Umbre

umbreCreative Writing Sundays
Scriitor invitat: Simona Popescu

Tema: O proză pornind de la 2 fotografii în care ești personaj printre alții (una din copilărie și alta mai recentă). Folosiți persoana întîi singular, persoana a doua singular și persoana a treia singular! (și/și nu sau/sau).

—————–
Aceasta este tema ultimei întâlniri CWS din acest sezon, întâlnire la care nu am ajuns. Feedback nu am primit, de aceea mi-ar plăcea tare mult să aflu cum vi se pare povestea mea. Aștept cu interes impresiile voastre (în comentarii, în privat, cum doriți). Mulțumesc!
—————–

Sâmbăta trecută m-am apucat de curățenie. Aceeași poveste plictisitoare, dat cu aspiratorul, șters praful, spălat pe jos. Starea de spirit se animă când ajung la bibliotecă. În acele momente în care șterg praful de pe rafturi, în care aranjez cărțile, am impresia că nimic altceva nu mai contează. De obicei mă apucă noaptea înconjurată de cărți. De această dată, însă, am făcut o mică greșeală. Am început de sus, iar sus înseamnă partea aia de pe bibliotecă la care ajung mai greu și unde umblu foarte rar. M-am ridicat pe vârfuri și am tras una dintre cutii. Câteva secunde mai târziu stăteam întinsă pe jos, urlând ca apucata.

Momentul în care a căzut cutia care se sprijinea de cea pe care o trăgeam a fost atât de scurt, că nu am realizat de unde a venit trosnetul acela surd. Apoi durerea. Vai! Știi cum e când dai cu degetul mic în piciorul unui scaun sau al patului? Ei bine, durerea pe care o simți când realizezi că degetul mic a făcut trosc este de-a dreptul îngrozitoare. Nu îmi mai aduc aminte cum am ajuns la spital, cum am ajuns înapoi acasă. Durerea îmi luase mințile.

După un somn lung, forțat de pastile, am revenit la locul faptei. Cutia pe care pusesem mâna prima dată își revărsase conținutul în jurul bibliotecii. Nu m-am uitat la cealaltă cutie, îmi dădea dureri de deget, de picior, mă durea tot corpul. M-am concentrat asupra fotografiilor revărsate pe jos, un curcubeu de fețe zâmbitoare, de oameni tineri, fără griji. M-am așezat în mijlocul lor și am început să le strâng. La final eram epuizată, parcursesem într-o oră, ultimii douăzeci de ani. Anii cei mai frumoși. Am lăsat cutia pe jos, aveam să o urc mai târziu.

Când să ies din cameră, am văzut cu coada ochiului a doua cutie. Mă chema la ea. Am ieșit repede, însă nu am putut rezista tentației și am revenit. M-am apropiat de ea încet, de parcă avea să se trezească dacă făceam gălăgie. Am deschis-o. În interior era o piatra mare, dreptunghiulară, pe care era lipită o fotografie îngălbenită de vreme. Uitasem de ea. Uitasem figurile acelor fete.

–          Cine sunteți? am întrebat privind imaginea.

Sunetul unui tren plecând din gară se auzi de nicăieri. Fetele zâmbeau și se mișcau ba într-o parte, ba în alta. În spatele lor era un zid din beton vopsit cu un grena urât. O mână apăru în cadru și le făcu semn să se dea mai la dreapta. Am scuturat fotografia și m-am uitat din nou. Fetele se mișcau în continuare și râdeau. Păreau a fi niște copile cu tricourile lor albe și pantalonii largi.

–          Cine sunteți? am întrebat din nou.
–          Cine suntem? m-a întrebat una dintre ele.

S-a apropiat cu zâmbetul ei senin lipit de față, cu părul ars de soare și pielea ei bronzată și s-a uitat în ochii mei de parcă mă cunoștea de-o viață.

–          Privește-mă, spune-mi tu cine sunt, adu-ți aminte!

Am aruncat fotografia din mână. Era imposibil. Aceea nu eram eu. Nu avem cum să fiu. Am mers la bucătărie și mi-am făcut o cafea tare. Am stat acolo cu ochii pironiți în ceașcă până m-am convins că era doar imaginația mea. Când am revenit în cameră, fotografia era tot acolo. Am ridicat-o și am privit din nou.

–          Haide, chiar nu te recunoști? mă întrebă fata.
–          E imposibil!
–          Și totuși…
–          Tu ești… eu?
–          Ai reușit, bravo! În sfârșit! zise fata bătând din palme.
–          Dar cum e posibil? o întreb.
–          Contează?
–          Dar cum, cum e posibil? Și de ce nu îmi aduc aminte?
–          Ba îți aduci aminte. Trebuie doar să începi să spui povestea, îmi zise.
–          Ce poveste?
–          Povestea mea, povestea noastră. Cum a-nceput totul…

Se făcu liniște. Nu se mai auzea trenul, iar fetele nu se mai mișcau. Am stat acolo, pe jos, cu fotografia în mână câteva ore bune. Cel puțin așa cred. Poate că trecuseră doar câteva minute, nu îmi dau seama. În momentul în care am atins piatra pe care fusese lipită fotografia, amintirile au început să revină.

***

Draga mea,

Nu știu cum am putut uita. Sunt lucruri care nu se uită, care nu ar trebui uitate. Mă uit la tine și la fete și cele mai frumoase amintiri îmi revin clare, luminoase. Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri. Tocmai vă întorseserăți din cea mai frumoasă excursie, sărbătoream sfârșitul liceului. Da, cu siguranță a fost cel mai frumos week-end petrecut împreună. Erați voi patru și restul lumii. Erați îndrăgostite și nici bac-ul nu avea cum să vă umbrească fețele senine. Erați fericite.

V-ați promis în ziua aia, în fața gării, prietenie veșnică. Când tata a ajuns și i-ați cerut să vă facă poză, aveați deja un secret al vostru. Aveați pietrele acelea în genți și jurământul deja făcut. Nimeni nu avea să afle ce se petrecuse, de fapt, în acele zile.

Îmi pare rău, îmi pare atât de rău că am plecat de lângă voi. Îmi pare rău. Știu că și voi sunteți la fel ca mine, că trăiți în uitare. Poate că pietrele ne vor aduce împreună într-o bună zi.

A ta,

A.

Am trimis scrisoarea prietenelor mele dragi. Poate că amintirile le vor reveni și lor. Poate că nu. Mai bine nu. Dacă eu am avut parte de un deget rupt, cine știe ce li se poate întâmpla și lor. E dureros să știu că sunt acolo trei persoane care cunosc acest secret, dar care nu și-l pot aminti. E vina mea. Am rupt lanțul, mi-am încălcat promisiunea. Din cauza mea au uitat și ele. Nu-mi rămâne decât să sper că vom fi din nou împreună.

***

Cu vreo doi ani în urmă s-au împlinit douăzeci de ani de la terminarea liceului. Unul dintre foștii elevi, mai zelos din fire, a reușit să strângă mare parte dintre colegi. A fost o petrecere mare, cu amintiri și povești din alte timpuri. Dintre toți, patru chipuri ieșeau în evidență. Nu numai că erau recunoscute de toată lumea, dar părea că timpul nu trecuse peste ele, peste chipurile lor.

–          Îți mai aduci aminte? întrebă C.
–          Da, da! Seara aia a fost fantastică, zise L.
–          Doar seara aia? Zilele alea… zise S.
–          Îmi pare rău că am stricat tot, nici nu știți, zise A.
–          Hai, tu! Asta e, nu a fost vina ta. Oricum, tu ești cea care ți-ai revenit și ne-ai readus împreună.
–          Credeți totuși că e bine așa? Adică, la un moment dat își vor da seama. Cât credeți că poate ține povestea asta cu operațiile?
–          Ei, și tu, găsim o soluție, ne mutăm…

Fetele erau din nou ele însele. Secretul ascuns în pietrele aduse de pe munte revenise mai puternic. Nimic nu avea să le mai stea în cale. Văzuseră tot ce era de văzut, trăiseră și suferiseră. Acum erau libere. Erau doar ele.

***

Ieri am primit o scrisoare. Este un plic alb, fără destinatar. E scris doar numele meu. Nu știu de ce, dar nu am îndrăznit să o deschid. Îmi fac curaj și deschid plicul. În interior este doar o fotografie, una ciudată. Se văd două siluete, de parcă cadrul ar fi fost mișcat. Una dintre ele este ca o umbra, a doua se vede ceva mai clar. Dincolo de ele este un tip, pare că butonează telefonul. Dar ele… ele suntem noi. Eu și L. E momentul în care ea își aduce aminte de mine. Atunci revine și ea la starea inițială, chipul ei începe să fie ca al meu. Aceasta este ultima noastră fotografie. Așez fotografia în cutia cu piatra. Acum o țin pe raftul de jos. Telefonul începe să sune.

umbre

–          Da…
–          Ai primit și tu?

Zâmbesc. Cu siguranță nu vom mai putea participa la următoarele întâlniri, cea de treizeci sau chiar de patruzeci de ani. Poate că vom merge acolo, pe munte, cu pietrele și amintirile noastre. Noi patru, doar noi.

 

2 Comments

  • Raluk Posted 21/05/2014 00:20

    Cu siguranta peste 30 de ani vom fi tot acolo, oriunde, dar impreuna 😛

  • andres Posted 21/05/2014 11:35

    Asta asa este! 😀 30… cum suna…

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.