scrie nimic. Ieri, în timp ce plimbam aspiratorul prin casă, mi-a venit ideea unui text care nu avea nicio legătură cu grădinița, cu parentingul, cu preocupările mele curente. Pe când ajunsesem să șterg praful, deja aveam o întreagă poveste de pus pe hârtie. Dar am lăsat-o pe mai încolo, eram prea obosită și nici măcar o cafea nu mă putea ajuta să deschid laptopul. Ce s-a întâmplat cu povestea? S-a dus. S-a dus așa cum se duc toate ideile care apar în momente inoportune și nu apuc să le notez. Am pierdut idei apărute la duș sau când învârteam în mămăligă, am pierdut idei apărute la plimbare cu trotineta sau când călcam vagonul de rufe, idei care pe moment mi se păreau wow și care mai apoi dispăreau ca visele nepovestite. Iar textul de care vă spuneam mai sus s-a redus la primele șase cuvinte: astăzi nu voi scrie despre grădiniță.

Am băut două cafele, una fără cofeină. Am citit câteva pagini din carte (citesc Elena Ferrante zilele acestea), am avut o discuție interesantă cu pisica, apoi, în drum spre bucătărie, m-am împiedicat de un tractor. Cineva, nu spun cine, a uitat să-l pună la locul lui. Și durerea din degetul meu mic a fost atât de intensă că mi-a resuscitat o amintire.

Am deschis ochii. Mâna pe care o ținusem sub cap îmi amorțise. Norii acopereau cerul dimineții. De undeva se auzea un hurducăit care se apropia. M-am ridicat scuturând mâna și atunci l-am văzut. Tractorul se deplasa încet în direcția noastră. Am simțit cum mintea mi se golește de orice gând, iar inima mi se urcă în gât. Trezește-te, i-am spus celui care dormea cu un sforăit ușor alături de mine. Trezește-te, tractorul! Nu știu dacă am strigat, dacă am șoptit, simțeam cum rămân fără aer. Broboane de transpirație mi se formau pe frunte, creșteau precum roua dimineții și alunecau ușor pe tâmple. Noaptea trecută s-a întors la mine ca o înșiruire de fotografii vechi. Tractorul se apropia, eu trăgeam de omul de lângă mine și încercam să înțeleg ce caut acolo. Apoi a fost un sunet: bum. Timpul a stat în loc.

Cu două ore înainte ne plimbam prin satul de vacanță. Stomacul meu a scos chiorăit prelung. Poate ar trebui să mâncăm ceva, am zis. Mai era o oră până la răsărit și aveam la noi doar două prosoape. Pe la orele mici ale dimineții, să fi fost două sau trei, am hotărât să văd răsăritul. Plaja nu era aproape și parcă nu-mi venea să merg singură, deși era un cartier în care reveneam an de an și mă simțeam ca acasă. Dintre toți prietenii, pe atunci închiriam un apartament și ne îngrămădeam cu toții în două camere pentru câteva zile, a fost unul care nu a refuzat să mă însoțească. Nu iubitul meu, el dormea deja. Când a sunat ceasul la cinci și un pic, eram deja trează. Am luat prosoapele, l-am luat pe M și am ieșit în aerul rece al dimineții. Abia când s-a luminat am realizat că sunt șanse slabe să vedem vreo rază de soare în următoarele ore, cu atât mai puțin răsăritul. Dar nu mai era loc de întors. Ne-am luat câte o shaorma rece de la prima dugheană deschisă, cea mai bună shaorma din lume în acel moment, și am devorat-o până am ajuns la plajă. Norii, spre dezamăgirea mea, se adunau deasupra. Punctul de unde soarele ar fi trebuit să răsară avea o nuanță pală de portocaliu. Sau poate asta era doar în mintea mea, atât de tare îmi doream să văd răsăritul.

Am întins prosoapele pe nisip și am pornit spre mare. Am salutat-o și mi-a răspuns cu un val mic și rece. Da, nu e zi de văzut răsăritul, i-am zis. Alt val mi-a spălat nisipul de pe picioare și un tremur m-a scuturat ușor. Dar nu sunt singură, am zis. Am privit înapoi spre amicul care deja se întinsese pe prosop și, cel mai probabil, sforăia deja. Un val m-a izbit peste picioare și stropii de apă mi-au udat mâinile. Da, da, sunt singură. Un val mic mi-a mângâiat picioarele. Nu eram tristă, marea știa. Voia, așa îmi imaginam atunci, să îmi fac ordine în gânduri.

Bum, s-a auzit din nou. Apoi liniște. Nu m-am întors să văd unde e tractorul, am închis ochii și cenușiul cerului s-a făcut negru. M-am trezit mai târziu. Un soare palid se chinuia să pătrundă norii cu razele sale. Amicul era undeva, tractorul nu era nicăieri. Poate că nici nu fusese vreun tractor. Poate că visasem și senzația din vis rămăsese cu mine. O teamă că ceva urmează să mă facă să dispar. Și acel ceva avea să iasă din viața mea. Aceea a fost ziua în care am spus adio unui om care nu a știut să mă țină de mână în zorii unei zile în care ar fi trebuit să văd răsăritul.

Nici astăzi nu scriu despre grădiniță. Este o cu totul altă zi. Gândurile de săptămâna trecută s-au împletit cu cele de azi și le-am așezat pe hârtie în ritmul lor. Alte jucării stau împrăștiate prin casă, mă feresc cum pot. De unele nu reușesc, dar durerea se stinge așa cum s-a stins imaginea tractorului care, așa mi-a rămas în minte, era să mă facă să dispar.  

P.S. Am terminat de citit Elena Ferrante, Viața mincinoasă a adulților, și m-am apucat de E. A. Poe, Prăbușirea Casei Usher și alte povestiri.

Photo by Paul Hanaoka on Unsplash

The post Cerul era plin de nori și tractorul venea spre noi first appeared on Andreea Ban.

Am intrat pe strada proaspăt asfaltată povestind despre meniul zilei. Ne-am oprit să verificăm castanele căzute ici și colo, doar una era întreagă, netedă, lucioasă. A vrut să o țină în mânuță pentru a i-o oferi doamnei. Uite, mami, a zis, acolo e coaja. E toamnă. I-am zâmbit. Am privit în jurul meu și am simțit bucurie. Eram doar noi pe acea stradă, ne îndreptam spre grădiniță. De pe o altă stradă se auzea un zgomot surd de buldozer la lucru, aici era liniște. Toate utilajele se mutaseră în alte părți. Ne puteam bucura de culorile toamnei, de frunzele care pluteau ușor spre pământ, de acel moment care părea să se lungească ca-ntr-un vis din care nu vrei să te trezești. Nu vreau supă de morcov, mi-a spus. Știu că nu vrei, dar măcar o guști. S-ar putea să-ți placă totuși. Am auzit ceva ce a sunat a „bine, dar totuși nu”. Era ceva nou. Nu discuția despre mâncare, ci faptul că discutam despre orice altceva decât “nu vreau la grădi fără tine”.

Primele zile de acomodare au fost crunte. Apoi a răcit și a stat acasă. Corpul lui a spus nu, ca în cartea lui . Am luat-o de la capăt următoarea săptămână, dar cu mai multă încredere, cu mai mult curaj din partea lui. În luna septembrie am construit acomodarea pas cu pas. Fiecare zi a fost o nouă bătălie câștigată. Avea zile în care voia să vorbească despre grădi, zile în care îmi spunea că nu îi place fără noi și subiectul era închis, apoi zile în care îmi povestea despre un coleg sau o colegă care erau și ei triști sau care îl alinau. Nu am insistat. Îmi cerea să îi spun povești din capul meu despre orice. Bine, asta îmi cere de când a început să vorbească. Așa ajungeam să aflu una alta de la grădi, cum că, de fapt, nu e chiar rău acolo, doamnele sunt drăguțe, copiii sunt simpatici, locul de joacă e mare, toaletele micuțe, jocurile multe. Ultimul pas a fost cu rămasul la somn. Și, aici, am avut o armă secretă. O zână bună mi-a dat un pont. Desenează, a zis. (Mulțumesc!) Și am desenat.

Am desenat zilele săptămânii, ce urma să facă piticul în fiecare zi: drumul spre grădi, preluarea de la ușă, mesele, activitățile, apoi somnul și “uite, mami vine imediat după gustare”. Să fi fost desenele, să fi fost toată pregătirea pe care am făcută de-a lungul timpului, nu știu. Dar a funcționat. Proteste au fost, încă sunt, dar acum am intrat în rutina de grădiniță cu somn și tot tacâmul.

Când văd străzile acelea pline de utilaje care sparg, și sapă, și toarnă, și nivelează, parcă văd luna septembrie în care am pornit la drum cu un copil care nu a dormit niciodată cu alte persoane decât noi, părinții, și am sfârșit cu unul trezit din somn care strigă “maaaaaami, ce dor mi-a fost de tine, uite gustarea, hai”. Am ajuns pe o stradă frumoasă, curată, care așteaptă noi aventuri.

Și, pe această stradă, pe la mijlocul ei, eram astăzi, ne-am uitat unul la celălalt și am zis: clătite! Era ora 8 și 10 minute, nu ne grăbeam. Ne-am oprit în loc și am inspirat mirosul acela, parfum de fericire. Cine face clătite la ora asta? Ce frumos miroase! Da, mami, miroase tare frumos. Facem și noi clătite diseară, ce zici? Daaaaa, a zis piticul și am pornit spre grădi. Nu știu dacă au fost clătitele de vină, dar Chris nu a mai vrut să-l țin în brațe pe ultima porțiune de drum până la intrarea în curte, a cerut jos după câțiva pași. Dacă mai spunea și că e băiat mare picam acolo leșinată. E și mâine o zi. Astăzi facem clătite. Să miroasă bucătăria și casa toată, să-mi miroasă părul și hainele, să fie o zi cu bucurie.

The post Dimineața miroase a clătite first appeared on Andreea Ban.

Dragilor,

Au trecut aproape doi ani de la ultimul articol și, parcă, o viață întreagă. Zilele trecute am avut parte de o surpriză tare frumoasă. Cineva mi-a scris să-mi spună cât de mult i-a plăcut cartea mea, Încă o dorință. Am schimbat câteva mail-uri care mi-au amintit câtă bucurie mi-a adus cartea la momentul lansării ei, dar și în perioada imediat următoare. O dorință împlinită, asta a fost.

Și, ceva s-a întâmplat. Am realizat că e momentul să fac pasul pe care îl amân de mult timp. Ultima donație. Am acceptat de mult că nu voi reuși să ating target-ul pe care mi l-am propus, de 500 EUR, dar ceva îmi spunea să mai aștept un pic. Am ajuns la pragul de 200 EUR și cu mare bucurie vă anunț că săptămâna trecută am direcționat a doua donație către asociația Salvați Copiii. Vreau să vă mulțumesc vouă, cititorilor Încă o dorință, pentru că ați făcut posibilă această donație.

Ce se va întâmpla cu cartea?

Misiunea s-a terminat, dar povestea merge mai departe. Se leagă de ea prea multe amintiri frumoase, dorințe și împliniri, pentru a o șterge din mediul virtual. Cartea nu se mai poate comanda, ci se descarcă gratuit de pe site, aici.

Sper ca Încă o dorință să ajungă la toți cei care au nevoie de o poveste “caldă ca o ploaie de vară” (o cititoare), să aducă zâmbete și dorințe împlinite. 

Lectură plăcută!

________________

Situl cărții: www.incaodorinta.com 
Prima donație: https://andreeaban.ro/prima-donatie-inca-o-dorinta/
Povestea din spatele poveștii aici.
Pagina cărții: https://www.facebook.com/incaodorinta

The post Misiunea s-a terminat, dar povestea merge mai departe first appeared on Andreea Ban.

Twinkle, twinkle, little star
Do you know how loved you are?

Singurul lucru pentru care nu am fost pregătită, și cred că nicio o mămică nu este, a fost sentimentul care m-a încercat când l-am simțit pentru prima oară pe bebe, obrazul lui lipit de al meu. El încetase să plângă, mie îmi venea să vărs râuri-râuri. 

Acestea sunt cuvintele pe care le-am scris la două săptămâni după naștere. Au fost două săptămâni lungi cărora li s-au adăugat alte săptămâni, apoi luni ce par a fi ani. Cu toate astea, nu trebuie decât să închid ochii și amintirile revin în valuri: sarcina, nașterea, primele zile cu bebe, sutele de scutece schimbate, nenumăratele nopți albe…

Sarcina

M-am întrebat de multe ori înainte de a fi însărcinată dacă sunt pregătită pentru asta. De fiecare dată răspunsul era clar: nu. Apoi, ce să vezi, cele nouă luni au fost o perioadă bună de training. Primul trimestru a fost crunt. Am avut niște probleme de sănătate care s-au rezolvat cu o intervenție chirurgicală, nu aveam voie să iau antibiotice, nici analgezice. Cumva, durerile acelea m-au pregătit pentru naștere. Nu îmi dau seama dacă grețurile pe care le-am avut atunci au fost din cauza durerilor sau din cauza sarcinii, dar am reușit să le controlez cu ajutorul sucului de grapefruit. Apoi, ca să închei primul trimestru în glorie, m-am ales cu o răceală de mama focului. M-a ținut în casă vreo două săptămâni. Ziua lucram din vârful patului înconjurată de șervețele și ceaiuri, noaptea tușeam de aveam impresia că-mi dau duhul. Din nou, nu puteam lua cine știe ce pastile, doar vitamine, ceaiuri, frecție la picior de lemn. Îmi aduc aminte că m-am trezit într-o dimineață cu o durere de cap îngrozitoare. Am sunat doctorul și am întrebat plângând ce să fac, că nu mai pot de durere. Mi-a spus să iau NoSpa și MagneB6. Eram disperată. NoSpa luasem și după operația de care v-am spus anterior, nu avea să se întâmple niciun miracol. Dar, surpriză, miracolul era în mine.

Am reușit să trec de fiecare hop cu bine. “One day at a time” mi-a fost un fel de mantră. Ori de câte ori mă apuca panica, închideam ochii, respiram adânc și rosteam aceste cuvinte. A fost nevoie de multe luni, de multe discuții cu mine și de niște seriale (în special Friends și One Day at a Time) pentru scăpa de stările de anxietate care mă încercau. Deși a trecut repede timpul, mai ales că din martie am stat mai mult în casă, m-am bucurat de fiecare zi, am numărat săptămânile și zilele de la o ecografie la alta.

Dacă începutul sarcinii a fost unul dureros, din trimestrul doi parcă s-au așezat lucrurile. Dosarul de sarcină aduna din ce în ce mai multe analize, ecografii și mici bucurii. Singurul lucru neplăcut, ca să nu zic că m-a zguduit destul de rău, a fost vestea că nu pot naște natural, aveam placenta praevia. Cred că întrebam la fiecare vizită la medic, „și, placenta cum e? tot cezariana vrea?”, iar răspunsul era mereu același. Dar BabyB era bine. Burtica creștea, eu începeam să mă simt ca un pinguin nedormit și veșnic transpirat. De asemenea, am avut suficient timp pentru a mă împăcata cu ideea că nu voi naște natural.

Trimestrul trei. Cu cât mă apropiam mai mult de momentul zero, cu atât cred că eram mai liniștită. Bine, eram atât de obosită, că simțeam cum îmi vâjâie capul, dar m-am bucurat de burtică mai mult decât am plâns de oboseală. Apoi, faptul că am putut lucra de acasă m-a salvat de altele, cum ar fi de picioare mai umflate decât erau. De fapt, mi s-a umflat rău un singur picior, cel stâng, dar trecem peste asta. Nu are rost să vă spun ce caltaboși am avut în ziua cununiei, la câteva ore după ce am spus DA. Dar erau caltaboși încălțați într-o minunăție de sandale fucsia. Și dacă n-ar fi fost, ce aș mai fi povestit acum?

Cu două zile înainte de momentul zero, la monitorizare, mi s-a spus că bebe se pregătește să vină, să mă aștept ca în orice moment să intru în travaliu. Eu îl așteptam în jur de 25 iulie, asta era data probabilă. Doctorița care mi-a urmărit sarcina trebuia să revină în țară pe 20, pe 21 trebuia să merg să mă vadă. Da, chiar eram relaxată.

Nașterea

Luni, 20 iulie, pe la ora 11 mi-a scris doamna doctor că a prins avion mai devreme și că ne putem vedea la spital. Bucurie! Pe la 12 vorbeam la telefon cu mătușa mea. Mă sunase să vadă ce fac, să îmi spună să nu mă sperii dacă mi se rupe apa. Am povestit noi ce am povestit, apoi i-am spus că merg să mânânc ceva. Pupete. M-am ridicat din pat și, pam-pam, s-a rupt apa. Nu a fost ca-n filme, dar am știut că a venit momentul. M-am bucurat enorm pentru toate discuțiile avute cu fetele, pentru tot ce citisem înainte, pentru că acel “one day at a time” funcționa. Dacă am avut emoții? Desigur, îmi tremurau genunchii și-mi simțeam stomacul ghem, dar mi-am păstrat calmul. Aveam să-l văd pe bebe.

În jur de ora 13 eram deja la spital (am născut la Medlife), pe monitor. Contracțiile erau la intervale regulate și le simțeam din ce în ce mai intens. I-am scris soțului, care mă lăsase la intrare, că rămân la spital, urma să nasc. Testul Covid? Aveți testul? Da, aveam testul făcut, îl făcusem în fiecare săptămână în ultima lună, dar nu venise rezultatul. Panică. Nu la mine, ci la asistente. Au dat niște telefoane, eu eram relaxată (cel puțin în privința testului). Nici nu mai știu ce îmi trecea prin minte. Apoi bomba, doctorița mea nu putea intra în spital căci nu avea testul valabil. Îmi venea să plâng, era atât de aproape și totuși… Totuși m-a liniștit, mi-a spus că a sunat la laborator și testul meu e negativ, dar că voi naște cu un alt doctor și că nu trebuie să-mi fac griji, o să fie totul bine. Nu mai aveam timp de panică. O să fie bine, mi-am spus.

În acele ore am avut impresia că burta mi s-a dublat. Mi se părea îngrozitor de greu să mă așez și să mă ridic, nu vă mai spun cum a fost să mă ridic de pe masa de control ginecologic. Mă puteți trage, vă rog, am întrebat neputincioasă. Da, da. A sărit asistenta. Nici nu mai contau scurgerile, contracțiile, picioarele umflate, urma să-mi țin în brațe bebelușul. Gândindu-mă acum la acele momente, îmi vine să râd, dar tare greu a fost, tare grea mă simțeam. Am fost dusă apoi în rezervă, mi s-a pus în față un teanc de hârtii de completat, am făcut câteva poze – ca să mă minunez mai târziu de burtoiul care părea a fi din alt film, a venit să mă vadă doctorul cu care urma să nasc – chiar și cu masca pe față a reușit să-mi dea încredere că totul va fi bine, apoi hai în sala de nașteri.

Am ajuns într-o cameră în care am așteptat cam 20 de minute, poate mai mult. A stat cu mine o moașă, o doamnă foarte drăguță care mi-a pus o branulă și o perfuzie. Am schimbat câteva cuvinte despre starea mea, „aha, a zis, doamna cu placenta praevia”. Am râs, eu eram și aveam să aud cuvintele acestea de multe ori în următoarele ore: „doamna cu placenta praevia”. Mi-a spus că poate face ea câteva poze dacă doresc. O, daaa! Cum să nu vreau?!

Am intrat în sala de nașteri în jur de 15.30. O încăpere mare, rece, cu o masă în mijloc. Din acel moment parcă am trăit o scenă dintr-un film. M-au dezbrăcat, m-au ajutat să mă așez pe masă, mi-au pus încă o branulă, apoi epidurala, mi-au luat pulsul. Nu vedeam chipuri, dar vocile din spatele măștilor erau calde, mă întrebau dacă sunt bine, mă încurajau. Apoi a venit doctorul. Eu nu mai simțeam nimic de la brâu în jos, el m-a asigurat că totul va fi bine. Și a fost. Îi priveam pe fiecare, cei doi doctori chirugi, moașa, medicul anestezist, neonatologul, asistentele, și mă simțeam în siguranță. Cu toate astea, am avut un moment de panică. Am simțit cum pulsul mi-o ia razna și nu-l puteam controla, nu-mi puteam controla respirația. Cineva mi-a spus să inspir și să expir lung. Nu reușeam. Senzația pe care am avut-o când au împins bebelușul a fost de parcă mi-au scos sufletul. Și totul se petrecea sus, în piept. La naiba, operația e jos, de ce o simt așa sus? Respiră, îmi spuneam. Totul e bine. Cineva m-a prins de mână, mi-a spus că mai e puțin. În capul mereu era haos, de ce simt presiune în piept, de ce nu aud bebelușul, de ce nu-mi pot controla respirația și gândurile, de ce-uri care mi se învârteau în cap iar și iar, apoi se opreau în gât. Mă sufocam. Apoi, după o mică eternitate, l-am auzit, un plânset de bebeluș. Pulsul mi s-a stabilizat, presiunea a dispărut. Mi l-au arătat de la distanță și timpul a părut să stea în loc. Un băiețel de 4100 grame născut la ora 16.26. O minune! Câteva minute mai târziu, după ce l-au curățat, mi l-au adus să-l văd de aproape. Era atât de mic și plângea atât de tare. Când l-au lipit cu obrazul de obrazul meu s-a liniștit, nu mai plângea. Am plâns eu în locul lui, dar nu chiar atunci. În acele momente habar nu aveam ce simțeam, au fost niște sentimente noi, frumoase, ca o îmbrățișare caldă.

Am rămas în sala de operații pentru încă o oră. Panica dispăruse, presiunea la fel, nu simțeam durere. Simțeam doar obrăjorul acela mic lipit de al meu. Totul era bine în lume.

Au urmat multe ore petrecute la terapie intensivă. „Doamna cu placenta praevia” trebuia ținută sub observație. A fost o noapte lungă, cea mai lungă noapte pe care am trăit-o vreodată. Mi l-au adus pe bebe la sân de două ori. A fost, cum să zic, dragoste la prima vedere. Încă nu-mi simțeam picioarele, dar faptul că-mi puteam ține bebelușul în brațe a fost suficient. Prima dată habar nu aveam ce trebuie să fac. Îl țineam în brațe și îl priveam pierdută. A trebuit să îmi spună asistenta că ar trebui să-l pun la sân. A, da! Așa ar trebui. Nu a trebuit să fac eu mare lucru, bebe a știut ce are de făcut. Uite, mi-am zis, nu e chiar așa de greu.

În noaptea aia am stat pe telefon până nu am mai avut cu cine vorbi. Am încercat să dorm, dar nu am reușit. Din când în când ceream calmante și apă. Am urmărit asistentele cum au intrat și au ieșit din tură, am ascultat sforăitul unui nene din salonul alăturat, am numărat oi și bipăitul de pe monitor. Nu am dormit nici măcar o secundă și tare mi-aș fi dorit.

A doua zi, în jur de ora 8, m-au dus în rezervă. Eram legumă. Tot ce voiam era să închid ochii și să fug în lumea viselor. Când mi l-au adus pe bebe parcă mi-am mai revenit, l-am ținut la sân, dar părea să nu se mai atașeze ca noaptea trecută. Am simțit la un moment dat că alunec cu el cu tot, era să adorm. Atunci l-am trimis înapoi la neonatologie. Cele trei zile în spital au trecut repede, dar mi s-au părut copleșitoare. Mă mișcam foarte greu, simțeam durere la fiecare alăptat și eram singură. Altfel îmi imaginasem acele zile, cu vizite, familia și prietenii alături de mine, bucurie și gălăgie care să mă ajute să nu mă pierd în gânduri. M-am bucurat că sunt singură în rezervă doar pentru că am putut plânge în voie fără a deranja pe nimeni. Și ce-am mai plâns nopțile alea… Sentimentul de singurătate mi s-a cuibărit în minte și nu m-a lăsat pentru următoarele săptămâni. Erau hormonii, da, poate și un început de depresie, dar a fost groaznic.

În ziua externării totul părea un vis. Nașterea, noaptea la terapie intensivă, recuperarea, sfaturile doctorilor, ochii celor care intrau în rezervă (toți purtau măști), încurajările lor, toate parcă îmi fuseseră povestite de cineva. Ceea ce nu era un vis, era faptul că acum eram trei. Venisem la spital în altă viață. Acum aveam cu mine un omuleț care îmi tăia respirația. Îmi tremurau genunchii de emoție. Am uitat pentru câteva clipe de durerea de burtă care avea să persiste încă niște zile.

Un fel de concluzie

Nu, chiar nu am fost pregătită pentru a fi mamă, dar mi-am făcut lecțiile. Am citit mult, am făcut câteva cursuri și am vorbit mult cu prietenele mele. Poveștile lor m-au ajutat enorm, poate mai mult decât cursurile sau cărțile. Știam teoria și aceasta era confirmată de fete. Le-am mulțumit pentru fiecare sfat, dar nu cred că au ele idee cât m-au putut ajuta.

Mi-a luat cinci luni să scriu povestea asta (varianta scurtă, desigur), sunt cinci luni de când viața mea are un cu totul alt sens. M-am gândit mult la perioada sarcinii, la naștere. Începutul nu a fost cel mai bun, operația de care vă spuneam la început, dar poate că a avut și el un scop, să trec mai ușor peste cele care au urmat.

Mi-ar placea ca povestea mea să fie de ajutor viitoarelor mămici. Fiecare experiență este unică, diferită, așa cum noi și copiii noștri suntem diferiți, dar atunci când citim poveștile altora prindem curaj, căpătăm încredere că totul va fi bine. Asta este sfatul meu pentru voi, dragilor, citiți mult, vorbiți cu mamele, surorile, prietenele voastre, puneți întrebări oricât de stupide vi s-ar părea, orice informație poate fi utilă la un moment sau altul.

Vă las mai jos două cărți și cursurile care pe mine m-au ajutat. Prietenele nu vi le pot împrumuta, dar vă pot răspunde cu mare drag la orice întrebări aveți. Dacă e ceva din povestea mea, un subiect pe care v-ar plăcea să-l dezvolt într-un alt articol, să-mi spuneți.

Vă mulțumesc tare mult pentru că ați rezista până la final!

BabyB la 2, 4, 5  și 10 zile.

• La ce să te aștepți când ești însărcinată, Heidi Murkoff (Editura Trei)
• Cel mai simpatic ghid de sarcină, Vicki Iovine (Editura Humanitas)
• Am urmat cursurile oferite de Asociația SAMAS (curs complet de naștere, de puericultură, întreținerea perineului, de alăptare), mare parte din ele sunt și online: https://www.programsamas.ro/mame/servicii-prenatale/
  De asemenea, am optat pentru consiliere în alăptare tot de la SAMAS. Nu numai că m-a ajutat de perioada de început a alăptării, care nu a fost deloc ușoară, dar am primit suport moral atunci când am avut mai mare nevoie.

The post La capătul celor nouă luni am găsit fericirea first appeared on Andreea Ban.

Am recitit Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain. Nu obișnuiesc să recitesc cărți, nu pentru că nu ar fi unele (multe!) demne de a fi recitite, ci pentru că sunt atâtea altele care își așteaptă rândul. Căutam o carte pentru un băiețel și, din una în alta, am ajuns la Tom. Am realizat atunci, în timp ce căutam cartea perfectă pentru el, că aceasta este cartea copilăriei mele, cea care m-a făcut să văd lumea în cu totul alte culori. Mi-am dorit, pentru o clipă, să mă întorc în timp…

Întâmplarea a făcut să aleg, fără să-mi dau seama, o ediție repovestită. Între noi fie vorba, nu pricep de ce există astfel de cărți. Bun, am răsfoit cartea. Mi s-a părut mie că scrisul e cam mare iar cartea cam subțire, dar m-am gândit că nu mai țin eu minte, doar au trecut vreo 30 de ani de când am citit-o. Am reușit să citesc mai bine de jumătate până a trebuit să o dau. Am săpat apoi pe net pentru a afla detalii despre ediția cu pricina, ceva lipsea. Mare mi-a fost dezamăgirea când am aflat că nu era chiar cartea pe care o citisem eu, dar, în același timp, m-am bucurat în speranța că Tom Saywer e posibil să nu-și fi pierdut farmecul de-a lungul anilor.

Așa am ajuns să recitesc cartea lui Mark Twain, mi-a împrumutat-o o colegă. Pentru un timp, m-am întors la țară, pe prispa bunicilor, am fost din nou copilul care nu vede, nu aude, ci trăiește în lumea desenată de autor. Este exact așa cum mi-o aminteam, am savurat fiecare pagină, fiecare întâmplare prin care a trecut Tom, l-am iubit din nou pentru istețimea lui, pentru tâmpeniile pe care le făcea, pentru spiritul de aventurier, dar și pentru cum a reușit să-și învingă fricile. Mai mult, inspirată fiind de carte, mi-am „desenat” propria aventură, cu hartă, comoară ascunsă, expediție și tot tacâmul. Aproape că am convins și câțiva amici de pe stradă că harta mea e adevărată (am pus hârtia în ceai de tei după ce am desenat-o, apoi, uscată fiind, am ars-o pe margini), arăta ca în filmele cu pirați atunci când am dezgropat-o „ca din întâmplare”. Mi-am imaginat și partea cu mersul în cimitir la miezul nopții, dar nu am avut curajul să merg atât de departe. În plus, aveam oră de intrat în casă.

Poate nu realizăm atunci când citim o carte sau când ni se spune o poveste, dar cred că acestea au un mare impact asupra noastră indiferent de vârsta pe care o avem. Poveștile ne modelează pașii, ne dezvoltă imaginația, ne ajută să căutăm soluții la probleme, să învingem răul de orice natură ar fi.

„Tom își spuse că, la urma urmei, lumea nu era chiar aşa de plicticoasă. Descoperise fără să ştie că pentru a face pe cineva să dorească un lucru, fie că-i bărbat în toată firea, fie că-i băieţel, trebuie să-i înfăţişezi acel lucru drept greu de obţinut.”

Nu știu dacă Aventurile lui Tom Sawyer mai ajunge la inimile celor mici cum a ajuns odinioară la inima celor din generația mea, dar tare mi-ar plăcea să cred că da. Iar de recitit, cu siguranță o voi reciti cu al meu BabyB, asta dacă nu o va citi el singur. Cuvântul scris pe hârtie nu va fi egalat niciodată de tablete, de telefoane și alte gadget-uri, dar ține de noi să le arătăm celor mici că cum să-l descopere.

Aventurile lui Tom Sawyer, de Mark Twain
Editura Adevărul Holding

The post Aventurile lui Tom, amintiri din copilărie first appeared on Andreea Ban.

We are a sad generation with happy pictures. (via The Positive Writings)

Poate că nu este adevărul generației mele, poate că sunt doar vorbe aruncate-n vânt de o persoană tristă. Poate că un scriitor inspirat a-nșirat cuvintele acestea pe hârtie și apoi le-a dat drumul în lume. Poate. Dar m-am tot gândit la asta, la pozele pe care le cosmetizăm, la amintirile pe care le vrem un pic mai luminoase decât sunt de fapt.

În ultima perioadă am fost (și o să tot ajung) la plimbare în parc. Copiii se joacă, părinții abia de-și ridică ochii din telefoane. Sunt copii care trag de părinți să se joace și ei, dar sunt ușuiți. E trist. Mai trist ar fi dacă fix acești părinți ar fi ocupați să se laude cu poze în care copiii lor sunt fericiți, la joacă în parc.

Dar nu despre părinți și copii voiam să scriu, ci despre un cuplu care mi-a sarit în ochi zilele trecute. Tot în parc. Ea se ținea de un cărucior și zâmbea cu toată fața, el îi făcea poze. Păreau cuplul perfect. Pentru o secundă i-am invidiat, nu am ajuns încă la etapa în care să fiu în stare să am o moacă pozabilă sau măcar o stare de spirit cu care să mă laud prietenilor mei virtuali… Adică abia reușesc să-mi ascund nopțile nedormite vizibile sub ochi cu un strat de anticearcăn, să aplic un strat de rimel și o pudră, și asta doar la unele ieșiri pentru că îmi doresc să fiu în tabăra mamelor care nu uită de ele. Așa, spuneam că i-am invidiat un pic. Apoi, când încă îi aveam în raza vizuală, o văd pe ea cum se transformă, zâmbetul nu mai era acolo. S-a repezit la el să vadă pozele, a strâmbat din nas și i-a spus că e greu de cap. Eu am încetinit pasul, dar nu de curiozitate, ci de uimire. Parcă era o cu totul altă scenă și ei cu totul alți oameni. Din cărucior au început să se audă plânsete, ea s-a enervat și mai tare. Cuplul perfect s-a transformat în dovleac și nici măcar nu era miezul nopții. Secunda mea de invidie a dispărut. Nu, așa chiar nu vreau să fiu.

Bănuiesc că pozele perfecte au ieșit într-un final. Nu e prima dată când văd zâmbete doar pentru aparat, dar mai trist e că acele zâmbete false pe care le vedem în poze ne fac pe noi să ne punem întrebări asupra fericirii noastre. Ne privim cu mai mare atenție în oglindă și ne mustrăm pentru închipuiri. Ar trebui să ne spunem mereu ce mi-a spus mie o femeie care mi-a adus alinare într-unul dintre momentele nu tocmai ușoare prin care am trecut anul acesta: „Draga mea, ești minunată! Copilul tău e minunat. Încă nu realizezi, dar să știi că sunteți minunați!” Și nu numai cuvintele rostite, ci felul în care le-a rostit. Mi-a dat energie cât pentru toate nopțile nedormite. Asta trebuie să ne spunem în fiecare zi, mai ales atunci când suntem la pământ.

Întorcându-mă la pozele noastre… M-am întrebat și eu de ce caut unghiuri perfecte, de ce folosesc filtre, de ce nu las pozele așa cum sunt. Răspunsul este simplu, pentru că ochiul meu vede ceva și încerc să cosmetizez pozele astfel încât să se vadă povestea pe care o văd eu. Aparatul nu poate prea multe sau nu mă pricep eu să-l folosesc. O fi bine? O fi rău? Habar nu am. Sper totuși ca zâmbetele pe care le văd eu în poze să fie reale, nu precum cel al fetei din parc.

The post Zâmbetul din poză first appeared on Andreea Ban.

A fost odată ca niciodată o fată care și-a dorit o vacanță lungă ca-n copilărie. La un moment dat, dorința i s-a împlinit cu vârf și îndesat, a primit o vacanță cât pentru mai mulți ani. Dar vacanța a venit într-un an special, așa că fata noastră își petrece zilele libere acasă. Veți spune că fata nu a avut noroc. Depinde, aș spune eu. Fata se află în fața celei mai frumoase vacanțe din viața ei, una plină de surprize, de nopți albe, de schimbat scutece, de gângureli și alte necunoscute. Nu cred că va avea timp să se gândească la clasicele plecări la mare, la munte sau peste hotare.

Ce vreau să spun, de fapt, e că anul acesta nu mi-a stat gândul la vreo plecare. Pe de-o parte am fost prea ocupată să fiu însărcinată, pe de altă parte am preferat să nu mă expun vreunui risc inutil. Știți voi, pandemie bla bla. Pot să înțeleg dorința celor mulți de a pleca departe, de a-și petrece concediile sub cerul liber, pe nisipul fierbinte sau cocoțați pe creste de munte. Alta fiind situația, gândurile mi-ar fi și mie la mare depărtare de casă. Nu voi intra în polemica legată de plajele pline, de Grecia, de riscurile asumate fără sens, ci vă voi povesti puțin despre mini-vacanța de anul trecut (despre care nu am reușit să scriu decât câteva cuvinte pe Instagram) pentru a atrage un pic atenția spre minunile pe care țara asta le are de oferit.

Când eram mică, prin școala generală, aveam impresia că locul unde se agață harta în cui, Sighetu Marmației, e cel mai îndepărtat loc din lume. Să știți că așa este. Am ajuns în alte locuri din lume (pe alt continent chiar), pe calea aerului, da, într-un timp mult mai scurt. Dar, după ce intri în contact cu moroșenii, cu obiceiurile și mâncarea lor, după ce te lași învăluit de căldura cu care ești primit, oboseala acumulată pe drum se evaporă. (am scris aici)

Am ajuns în Maramureș în octombrie 2019. A fost un drum lung și obositor, e adevărat, dar în clipa în care am ajuns la locație – Pensiunea Covaciu (Vadu Izei) –,  ceva s-a schimbat. Eram în altă lume. Îmi scapă numele domnului care ne-a întâmpinat, dar a fost o plăcere să-l avem gazdă zilele acelea. Este genul de om care te cucerește cu poveștile locului, te face să regreți că ai atât de puține zile de stat (fie 2 zile, fie 2 săptămâni). Era trecut de ora 23 când am ajuns, dar ne-a așteptat cu masa pusă, cu ciorbă și sarmale, cu desert și horincă, totul ca la carte. Soția dumnealui s-a dovedit a fi o bucătăreasă de nota 20.

Am avut două zile de plimbări, de bifat pe repede înainte locuri pe care le văzusem în poze sau care ne-au fost recomandate. Eu am avut o singură dorință atunci, dat fiind timpul atât de scurt pe care-l aveam la dispoziție, să vizitez Cimitirul Vesel de la Săpânța.

Îmi plac cimitirele de când mă știu. Poate pentru că obișnuiam să merg cu tataie la cimitirul de peste drum să facem curat la locul de veci, poate pentru că acel cimitir era ca un parc cu o alee superbă de castani, poate pentru că tataie inventa povești pentru numele de pe cruci… Da, cred că poveștile pe care le strânge cimitirul sunt cele care mă fascinează.

Dintre toate cimitirele, cel de la Săpânța e de departe cel mai deosebit pe care l-am văzut până acum. Se poate ca un loc trist să fie vesel? Se pare că da. Poveștile celor care “dorm” acolo, culorile care atrag privirile de departe, turiștii, cerul pe care l-am surprins asortat cu turcoazul bisericii, totul duce cu gândul la veselie. Dar, dacă stai și citești povești, realizezi că nu totul este roz, e doar felul optimist în care au ales unii să plece din viață sau să îi însoțească pe cei dragi. Dacă tataie nu s-ar fi mutat între timp în locul de veci, cred că s-ar fi amuzat să afle că sunt și alții care spun povești în cimitire. (am scris aici)

Am ajuns, iată, la capătul lumii, acela în care se agață harta-n cui. Am realizat încă o dată că înainte de a visa la călătorii peste mări și țări, ar trebui să privesc în interiorul țării. Sunt atâtea locuri minunate de care nu avem habar, atâtea locuri din care te întorci alt om. Am mai vizitat în acele zile Mânăstirea Bârsana, satul Breb, Mânăstirea Peri-Săpânța (aici am aflat că biserica mânăstirii este cea mai înaltă biserică de lemn din lume, având 78m înălțime) și alte locuri pe care le-am văzut și pozat fugitiv, din mașină. Cu tot acest hei-rup, am găsit răgazul să mă pierd în gânduri, în povești. Am realizat că niciun oraș din lume, niciun loc îmbrăcat în betoane și tehnologie nu-mi poate da sentimentul de bine pe care mi-l oferă natura. Veșnicia s-a născut la sat, spunea Lucian Blaga. Eu am regăsit-o în satul Breb, locul unde timpul pare să stea în loc, unde liniștea te învăluie și te îmbie la visare.

Mânăstirea Bârsana (click pe imagine pentru a mări)

Mânăstirea Peri

Satul Breb

La cazare, am avut parte nu numai de mâncare tradițională și povești, dar și ocazia de a proba ținute tradiționale. Am fost moroșence din cap și până-n glezne (încălțările noastre sport, dar asortate, nu se pun!), iar bucuria pe care am simțit-o atunci poate fi egalată doar de o altă vizită la pensiunea cu pricina, la familia care ne-a găzduit, oameni pe care i-am îndrăgit de la prima vedere.

Pensiunea Covaciu, Vadu Izei

Două zile sunt, cu siguranță, prea puține pentru a ajunge la capătul lumii și înapoi. Dar sunt amintiri de pus în ramă, amintiri care mă atrag spre acele locuri pentru că sunt atâtea de văzut.

Dacă ar fi să alegeți, unde ați pleca anul acesta? Ce locuri minunate din țară recomandați?

The post O vacanță lungă ca-n copilărie first appeared on Andreea Ban.