Matilda

time read

Articolul are 1930 cuvinte și se citește în 6 minute.

Creative Writing Sundays
Scriitor invitat: Ana Maria Sandu

Tema: „O călătorie cu trenul. Am ales o temă de interior, ca să-i constrîng cumva să se concentreze pe personaje și să leg, astfel, cele două părți ale întîlnirii. Ca număr de semne: 8.000 (cu tot cu spatii) maxim.” 

—————–
Astăzi, la Creative Writing Sundays, ne-am întâlnit cu Ana Maria Sandu. Am mai spus și repet, la CWS am avut parte de oameni frumoși, oameni pe care i-am ascultat cu drag și de la care am avut multe de învățat. Încă mai avem. Pe unii dintre ei (cei mai mulți) sper să-i revăd și cu alte ocazii, chiar într-o nouă serie de întâlniri CWS. Ana Maria Sandu este o scriitoare deosebită, un om frumos – cum îmi place mie să spun -, o femeie ale cărei cuvinte te învăluie cumva, te vrăjesc. Am plecat de la întâlnire cu chef de scris (m-a cam părăsit în ultima perioadă) și cu mare pofta de citit. Dintre titlurile pe care ni le-a recomandat voi citi cu siguranță John Cheever, Integrala prozei scurte, nu de alta dar mă tot lovesc de ea… și ea de mine.

Puteți citi un interviu cu Ana Maria Sandu în Revista de Povestiri, aici.

Povestea pe care am scris-o și-a primit porția de critică. Trecerea dintre cele două planuri (vedeți mai jos care) a fost bruscă, prea bruscă, bulversează cititorul. Ar trebui lucrată. Mai departe, vă las să vă delectați cu povestea Matildei. Sper să vă prindă și să nu vă bulverseze prea tare.

—————–

Întunericul se risipise. Stăteam pe locul meu de lângă ușa și priveam când la doamna cu părul alb, pufos, din fața mea, când la domnul cu baston de lângă ea. Fiecare mișcare a ei era completată de o privire a lui, fiecare cuvânt al lui, rezona cumva cu gesturile ei. Parcă veneau din alte timpuri așa dichisiți cum erau. Ea cu părul tăiat până la umeri, ușor ondulat și prins cu agrafe, el cu o mustăcioară scurtă, căruntă și părul pieptănat pe spate. Ea cu taiorul croit perfect, iar el cu papionul colorat și pantofii oxford, lustruiți. Simțindu-mi privirea lipită de ei, mi-au zâmbit în același timp. Ea a scos o carte din geantă și mi-a întins-o.

–          S-ar putea să-ți placă, mi-a spus bărbatul.

Ea mi-a zâmbit, dar nu a spus nimic. A înclinat doar capul. Am luat cartea și am așezat-o lângă mine. Cei doi s-au întors la șușoteala lor.

M-am ridicat și am ieșit pe coridor. Băiatul care mă ajutase cu bagajul stătea sprijinit de geam și trăgea leneș din țigară. Degetul mare desena figuri imaginare prin norul de fum albăstrui. M-am așezat lângă el și i-am cerut o țigară. A scos pachetul din buzunar și mi l-a întins, apoi a aprins un băț de chibrit. M-am înecat cu primul fum. A zâmbit. Mi-am întors privirea pentru a-mi ascunde roșeața ce-mi cuprinsese obrajii. Îmi făcusem un obicei din a cere acea țigară de vreau să socializez, însă nu reușeam să trec peste momentul de început. Tusea trădătoare.

M-a întrebat unde merg.

–          La mare, i-am spus.

–          Singură?

–          Nu, cum singură? Mă întâlnesc acolo cu niște prieteni, au plecat de vineri.

A tăcut câteva secunde, cât a tras un fum.

–          Eu tot la mare, a zis.

Am așteptat să continue, însă părea absent, parcă uitase că sunt lângă el. L-am privit atentă. Prima impresie, una foarte luminoasă, era departe, lăsase în urmă un tip înalt și foarte slab, să fi avut vreo douăzeci și patru de ani. Părul ușor ondulat la vârfuri era răvășit de vânt dându-i aerul acela rebel. Dacă reușeai să treci peste acest aspect nu rămânea decât un tip deșelat, cu niște haine prea largi aruncate anapoda pe el. Inelul de pe degentul arătător îi completa ținuta învechită, un inel cu piatră neagră primit de la vreun unchi sau bunic.

Am aruncat restul de țigară și am revenit în compartiment. Bătrâneii ațipiseră cu capetele plecate unul spre celălalt formând o inimă. O inima veche, dar mereu tânără, mi-am spus. O fotografie frumoasă. Am luat cartea și m-am așezat pe locul de lângă ușă. Am întins picioarele și mi-am privit tenișii colorați. Nu aveam ce căuta în fotografia pe care o aveam în față. Eram din altă poveste. Am deschis cartea și m-am alăturat personajului, o fată ce-mi purta numele, Matilda. Îmi plăcea să citesc cărți la întâmplare, să fiu surprinsă, de această dată însă, coincidența era cu mult prea mare. Matilda aștepta trenul. Era o fată frumoasă, de douăzeci și doi de ani. Rochia verde, peste genunchi, îi îmbrăca perfect bustul și talia, pentru a cădea pe șolduri în valuri de smarald. Fiecare adiere de vânt îi ridica ușor poalele rochiei hiptnotizând privitorul. Avea părul roșcat și pielea albă, ca de porțelan. Îmi aducea aminte de manechinele din revistele de modă ale bunicii mele. Când trenul a oprit, și-a luat geanta de călătorie lăsată alături și a urcat în vagonul din fața ei. A trecut din compartiment, în compartiment, căutând un loc. Am zâmbit gândindu-mă că ar fi avut loc lângă mine. Am continuat să citesc. Fata a văzut un loc prin geamul unui compartiment și a tras ușa. Ușa de lângă mine s-a deschis și am tresărit. Cartea mi-a scăpat din mână.

–          Scuză-mă, spuse fata. Este ocupat locul de la fereastră?

–          …

Nu am reușit să scot niciun sunet. Eram vrăjită de aura roșiatică pe care o avea în jurul capului. Nu îi distingeam foarte bine chipul din cauza soarelui ce bătea din spate ei, însă verdele rochiei îmi confirma faptul că nu visam. Curentul mișca materialul încoace și-ncolo și nu făceam decât să îl urmăresc cu privirea.

–          Este ocupat? insistă fata.

–          Ăă, n-nu… poți, da, poți lua loc. Este liber.

Fata intră în compartiment și se așeză lângă mine lăsând geanta pe scaunul din față. Bătrânii nu mai erau acolo. Nici nu văzusem când au ieșit. Am privit nedumerită locurile goale din față, apoi m-am ridicat și am ieșit pe culoar. Liber. Se auzea doar zdrăngănitul trenului. Nici urmă de bătrâni, nici băiatul de mai devreme nu mai era. M-am apropiat de geam și am lăsat aerul rece să-mi vină în față.

–          Ești bine? mă întrebă fata.

–          Da, i-am spus.

M-am dat puțin în spate și am lăsat-o să stea la geam. Își aprinsese o țigară. Port-țigaretul m-a făcut să zâmbesc, pe bunica o mai văzusem fumând așa și râdeam de fiecare dată când o vedeam. Fata m-a privit nedumerită.

–          Ai o țigară? am întrebat-o.

Mi-a întins o țigară subțire, Camel. Cine mai fumează așa ceva? Am aprins-o și tusea trădătoare a revenit. Fata a început să râdă. Am privit-o nedumerită.

–          Așa m-am apucat și eu de fumat, mi-a spus.

Am tăcut. Era frumoasă, iar soarele nu făcea decât să-i sporească frumusețea chipului. Pistrui mici se vedeau pe nasul ridicat în vânt, iar buza de sus era o idee ieșită în afară doar pentru a-i face gura și mai frumoasă atunci când vorbea. Felul în care ținea țigara mă ducea cu gândul la băiatul de mai devreme.

–          … Ștefan, așa îl cheamă, îmi spuse.

–          Poftim?

–          E numele băiatului cu care mă voi întâlni la capătul drumului.

Am privit spre cartea care rămăsese pe jos, în compartiment.

–          Nu am făcut cunoștință, i-am zis. Eu sunt Matilda.

–          Serios? spuse fata întorcându-se spre mine. Și pe mine tot Matilda mă cheamă. Ce coincidență! zise luându-mi mâna într-a ei, dar cu mâna stângă, de parcă mă lua la plimbare.

–          Da, coincidență…

Am mai stat un timp pe culoar privind-o cum trage din țigară și, pentru că liniștea dintre noi a devenit apăsătoare, am rugat-o să se uite la lucrurile mele până aveam să revin de la toaletă. Am stat acolo câteva minute bune. Situația mă depășea cu totul. Trebuia să-i povestesc de carte.

Am revenit în compartiment, însă acesta era gol. Matilda nu mai era. Doar geanta ei rămăsese aruncată pe scaunul bătrânului, iar cartea era în locul în care o scăpasem mai devreme. M-am aplecat să o ridic și privirea mi s-a lipit de pantofii lăcuiți pe care îi aveam în picioare. M-am ridicat, am privit înspre culoarul pustiu și m-am așezat. O fâlfâire de material mi-a mângâiat picioarele. Le-am întins pe scaunul din față și verdele rochiei a apărut în imagine. Inima îmi bătea cu putere. Am luat poșeta fetei pentru a căuta o oglindă și am găsit o fotografie mică. Tânărul din imagine era tipul înalt de mai devreme. Am încercat să-mi opresc mâinile din tremurat, le-am împreunat ca pentru rugăciune și mi-am spus că trebuie să mă trezesc, că e doar un vis, povestea din cartea aceea. Am privit din nou fotografia. Băiatul avea un zâmbet ștregăresc în obraz. În jurul lui au apărut alte și alte amintiri, iar dorul de el a-nceput să-mi crească în piept și a coborât apoi ca un cocoloș în stomac. Voiam să-l văd. Amintirile Matildei au găsit în mine imaginea de mai devreme. Știam că-l voi revedea.

O șuvință de păr roșu mi-a căzut pe frunte. Am dat-o la o parte și mi-am atins fruntea, nasul, buzele. Erau ale mele, dar le simțeam străine. Trenul s-a oprit cu scârțâit. Pe peron era cupluri ce-și luau la revedere, femei cu ochii înlăcrimați ce-și lăsau batistele iubiților, bărbați ce spuneau că se vor întoarce. Evantaiele ascundeau buze tremurânde și lacrimi ce se înnodau în bărbie. Mai erau și cei care se revedeau, se îmbrățișau îndelung. Așa urma să fim și noi. Exact așa, fericiți. Mi-am netezit poalele rochiei și am luat cartea. Am deschis-o la pagina îndoită și am început să citesc.

Fata cu teniși colorați se pregătea să coboare din tren. Îi salută pe bătrâni și le ură drum bun și zile cu soare. Le-a mulțumit pentru carte și i-a întrebat dacă sunt siguri că nu o vor înapoi. Bătrânul i-a spus că povestea trebuie să meargă mai departe și făcu un semn cu mâna, de parcă ar fi spus cuiva să plece. Piatra neagră a inelului a sclipit în soare.