Creative Writing Sundays

Tema: O proză pornind de la 2 fotografii în care ești personaj printre alții (una din copilărie și alta mai recentă). Folosiți persoana întîi singular, persoana a doua singular și persoana a treia singular! (și/și nu sau/sau).

—————–
Aceasta este tema ultimei întâlniri CWS din acest sezon, întâlnire la care nu am ajuns. Feedback nu am primit, de aceea mi-ar plăcea tare mult să aflu cum vi se pare povestea mea. Aștept cu interes impresiile voastre (în comentarii, în privat, cum doriți). Mulțumesc!
—————–

Sâmbăta trecută m-am apucat de curățenie. Aceeași poveste plictisitoare, dat cu aspiratorul, șters praful, spălat pe jos. Starea de spirit se animă când ajung la bibliotecă. În acele momente în care șterg praful de pe rafturi, în care aranjez cărțile, am impresia că nimic altceva nu mai contează. De obicei mă apucă noaptea înconjurată de cărți. De această dată, însă, am făcut o mică greșeală. Am început de sus, iar sus înseamnă partea aia de pe bibliotecă la care ajung mai greu și unde umblu foarte rar. M-am ridicat pe vârfuri și am tras una dintre cutii. Câteva secunde mai târziu stăteam întinsă pe jos, urlând ca apucata.

Momentul în care a căzut cutia care se sprijinea de cea pe care o trăgeam a fost atât de scurt, că nu am realizat de unde a venit trosnetul acela surd. Apoi durerea. Vai! Știi cum e când dai cu degetul mic în piciorul unui scaun sau al patului? Ei bine, durerea pe care o simți când realizezi că degetul mic a făcut trosc este de-a dreptul îngrozitoare. Nu îmi mai aduc aminte cum am ajuns la spital, cum am ajuns înapoi acasă. Durerea îmi luase mințile.

După un somn lung, forțat de pastile, am revenit la locul faptei. Cutia pe care pusesem mâna prima dată își revărsase conținutul în jurul bibliotecii. Nu m-am uitat la cealaltă cutie, îmi dădea dureri de deget, de picior, mă durea tot corpul. M-am concentrat asupra fotografiilor revărsate pe jos, un curcubeu de fețe zâmbitoare, de oameni tineri, fără griji. M-am așezat în mijlocul lor și am început să le strâng. La final eram epuizată, parcursesem într-o oră, ultimii douăzeci de ani. Anii cei mai frumoși. Am lăsat cutia pe jos, aveam să o urc mai târziu.

Când să ies din cameră, am văzut cu coada ochiului a doua cutie. Mă chema la ea. Am ieșit repede, însă nu am putut rezista tentației și am revenit. M-am apropiat de ea încet, de parcă avea să se trezească dacă făceam gălăgie. Am deschis-o. În interior era o piatra mare, dreptunghiulară, pe care era lipită o fotografie îngălbenită de vreme. Uitasem de ea. Uitasem figurile acelor fete.

–          Cine sunteți? am întrebat privind imaginea.

Sunetul unui tren plecând din gară se auzi de nicăieri. Fetele zâmbeau și se mișcau ba într-o parte, ba în alta. În spatele lor era un zid din beton vopsit cu un grena urât. O mână apăru în cadru și le făcu semn să se dea mai la dreapta. Am scuturat fotografia și m-am uitat din nou. Fetele se mișcau în continuare și râdeau. Păreau a fi niște copile cu tricourile lor albe și pantalonii largi.

–          Cine sunteți? am întrebat din nou.
–          Cine suntem? m-a întrebat una dintre ele.

S-a apropiat cu zâmbetul ei senin lipit de față, cu părul ars de soare și pielea ei bronzată și s-a uitat în ochii mei de parcă mă cunoștea de-o viață.

–          Privește-mă, spune-mi tu cine sunt, adu-ți aminte!

Am aruncat fotografia din mână. Era imposibil. Aceea nu eram eu. Nu avem cum să fiu. Am mers la bucătărie și mi-am făcut o cafea tare. Am stat acolo cu ochii pironiți în ceașcă până m-am convins că era doar imaginația mea. Când am revenit în cameră, fotografia era tot acolo. Am ridicat-o și am privit din nou.

–          Haide, chiar nu te recunoști? mă întrebă fata.
–          E imposibil!
–          Și totuși…
–          Tu ești… eu?
–          Ai reușit, bravo! În sfârșit! zise fata bătând din palme.
–          Dar cum e posibil? o întreb.
–          Contează?
–          Dar cum, cum e posibil? Și de ce nu îmi aduc aminte?
–          Ba îți aduci aminte. Trebuie doar să începi să spui povestea, îmi zise.
–          Ce poveste?
–          Povestea mea, povestea noastră. Cum a-nceput totul…

Se făcu liniște. Nu se mai auzea trenul, iar fetele nu se mai mișcau. Am stat acolo, pe jos, cu fotografia în mână câteva ore bune. Cel puțin așa cred. Poate că trecuseră doar câteva minute, nu îmi dau seama. În momentul în care am atins piatra pe care fusese lipită fotografia, amintirile au început să revină.

***

Draga mea,

Nu știu cum am putut uita. Sunt lucruri care nu se uită, care nu ar trebui uitate. Mă uit la tine și la fete și cele mai frumoase amintiri îmi revin clare, luminoase. Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri. Tocmai vă întorseserăți din cea mai frumoasă excursie, sărbătoream sfârșitul liceului. Da, cu siguranță a fost cel mai frumos week-end petrecut împreună. Erați voi patru și restul lumii. Erați îndrăgostite și nici bac-ul nu avea cum să vă umbrească fețele senine. Erați fericite.

V-ați promis în ziua aia, în fața gării, prietenie veșnică. Când tata a ajuns și i-ați cerut să vă facă poză, aveați deja un secret al vostru. Aveați pietrele acelea în genți și jurământul deja făcut. Nimeni nu avea să afle ce se petrecuse, de fapt, în acele zile.

Îmi pare rău, îmi pare atât de rău că am plecat de lângă voi. Îmi pare rău. Știu că și voi sunteți la fel ca mine, că trăiți în uitare. Poate că pietrele ne vor aduce împreună într-o bună zi.

A ta,

A.

Am trimis scrisoarea prietenelor mele dragi. Poate că amintirile le vor reveni și lor. Poate că nu. Mai bine nu. Dacă eu am avut parte de un deget rupt, cine știe ce li se poate întâmpla și lor. E dureros să știu că sunt acolo trei persoane care cunosc acest secret, dar care nu și-l pot aminti. E vina mea. Am rupt lanțul, mi-am încălcat promisiunea. Din cauza mea au uitat și ele. Nu-mi rămâne decât să sper că vom fi din nou împreună.

***

Cu vreo doi ani în urmă s-au împlinit douăzeci de ani de la terminarea liceului. Unul dintre foștii elevi, mai zelos din fire, a reușit să strângă mare parte dintre colegi. A fost o petrecere mare, cu amintiri și povești din alte timpuri. Dintre toți, patru chipuri ieșeau în evidență. Nu numai că erau recunoscute de toată lumea, dar părea că timpul nu trecuse peste ele, peste chipurile lor.

–          Îți mai aduci aminte? întrebă C.
–          Da, da! Seara aia a fost fantastică, zise L.
–          Doar seara aia? Zilele alea… zise S.
–          Îmi pare rău că am stricat tot, nici nu știți, zise A.
–          Hai, tu! Asta e, nu a fost vina ta. Oricum, tu ești cea care ți-ai revenit și ne-ai readus împreună.
–          Credeți totuși că e bine așa? Adică, la un moment dat își vor da seama. Cât credeți că poate ține povestea asta cu operațiile?
–          Ei, și tu, găsim o soluție, ne mutăm…

Fetele erau din nou ele însele. Secretul ascuns în pietrele aduse de pe munte revenise mai puternic. Nimic nu avea să le mai stea în cale. Văzuseră tot ce era de văzut, trăiseră și suferiseră. Acum erau libere. Erau doar ele.

***

Ieri am primit o scrisoare. Este un plic alb, fără destinatar. E scris doar numele meu. Nu știu de ce, dar nu am îndrăznit să o deschid. Îmi fac curaj și deschid plicul. În interior este doar o fotografie, una ciudată. Se văd două siluete, de parcă cadrul ar fi fost mișcat. Una dintre ele este ca o umbra, a doua se vede ceva mai clar. Dincolo de ele este un tip, pare că butonează telefonul. Dar ele… ele suntem noi. Eu și L. E momentul în care ea își aduce aminte de mine. Atunci revine și ea la starea inițială, chipul ei începe să fie ca al meu. Aceasta este ultima noastră fotografie. Așez fotografia în cutia cu piatra. Acum o țin pe raftul de jos. Telefonul începe să sune.

–          Da…
–          Ai primit și tu?

Zâmbesc. Cu siguranță nu vom mai putea participa la următoarele întâlniri, cea de treizeci sau chiar de patruzeci de ani. Poate că vom merge acolo, pe munte, cu pietrele și amintirile noastre. Noi patru, doar noi.

The post Umbre first appeared on Andreea Ban.

Creative Writing Sundays

Tema: „O călătorie cu trenul. Am ales o temă de interior, ca să-i constrîng cumva să se concentreze pe personaje și să leg, astfel, cele două părți ale întîlnirii. Ca număr de semne: 8.000 (cu tot cu spatii) maxim.” 

—————–
Astăzi, la Creative Writing Sundays, ne-am întâlnit cu Ana Maria Sandu. Am mai spus și repet, la CWS am avut parte de oameni frumoși, oameni pe care i-am ascultat cu drag și de la care am avut multe de învățat. Încă mai avem. Pe unii dintre ei (cei mai mulți) sper să-i revăd și cu alte ocazii, chiar într-o nouă serie de întâlniri CWS. Ana Maria Sandu este o scriitoare deosebită, un om frumos – cum îmi place mie să spun -, o femeie ale cărei cuvinte te învăluie cumva, te vrăjesc. Am plecat de la întâlnire cu chef de scris (m-a cam părăsit în ultima perioadă) și cu mare pofta de citit. Dintre titlurile pe care ni le-a recomandat voi citi cu siguranță John Cheever, Integrala prozei scurte, nu de alta dar mă tot lovesc de ea… și ea de mine.

Puteți citi un interviu cu Ana Maria Sandu în Revista de Povestiri, aici.

Povestea pe care am scris-o și-a primit porția de critică. Trecerea dintre cele două planuri (vedeți mai jos care) a fost bruscă, prea bruscă, bulversează cititorul. Ar trebui lucrată. Mai departe, vă las să vă delectați cu povestea Matildei. Sper să vă prindă și să nu vă bulverseze prea tare.

—————–

Întunericul se risipise. Stăteam pe locul meu de lângă ușa și priveam când la doamna cu părul alb, pufos, din fața mea, când la domnul cu baston de lângă ea. Fiecare mișcare a ei era completată de o privire a lui, fiecare cuvânt al lui, rezona cumva cu gesturile ei. Parcă veneau din alte timpuri așa dichisiți cum erau. Ea cu părul tăiat până la umeri, ușor ondulat și prins cu agrafe, el cu o mustăcioară scurtă, căruntă și părul pieptănat pe spate. Ea cu taiorul croit perfect, iar el cu papionul colorat și pantofii oxford, lustruiți. Simțindu-mi privirea lipită de ei, mi-au zâmbit în același timp. Ea a scos o carte din geantă și mi-a întins-o.

–          S-ar putea să-ți placă, mi-a spus bărbatul.

Ea mi-a zâmbit, dar nu a spus nimic. A înclinat doar capul. Am luat cartea și am așezat-o lângă mine. Cei doi s-au întors la șușoteala lor.

M-am ridicat și am ieșit pe coridor. Băiatul care mă ajutase cu bagajul stătea sprijinit de geam și trăgea leneș din țigară. Degetul mare desena figuri imaginare prin norul de fum albăstrui. M-am așezat lângă el și i-am cerut o țigară. A scos pachetul din buzunar și mi l-a întins, apoi a aprins un băț de chibrit. M-am înecat cu primul fum. A zâmbit. Mi-am întors privirea pentru a-mi ascunde roșeața ce-mi cuprinsese obrajii. Îmi făcusem un obicei din a cere acea țigară de vreau să socializez, însă nu reușeam să trec peste momentul de început. Tusea trădătoare.

M-a întrebat unde merg.

–          La mare, i-am spus.

–          Singură?

–          Nu, cum singură? Mă întâlnesc acolo cu niște prieteni, au plecat de vineri.

A tăcut câteva secunde, cât a tras un fum.

–          Eu tot la mare, a zis.

Am așteptat să continue, însă părea absent, parcă uitase că sunt lângă el. L-am privit atentă. Prima impresie, una foarte luminoasă, era departe, lăsase în urmă un tip înalt și foarte slab, să fi avut vreo douăzeci și patru de ani. Părul ușor ondulat la vârfuri era răvășit de vânt dându-i aerul acela rebel. Dacă reușeai să treci peste acest aspect nu rămânea decât un tip deșelat, cu niște haine prea largi aruncate anapoda pe el. Inelul de pe degentul arătător îi completa ținuta învechită, un inel cu piatră neagră primit de la vreun unchi sau bunic.

Am aruncat restul de țigară și am revenit în compartiment. Bătrâneii ațipiseră cu capetele plecate unul spre celălalt formând o inimă. O inima veche, dar mereu tânără, mi-am spus. O fotografie frumoasă. Am luat cartea și m-am așezat pe locul de lângă ușă. Am întins picioarele și mi-am privit tenișii colorați. Nu aveam ce căuta în fotografia pe care o aveam în față. Eram din altă poveste. Am deschis cartea și m-am alăturat personajului, o fată ce-mi purta numele, Matilda. Îmi plăcea să citesc cărți la întâmplare, să fiu surprinsă, de această dată însă, coincidența era cu mult prea mare. Matilda aștepta trenul. Era o fată frumoasă, de douăzeci și doi de ani. Rochia verde, peste genunchi, îi îmbrăca perfect bustul și talia, pentru a cădea pe șolduri în valuri de smarald. Fiecare adiere de vânt îi ridica ușor poalele rochiei hiptnotizând privitorul. Avea părul roșcat și pielea albă, ca de porțelan. Îmi aducea aminte de manechinele din revistele de modă ale bunicii mele. Când trenul a oprit, și-a luat geanta de călătorie lăsată alături și a urcat în vagonul din fața ei. A trecut din compartiment, în compartiment, căutând un loc. Am zâmbit gândindu-mă că ar fi avut loc lângă mine. Am continuat să citesc. Fata a văzut un loc prin geamul unui compartiment și a tras ușa. Ușa de lângă mine s-a deschis și am tresărit. Cartea mi-a scăpat din mână.

–          Scuză-mă, spuse fata. Este ocupat locul de la fereastră?

–          …

Nu am reușit să scot niciun sunet. Eram vrăjită de aura roșiatică pe care o avea în jurul capului. Nu îi distingeam foarte bine chipul din cauza soarelui ce bătea din spate ei, însă verdele rochiei îmi confirma faptul că nu visam. Curentul mișca materialul încoace și-ncolo și nu făceam decât să îl urmăresc cu privirea.

–          Este ocupat? insistă fata.

–          Ăă, n-nu… poți, da, poți lua loc. Este liber.

Fata intră în compartiment și se așeză lângă mine lăsând geanta pe scaunul din față. Bătrânii nu mai erau acolo. Nici nu văzusem când au ieșit. Am privit nedumerită locurile goale din față, apoi m-am ridicat și am ieșit pe culoar. Liber. Se auzea doar zdrăngănitul trenului. Nici urmă de bătrâni, nici băiatul de mai devreme nu mai era. M-am apropiat de geam și am lăsat aerul rece să-mi vină în față.

–          Ești bine? mă întrebă fata.

–          Da, i-am spus.

M-am dat puțin în spate și am lăsat-o să stea la geam. Își aprinsese o țigară. Port-țigaretul m-a făcut să zâmbesc, pe bunica o mai văzusem fumând așa și râdeam de fiecare dată când o vedeam. Fata m-a privit nedumerită.

–          Ai o țigară? am întrebat-o.

Mi-a întins o țigară subțire, Camel. Cine mai fumează așa ceva? Am aprins-o și tusea trădătoare a revenit. Fata a început să râdă. Am privit-o nedumerită.

–          Așa m-am apucat și eu de fumat, mi-a spus.

Am tăcut. Era frumoasă, iar soarele nu făcea decât să-i sporească frumusețea chipului. Pistrui mici se vedeau pe nasul ridicat în vânt, iar buza de sus era o idee ieșită în afară doar pentru a-i face gura și mai frumoasă atunci când vorbea. Felul în care ținea țigara mă ducea cu gândul la băiatul de mai devreme.

–          … Ștefan, așa îl cheamă, îmi spuse.

–          Poftim?

–          E numele băiatului cu care mă voi întâlni la capătul drumului.

Am privit spre cartea care rămăsese pe jos, în compartiment.

–          Nu am făcut cunoștință, i-am zis. Eu sunt Matilda.

–          Serios? spuse fata întorcându-se spre mine. Și pe mine tot Matilda mă cheamă. Ce coincidență! zise luându-mi mâna într-a ei, dar cu mâna stângă, de parcă mă lua la plimbare.

–          Da, coincidență…

Am mai stat un timp pe culoar privind-o cum trage din țigară și, pentru că liniștea dintre noi a devenit apăsătoare, am rugat-o să se uite la lucrurile mele până aveam să revin de la toaletă. Am stat acolo câteva minute bune. Situația mă depășea cu totul. Trebuia să-i povestesc de carte.

Am revenit în compartiment, însă acesta era gol. Matilda nu mai era. Doar geanta ei rămăsese aruncată pe scaunul bătrânului, iar cartea era în locul în care o scăpasem mai devreme. M-am aplecat să o ridic și privirea mi s-a lipit de pantofii lăcuiți pe care îi aveam în picioare. M-am ridicat, am privit înspre culoarul pustiu și m-am așezat. O fâlfâire de material mi-a mângâiat picioarele. Le-am întins pe scaunul din față și verdele rochiei a apărut în imagine. Inima îmi bătea cu putere. Am luat poșeta fetei pentru a căuta o oglindă și am găsit o fotografie mică. Tânărul din imagine era tipul înalt de mai devreme. Am încercat să-mi opresc mâinile din tremurat, le-am împreunat ca pentru rugăciune și mi-am spus că trebuie să mă trezesc, că e doar un vis, povestea din cartea aceea. Am privit din nou fotografia. Băiatul avea un zâmbet ștregăresc în obraz. În jurul lui au apărut alte și alte amintiri, iar dorul de el a-nceput să-mi crească în piept și a coborât apoi ca un cocoloș în stomac. Voiam să-l văd. Amintirile Matildei au găsit în mine imaginea de mai devreme. Știam că-l voi revedea.

O șuvință de păr roșu mi-a căzut pe frunte. Am dat-o la o parte și mi-am atins fruntea, nasul, buzele. Erau ale mele, dar le simțeam străine. Trenul s-a oprit cu scârțâit. Pe peron era cupluri ce-și luau la revedere, femei cu ochii înlăcrimați ce-și lăsau batistele iubiților, bărbați ce spuneau că se vor întoarce. Evantaiele ascundeau buze tremurânde și lacrimi ce se înnodau în bărbie. Mai erau și cei care se revedeau, se îmbrățișau îndelung. Așa urma să fim și noi. Exact așa, fericiți. Mi-am netezit poalele rochiei și am luat cartea. Am deschis-o la pagina îndoită și am început să citesc.

Fata cu teniși colorați se pregătea să coboare din tren. Îi salută pe bătrâni și le ură drum bun și zile cu soare. Le-a mulțumit pentru carte și i-a întrebat dacă sunt siguri că nu o vor înapoi. Bătrânul i-a spus că povestea trebuie să meargă mai departe și făcu un semn cu mâna, de parcă ar fi spus cuiva să plece. Piatra neagră a inelului a sclipit în soare.

The post Matilda first appeared on Andreea Ban.

Creative Writing Sundays
Scriitor invitat: Marin Mălaicu-Hondrari

Tema: O întâlnire cu Salinger. E vorba, desigur, despre o întâlnire imaginară cu Salinger, după retragerea lui din viața publică. Poate fi și descrierea unei fotografii cu el, pe care naratorul, chipurile, a reușit să o facă, sau o discuție cu Salinger fără ca naratorul să știe cu cine stă de vorbă, abia mai apoi să afle că a schimbat câteva cuvinte cu unul dintre oamenii care au știut să se ascundă foarte bine. În fine, poate fi orice. Nu mai mult de 10.000 de semne și nu mai puțin de 4.000.

—————–
V-am spus că la Creative Writing Sunday vin oameni frumoși, nu-i așa? Trebuia să repet acest lucru, ca nu cumva să uitați. Invitatul de astăzi, Marin Mălaicu-Hondrari, ne-a provocat la o discuție deosebită despre munca de scriitor, despre ce înseamnă pentru noi scrisul. Discuția a plecat, desigur, de la tema propusă, retragerea scriitorului din viața publică, în speță, J.D. Salinger. Iată încă o temă dificilă. A fost prima temă la care nu am vrut să scriu, ba chiar inspirația a stat departe de mine, mă tachina cu câte o idee, dar disparea atunci când mă așezam la birou. La final a ieșit ceea ce veți putea citi mai jos.

În săptămâna în care mi-am stors neuronul pentru a scoate o idee, am studiat viața marelui J.D. Salinger. Experiența mea privind scrierile sale e destul de săracă. Am început cu celebrul De veghe în lanul de secară și, pentru că nu mi-a plăcut sub nicio formă, m-am oprit acolo. Marin M-H mi-a oferit ocazia de a-l privi pe Salinger cu totul altfel. Am citit despre autor, despre viața și opera lui și, într-un final, am reușit să desenez o întâlnire imaginară cu el. Mai mult de atât, am avut ocazia să citesc niște povești absolut superbe, povești pentru care doresc să-i felicit pe colegii mei. Marin M-H ne-a unit prin tema dată, ne-a făcut să lucrăm împreună fără ca noi să știm acest lucru. Îi mulțumesc cu această ocazie pentru faptul că mi-a așezat în față un cu totul alt Salinger, dar și pentru cartea primită (cu autograf!).

Așa cum spunea unul dintre colegi, abia aștept următoarea întâlnire cu acest scriitor minunat. Mai multe despre el puteți afla din interviul acordat Revistei de Povestiri, aici.

Mai departe, puteți citi povestea mea. Feedback-ul a fost, în mare, pozitiv. A fost scrisă bine, dar în grabă. Este pe alocuri monotonă, ceea ce e de evitat. Poate fi lucrată pe alocuri. Eu v-o prezint în forma trimisă. Sper să vă placă. Critici, pietre sau flori primesc în comentarii, mai jos.

UPDATE. În măsura în care fac rost, adaug aici linkurile către temele colegilor. Neapărat să le cititi!

• Rațele din Central Park, Gelu Blanariu

—————–

Părea una dintre bunicuțele acelea din filme cu părul ei alb și pălărie de pai. O asistentă o ținea de mână și îi ghida pașii spre intrare. Ajunsă în dreptul meu s-a oprit o clipă, s-a uitat la cartea pe care o citeam, apoi s-a uitat la mine și o cută adâncă i-a apărut pe frunte. Părea că ar fi vrut să spună ceva, dar buzele i-au rămas închise. Zeci de riduri fine le înconjurau, ca razele unui soare de iarnă. Asistenta i-a spus câteva cuvinte la ureche și au plecat mai departe.

I-am spus bunicului de femeia care m-a privit ciudat. A râs. Mi-a luat mâna într-a lui și mi-a spus să nu mă mai gândesc, Adriana e puțin dusă cu pluta. Se visează personaj dintr-o carte. Are paranoia, așa zic doctorii. Am râs împreună cu el, dar gândul mi-a rămas la femeia aceea.

Îmi plăcea să-l vizitez pe bunicul. Acela era singurul loc în care găseam liniștea perfectă, departe de lume, de gălăgia orașului, chiar și de mine. Ajungeam mereu mai devreme pentru a profita de acele momente petrecute în compania câte unei cărți sau pentru a sta, pur și simplu, pe bancă, la umbra stejarului din curte. După ce bunicul a pășit în lumea celor drepți am continuat să merg acolo. Nu mă mai lega nimic de acel loc, dar nu puteam renunța la acele zile de joi în care mă pierdeam în cu totul altă lume.

Într-o zi a-nceput să plouă în momentul în care m-am așezat pe bancă. Am ascuns cartea sub haină și am rămas pe loc. Picăturile se strecurau printre frunzele copacului, însă cu greu mă atingea vreuna. Priveam în sus când bătrânica aceea cu părul alb și pălărie de pai s-a oprit în fața mea. Haide, vino, mi-a spus. Asistenta era în urma ei. I-am căutat privirea și abia după ce a dat din cap a aprobare m-am ridicat și am urmat-o. Cum am păși în clădire, a-nceput a turna cu găleata. I-am mulțumit bătrânei și am crezut că va pleca, dar nu. Femeia a rămas lângă mine și am privit împreună ploaia câteva minute bune. Apoi, femeia m-a prins de braț și m-a tras spre scaunele din hol. Îmi zâmbea. Șanțul acela de pe frunte lipsea cu totul.

Ne-am așezat și, după ce m-a văut că m-am liniștit, m-a întrebat în șoaptă dacă mai am cartea aceea galbenă cu mine. I-am spus că nu, o terminasem de câteva săptămâni. A părut dezamăgită. Dar ce este cu acea carte, am întrebat-o. Femeia a oftat adânc și s-a lăsat pe spate. Dacă ai știi, fiule, dacă ai știi… e povestea vieții mele. Am tot timpul din lume, i-am spus. Femeia mi-a zâmbit, s-a ridicat de pe scaun și în timp ce se îndrepta spre lifturi mi-a spus așa, într-o doară, altădată băiete. Știi unde mă găsești.

M-am întors a doua zi. Curiozitatea mă mânca pe interior ca un vierme flămând. Am așteptat-o pe bătrână sub stejar, cu cartea în mână. O citisem, dar știam că e ceva ascuns în ea, ceva ce numai femeia aceea putea să-mi spună, să-mi arate. Cred că ațipisem cu bărbia-n piept când femeia s-a așezat lângă mine și mi-a altoit un cot în coaste. Am sărit ca ars. Se uita la mine și zâmbea. Un șir de dinți perfecți se arătau dincolo de buze. Sigur are proteză, mi-am spus. Am proteză mi-a spus bătrâna lovindu-și dinții din față cu unghia. Ce m-aș fi făcut fără? Zi și tu, adăugă ea râzând. I-am zâmbit și m-am prezentat. Mi-a spus că știe cine sunt, băiatul cu cartea, nepotul lui Martin. Mi-a mai spus că îi pare rău, dar asta e, se întâmplă și nenorociri sau bucurii, depinde cum le privești. Când am întrebat-o de carte, zâmbetul i-a dispărut de pe față. Credeam că se va ridica să plece, dar, spre surprinderea mea, i-a spus asistentei că vrea să mai stea puțin la aer, cu mine.

Stătea ghemuită într-o toaletă de benzinărie când el a găsit-o. Un bărbat înalt, cu ochii negri și fața prelungă, un bărbat al cărui zâmbet a cucerit-o din prima clipă. Avea un fel anume de a zâmbi, cumva în obrazul stâng. I se forma acolo o adâncitură în care era cuprins tot zâmbetul. Frumos bărbat, zise Adriana și își luă pălăria de pe cap lăsându-și părul alb să strălucească-n soare.

Nu a fost nevoie să o-ntreb cine era, că femeia continuă povestea privind în gol. Retrăia parcă acele momente. Bărbatul a luat-o de acolo și a dus-o în lumea lui. A ajutat-o să-și facă un rost, iar atunci când a adus pe lume copilul, pentru că da, era însărcinată, a avut grijă de ea. Îi aducea flori la spital în fiecare zi, o întreba mereu dacă mai are nevoie de ceva, legăna copilul. Era tătăl pe care ea și l-ar fi dorit pentru fetița ei, dar pe care știa că nu-l va avea niciodată. J. avea familia lui, chiar dacă destrămată. De fapt, bărbatul acesta frumos, aparent perfect, voia să fie singur. Trăia într-o lume a lui, o lume în care nici chiar fiica pe care o adora, așa spunea când venea vorba, nu reușea să pătrundă. Adriana a stat la distanță, nu a cerut mai mult decât i se oferea, dar se bucura de fiecare atenție, fiecare gest și cuvânt pe care J. i le adresa cum nimeni nu o făcuse înainte, așa încât a prins drag de ea. Și a prins drag de copila ei. Le-a găsit o casă și a avut grija să nu le lipsească nimic, ba chiar i-a găsit Adrianei și un soț, un bărbat bun care a acceptat-o cu tot cu copil.

Și ce legătură are bărbatul ăsta cu cartea? am întrebat-o pe bătrână nedumerit. Cum ce legătură? Nu ai înțeles? Chiar nu ai înțeles? întrebă ea. Am dat din cap. Nu vedeam nicio legătură. E târziu deja, așa că-ți voi spune repede. J. mi-a promis că va scrie o carte despre mine, va fi una dintre capodoperele lui, va fi, cum mi-a zis oare, va fi la fel de celebră precum De veghe în lanul de secară. Eu sunt unul dintre personajele lui, dar nimeni nu știe, chiar nimeni… Iar tu nu vei spune nimănui! Tăceam. Avea în ochi o licărire nebunească. Pentru o clipă, m-am gândit că, dacă nu aș fi de acord cu ea, m-ar spinteca acolo, pe bancă, sub stejar. Am dat din cap a aprobare, apoi, cu jumătate de gură, am întrebat-o cum de de e atât de sigură că vor mai apărea și alte cărți din moment ce nu a mai publicat de atâtat timp și e mort de câtiva ani deja. S-a uitat la mine cu privrea ei albastră și mi-a spus că J. a avut nevoie de liniște, că și-a dorit să țină pentru el marile capodopere înainte de a le dărui lumii și că el credea cu tărie că sufletul omului se mai primbă pe pământ niște ani buni de la moarte. Când spiritul lui se va liniști și când lumea îl va uita, vor fi aruncate în lume acele nestemate care îl vor propulsa din nou pe buzele tuturor, în sufletele tutror, asigurându-și o viață lungă, nemurirea.

Nu știam ce să-i spun. O priveam pe femeia albă din fața mea, femeia care știa lucuri pe care nicio carte nu le știa și tăceam. Cuvintele îmi rămâneau în gât. M-a privit cum mă chinui, cum încerc să articulez un cuvât măcar și a râs din nou, arătându-și dinții perfecți. Ai să vezi, ai să citești mai târziu. Fiecare scriitor ajunge la maturitate cu scrierile sale, J. a ajuns la maturitate abia după ce m-a cunscut pe mine. Lumea va afla acest lucru la mult timp după moartea lui. Iar eu, eu sunt deja nemuritoare. Voi trăi pentru totdeauna în amintirea celor care am spus povestea aceasta și, mai departe, a celor care vor citit cărțile marelui…

Adriana s-a lăsat cu capul pe umărul meu, a oftat de două ori și s-a dus. Parul ei alb îmi mângâia obrazul. Nu îndrăzneam să mă ridic, nu îndrăzneam să scot niciun cuvânt. Am deschis cartea și am început să citesc la întmplare din ea. Citeam pentru femeia asta deosebită, personajul următoarei cărți a marelui scriitor.

“Era încă destul de devreme. Nu știu sigur cât era ceasul, dar nu prea târziu. (…)”

The post Bărbatul cu zâmbet în obraz first appeared on Andreea Ban.

Tema: „Vreau să le propun participanților la curs următorul experiment. Să scrie un text (fie poem, fie o proză scurtă) după scenariul penultimului poem al lui Seymour. Iată scenariul complet:

În „Seymour: o prezentare“, Salinger descrie, prin gura lui Buddy, personajul-narator al prezentării, două poeme (din cele 184) ale lui Seymour, penultimul și ultimul. Cele două descrieri sună așa:

„Penultimul poem înfățișează o tînără soție și mamă care are ceea ce se definește în vechiul meu manual de căsătorie drept o legătură extraconjugală. Seymour nu o descrie pe tînără, dar aceasta apare în poem chiar în clipa cînd cornetul acela al lui scoate niște note extraordinare, așa încît o văd ca pe o femeie extrem de frumoasă, de o inteligență moderată, de o nefericire nemoderată și care nu e exclus să locuiască în vecinătatea Muzeului Metropolitan. Într-o seară, femeia vine acasă foarte tîrziu de la o întîlnire – în imaginația mea, are ochii împăienjeniți și e mînjită cu ruj – și găsește pe pat un balon. Cineva l-a lăsat pur și simplu acolo. Poetul nu spune, dar nu poate fi altceva decît un balon de jucărie, mare, umflat, probabil verde, așa cum arată Central Park primăvara.“

„Cel de-al doilea poem, ultimul din colecție, descrie un tînăr văduv, dintr-o suburbie, care într-o noapte șade pe pajiștea din fața casei, îmbrăcat în pijama și halat de casă, și privește luna plină. O pisică albă, plictisită, aparținînd, clar, gospodăriei și, aproape sigur, un fost pion important al casei, vine lîngă el, se rostogolește pe spate, și omul o lasă să-i muște mîna stîngă în timp ce el contemplă luna.“ (Polirom, 2002, traducere de Antoaneta Ralian)

Buddy, fratele cu doi ani mai mic al lui Seymour (care s-a sinucis la vîrsta de 31 de ani), nu divulgă nici un vers din cele două poeme, dar nici din restul de pînă la 184, căci drepturile de autor sînt deținute de văduva lui Seymour, un artificiu inteligent găsit de Salinger pentru a păstra tăcerea asupra unei absențe.”  (maximum 6000 de caractere)

—————–

A cincea întâlnire CWS s-a dus și ea. Iulian Tănase, invitatul acestei ediții, ne-a vorbit despre scris – ca formă de cunoaștere, ca terapie.

Feedback-ul asupra temelor s-a aflat la polul opus celui dat de Răzvan Petrescu. Textele noastre au fost criticate aspru și ne-am luat, rând pe rând bobârnace. Textul meu, pe care îl veți putea citi în cele ce urmează, nu a reușit să exprime ceea ce mi-am dorit. Este abstract, da, dar nu și clar. Va trebui să stau mai mult pe la masa de scris, căci muza nu m-a găsit de această dată.

Mi-ar plăcea să îmi spuneți ce părere aveți, cum vi se pare această poveste.

—————–

(după scenariul penultimului poem al lui Seymour)

Olivia își privește mâinile. Nuanța de gri-perlat a pielii fusese înlocuită de culoarea aceea a oamenilor de la televizor. Până și verigheta avea sclipiri aurii și nu cenușiul cu sclipiri metalice cu care era obișnuită. Bărbatul zâmbea.

***

Plecase de acasă în grabă lasându-l pe Matei cu cel mic. Avea o întâlnire, un alt interviu. Și se întâmpla de fiecare dată ca interviurile să aibă loc la ore târzii în noapte. Nu dădea explicații pentru că oricum nimeni nu întreba de ce. Lipsa întrebărilor a făcut ca întâlnirile să fie mai dese și orele mai târzii. Doar gândul la puiul ei o făcea să simtă un nod în capul pieptului.

Întâlnirea din seara aceasta descursese altfel decât se aștepta. Bărbatul cu care se vedea o sunase pentru a-i spune că nu va mai ajunge. Rămăsese la masă privind în gol și sorbindu-și vinul cu înghițituri mici. Țigara ardea pe marginea scrumierei când o voce stridentă îi rosti numele. Miruna, o fostă colegă pe care o văzuse foarte rar în ultima perioadă, îi povesti despre petrecerea la care trebuia să ajungă. Era petrecerea la care trebuia neapărat să o însoțească, fiind singura șansă de a ajunge acolo, printre oamenii de dincolo de sticlă. Nu pricepea nimic, însă nu avu timp să protesteze, căci fata îi zise repede:

–          Nu trebuie să stai aici singură. Ochii tăi trebuie să strălucească, buzele tale să… prindă culoare.

Au luat un taxi spre acel loc. Miruna a povestit tot drumul despre marea petrecere, marea schimbare. Olivia o privea. Peste griul de porțelan al feței i se plimbau luminile orașului, nuanțe de gri luminos. Au ieșit în afara orașului și întunericul a înghițit mașina pentru câteva secunde.

Când taxiul a oprit, Olivia voia să se întoarcă în oraș, să meargă acasă. Senzația de sufocare era din ce în ce mai accentuată. Miruna a insistat să meargă cu ea, să stea măcar un sfert de oră. A acceptat abia după ce l-a convins pe șofer să o aștepte.

Din apropiere se auzeau voci, râsete stridente și o muzică plăcută. A pornit alături de Miruna pe o alee albă. Pietrișul reflecta lumina lunii și le scârțăia sub talpi. La capătul aleii era o scară largă ce cobora în pământ. Neliniștea de mai devreme îi reveni. Inima îi bătea să-i sară din piept. Miruna a privit-o și a strâns-o de mână trăgând-o după ea. Muzica și vocile se auzeau de acolo de jos.

–          Aici e locul, nu-i așa că-i extraordinar? se auzi vocea fetei.

Olivia tăcea, marea de oameni, explozia de culoare, de strălucire o lăsaseră fără glas. Până și muzica părea că ar avea culoare.

–          Hai, vino, zise Miruna, și trecu dincolo de pragul ce părea a fi o ramă.

În fața ei era un tablou lichid în care pulsa o altă lume. Și Miruna era acolo. Râdea. Ea nu se putea mișca. Fața gri a prietenei ei avea acum strălucirea aceea din lumea de dincolo, lumea din televizor.

–          Imposibil, îngăimă ea și se retrase spre scări fără a-și lua privirea de la tablou.

Pe scări, în fugă, se lovi de un bărbat.

–          Hei, ce se întâmplă? Nu ai trecut dincolo? o întrebă acesta.
–          …
–          Stai, nu fugi, mai zise și porni după ea.

O prinse sus, la ieșirea din tunel.

–          Nu, nu înțeleg, zise ea și simți cum totul începe să se învârtă în jur. Trebuie să plec, chiar trebuie. Așa ceva…

Îl împinse și porni pe alee înapoi spre taxi.

–          Vezi că taxiul a plecat, zise el. Te aștept aici.

Olivia nu îl luă în seamă. La capătul aleii nu era decât întunericul. Începu să alerge. Drumul pe care venise era acum luminat. Nu se vedea nimic în zare. Erau doar griurile pământului. Se opri și, după câteva clipe, se întoarse.

–          Ți-am spus, îi zise bărbatul. A plecat. Eu sunt Cosmin.

***

Olivia stătea pe scările muzeului. Contempla orașul. Niciodată nu i se păruse atât de trist ca acum. În urmă cu câteva ore, nuanțele acelea de gri îi păreau a fi calde. Se pierdea printre clădiri bucurându-se de umbre, de lumini, de ceea ce credea că e frumos. Orașul pe care îl avea în față era o explozie de culoare, însă era gol. Chiar și oamenii care vor porni în dimineața următoare la treburile lor vor fi triști, chipuri colorate prinse într-o altă lume. Culoarea accentua singurătatea pe care o simțise în ultima perioadă. Cosmin o lăsase acolo, în fața muzeului. O făcu să-i promită că-l va suna. Când mașina a dispărut după colț, lacrimile au început să-i curgă pe obraz. Stătea nemișcată și privea culorile din jurul ei, lumea nouă în care intrase.

Într-un târziu s-a ridicat și a pornit spre casă. Trebuia să-l vadă pe cel mic, avea să își vadă copilul pentru prima dată. A deschis ușa și a aprins lumina. În oglindă a zărit o femeie frumoasă, un ten rozaliu și ochi de culoarea mierii. Rujul îi era întins, un roșu intens, ca un zâmbet ce a vrut să rămână față. Își șterse buzele și obrajii mânjiți de rimel lăsând la vedere pielea frumoasă. Păși apoi spre dormitor. În casă era liniște. Deschise ușa. Pe pat era un balon de un verde intens. Verdele parcului de lângă muzeu părea a fi acolo, cuprins în balon și dormind în patul ei. Îl luă în brațe și zâmbi. Râsetele lui Ionuț păreau să răzbată prin latex. Respirația lui era prizonieră în balon și pulsa la fiecare mișcare.

Camera copilului era cufundată în întuneric. Aprinse veioza de pe noptieră și se apropie de pătuț. O păpușă decolorată se zgâia la ea de pe perna copilului. O ridică și plânsul păpușii se auzi strident: oaaa, mama, mama, mama. Scăpă păpușa pe jos și capul i se desprinse rostogolindu-se sub pat. Trunchiul părea a fi al lui Ionuț, erau hainele în care îl lăsase îmbrăcat.

Strânse balonul la piept și se retrase din cameră.

–          Alo, Cosmin? Poți… te rog, poți veni să mă iei? S-a întâmplat ceva înfiorător, ceva… vocea i se stinse și lăsă telefonul să-i alunece din mână.

Ochii i se opriră asupra fotografiei de pe bibliotecă. Era o familie fericită. Dar amintirea acelei zile lipsea. De fapt, nu avea nicio amintire dincolo de întâlnirile ei nocturne, de nopțile târzii în care ajungea acasă și cenușiul lumii în care trăia.

***

Bărbatul frământă balonul între degete. Părea că se amuză de elasticitatea sferei de culoarea parcului.

–          Ți-am spus, îi zise, nimic nu va mai fi la fel. Nu avem în fiecare zi șansa de a ajunge în lumea reală.

Olivia își răsucește verigheta în tăcere.

–          O să fie bine, te veni obișnui, iar atunci când vei fi gata, te vei alătura nouă. Trebuie să scoatem lumea din beznă.
–          Poate că bezna e bună…
–          Chiar crezi asta?

The post Nuanțe de gri first appeared on Andreea Ban.

Mama mea citea orice, mai puţin cărţi. Îmi aduc aminte că stătea pe scaunul din bucătărie şi îi spunea tatălui rău că e o nebunie şi că trebuie să le ardă pe toate. Avea chipul schimonosit. Poate de durere, poate de oboseală. Nu îmi dau seama. Am reuşit să ascund atunci câteva dintre cărţile acelea. Aveau coperte frumoase, legate în piele, iar mirosul lor… Divin! Chiar nu înţelegeam cum poate cineva să urască asemenea bijuterii. Ele ascundeau lumi întregi, lumi pe care voiam să le trăiesc.

După ce mama nu a mai fost, amintirea chipului ei a început să pălească. Aveam casa plină de fotografii, dar cum ieşeam pe uşă, imaginea dispărea. Spre sfârşitul fiecărei zile chipul mamei era înlocuit cu totul de cifre, multe cifre. Vedeam clar calculele făcute de-a lungul zilei, vedeam facturi şi niruri, vedeam cifrele pe care le aşezasem pe hârtie din prima zi de lucru, ba chiar din prima zi de şcoală, dar chipul ei rămânea între vălatucii de ceaţă ce-mi acoperiseră sertarul acela cu amintiri. Am început să caut explicaţii, soluţii. Am citit mult. Luam notiţe şi făceam scheme. Aşa am ajuns să desenez. Încercam cumva să-mi întipăresc imaginea ei pe retină.

Nopţi întregi desenam acelaşi chip, însă desenele mele erau departe de a fi ea. Nu reuşeam să pun culoarea aceea care să dea viaţă chipului, să semene cu ea. Am studiat tratate de artă, am citit despre marii pictori ai lumii şi cum au reuşit să dea viaţă personajelor lor. Unii dintre ei ciopleau chipurile în piatră, le dădeau formă. Astfel, într-o noapte, pe când răsfoiam una dintre cărţile salvate odinoară, am avut o revelaţie. Soluţia fusese sub nasul meu tot timpul. Pictură, sculptură, femeie citind.

Prima pictură care mi-a adus-o în faţa ochilor pentru un timp, destul de scurt, e adevărat, a fost Femeie citind în parc. Mă plimbam prin Cişmigiu săpând printre gânduri după soluţii. Ar fi trebuit să fie simplu, dar nu, eu mă complicam. Defect profesional, ce sa zic! Am văzut-o acolo, în foişor, pierdută cu totul într-o carte. Am avut un moment din acela de luminare, parcă erau doar ea şi cartea aia pe care o citea. Formau o lume şi lumea aia îmi amintea de mama, mama care ar fi putut fi. Mi-a fost uşor să intru în vorbă cu femeia. Ba chiar s-a arătat încântată să-mi fie model. Am condus-o în atelierul meu şi, câteva ore mai târziu, chipul ei era pe pânză. Totul s-a petrecut ca prin vis. Am băut împreună câte un pahar cu vin. Ea l-a cerut pe al doilea, i-am strecurat un strop de „vise frumoase” şi apoi totul a mers ca uns.

În timp ce-i decupam chipul frumos, mă gândeam la mama. Poate că tata cel rău a păcălit-o, poate că el era vinovat că ea nu se putea pierde în lumile alea minunate. Am aşezat chipul femeii pe masă şi am pregătit lutul. Consistenţa lutului era foarte importantă. Dacă era prea moale, chipul avea să iasă schimonosit, daca era prea tare nu s-ar fi lipit bine de chip. După ce am lipit chipul pe lut şi lutul pe pânză, urmau culorile. Acum chipul mamei avea sânge în el, trăia povestea pe care o citea în carte, trăia pe pânza mea. Aceea a fost prima dată când am reuşit să nu mai uit chipul ei.

Picturile mi-au dat speranţa pe care o căutam, aceea că nu o voi mai pierde pe mama, că ea va trăi, va fi alături de mine şi-şi va trăi poveştile, cele pe care nu apucase să le citească.

Îmi priveam într-o zi tablourile, chipuri sculptate din carne de femeie citită. Erau unsprezece. Unsprezece luni de când mama revenise în amintirea mea. Al doisprezecelea chip trebuia să fie deosebit, un omagiu. Am început să caut cărţile acelea salvate de la rug. Am ales-o pe cea cu foile îndoite, nu apucasem s-o citesc. Îmi imaginam cândva că ea o citise, că fusese preferata ei, dar uitase, îmi imaginam că ea îndoise colţurile şi făcuse acele adnotări. Pentru prima dată am început să citesc cuvintele scrise cu creionul. Unele era şterse şi în mare parte erau nimicuri. La pagina 112 am găsit câteva cuvinte scrise la repezeală, părea a fi cu totul alt scris: cărţile spun adevărul, nu mai citi, adevărul omoară.

Am scăpat cartea din mână şi din ea a căzut un bilet. Mama îmi spunea adevărul, pentru prima dată, mama mea îmi vorbea:
“Dragule,

Dacă citeşti aceste cuvinte, înseamnă că nu mi-ai ascultat sfatul. Ai ajuns să fii ca mine. Tatăl tău a fost prima mea victimă. Din inima lui a crescut mărul acela din grădină. A fost primul copac din livada minunată de la ţară. Bărbatul care a vrut să-mi fie alături, deşi aveam un copil mărişor, mi-a deschis ochii până la urmă. Trăiam cărţile acelea, le trăiam pagină cu pagină. Însă, cea cu mărul mă obseda.

Orice carte ai citi acum, arunc-o. Chiar am sperat că nu vei simţi nevoia să trăieşti toate poveştile, că vei scăpa.

Arde-le pe toate!
E.”

Ţineam în mână răspunsul la toate întrebările mele. Nu era nimic din ce m-aş fi aşteptat, era o aberaţie. Cărţile sunt minuni, cărţile sunt porţi către…

Da, către alte vieţi, îi spuse femeia. Acum haide, e ora.

Dar nu v-am spus de ultimul tablou…

Îmi spui mâine, dragule, îmi spui mâine toată povestea. Acum trebuie să mergi la masă şi să iei bomboanele pentru vise frumoase.

_____________

Text scris pentru Creative Writing Sundays
Scriitor invitat: Marius Chivu
Tema: Scrieţi o povestire de 3-5 mii de semne pornind de la una din frazele de început propuse. Am ales: „Mama citea orice, mai puțin cărți.”

Mă dădeam rotundă în urmă cu două săptămâni că povestea mea era cea lăudată și premiată de către Florin Iaru. Iată că și de această dată povestea trimisă este una dintre cele premiate. Să mai spun că nu-mi mai încap în ghete de bucurie? Și sunt ghete „serioase”, nu gluma!
Am primit cartea Toți pleacă, de Wendy Guerra.

Foto

The post Bomboane pentru vise frumoase first appeared on Andreea Ban.