Nuanțe de gri

nuante de griText scris pentru Creative Writing Sundays
Scriitor invitat: Iulian Tănase

Tema: „Vreau să le propun participanților la curs următorul experiment. Să scrie un text (fie poem, fie o proză scurtă) după scenariul penultimului poem al lui Seymour. Iată scenariul complet:

În „Seymour: o prezentare“, Salinger descrie, prin gura lui Buddy, personajul-narator al prezentării, două poeme (din cele 184) ale lui Seymour, penultimul și ultimul. Cele două descrieri sună așa:

„Penultimul poem înfățișează o tînără soție și mamă care are ceea ce se definește în vechiul meu manual de căsătorie drept o legătură extraconjugală. Seymour nu o descrie pe tînără, dar aceasta apare în poem chiar în clipa cînd cornetul acela al lui scoate niște note extraordinare, așa încît o văd ca pe o femeie extrem de frumoasă, de o inteligență moderată, de o nefericire nemoderată și care nu e exclus să locuiască în vecinătatea Muzeului Metropolitan. Într-o seară, femeia vine acasă foarte tîrziu de la o întîlnire – în imaginația mea, are ochii împăienjeniți și e mînjită cu ruj – și găsește pe pat un balon. Cineva l-a lăsat pur și simplu acolo. Poetul nu spune, dar nu poate fi altceva decît un balon de jucărie, mare, umflat, probabil verde, așa cum arată Central Park primăvara.“

„Cel de-al doilea poem, ultimul din colecție, descrie un tînăr văduv, dintr-o suburbie, care într-o noapte șade pe pajiștea din fața casei, îmbrăcat în pijama și halat de casă, și privește luna plină. O pisică albă, plictisită, aparținînd, clar, gospodăriei și, aproape sigur, un fost pion important al casei, vine lîngă el, se rostogolește pe spate, și omul o lasă să-i muște mîna stîngă în timp ce el contemplă luna.“ (Polirom, 2002, traducere de Antoaneta Ralian)

Buddy, fratele cu doi ani mai mic al lui Seymour (care s-a sinucis la vîrsta de 31 de ani), nu divulgă nici un vers din cele două poeme, dar nici din restul de pînă la 184, căci drepturile de autor sînt deținute de văduva lui Seymour, un artificiu inteligent găsit de Salinger pentru a păstra tăcerea asupra unei absențe.”  (maximum 6000 de caractere)

—————–

A cincea întâlnire CWS s-a dus și ea. Iulian Tănase, invitatul acestei ediții, ne-a vorbit despre scris – ca formă de cunoaștere, ca terapie.

Feedback-ul asupra temelor s-a aflat la polul opus celui dat de Răzvan Petrescu. Textele noastre au fost criticate aspru și ne-am luat, rând pe rând bobârnace. Textul meu, pe care îl veți putea citi în cele ce urmează, nu a reușit să exprime ceea ce mi-am dorit. Este abstract, da, dar nu și clar. Va trebui să stau mai mult pe la masa de scris, căci muza nu m-a găsit de această dată.

Mi-ar plăcea să îmi spuneți ce părere aveți, cum vi se pare această poveste.

—————–

(după scenariul penultimului poem al lui Seymour)

Olivia își privește mâinile. Nuanța de gri-perlat a pielii fusese înlocuită de culoarea aceea a oamenilor de la televizor. Până și verigheta avea sclipiri aurii și nu cenușiul cu sclipiri metalice cu care era obișnuită. Bărbatul zâmbea.

***

Plecase de acasă în grabă lasându-l pe Matei cu cel mic. Avea o întâlnire, un alt interviu. Și se întâmpla de fiecare dată ca interviurile să aibă loc la ore târzii în noapte. Nu dădea explicații pentru că oricum nimeni nu întreba de ce. Lipsa întrebărilor a făcut ca întâlnirile să fie mai dese și orele mai târzii. Doar gândul la puiul ei o făcea să simtă un nod în capul pieptului.

Întâlnirea din seara aceasta descursese altfel decât se aștepta. Bărbatul cu care se vedea o sunase pentru a-i spune că nu va mai ajunge. Rămăsese la masă privind în gol și sorbindu-și vinul cu înghițituri mici. Țigara ardea pe marginea scrumierei când o voce stridentă îi rosti numele. Miruna, o fostă colegă pe care o văzuse foarte rar în ultima perioadă, îi povesti despre petrecerea la care trebuia să ajungă. Era petrecerea la care trebuia neapărat să o însoțească, fiind singura șansă de a ajunge acolo, printre oamenii de dincolo de sticlă. Nu pricepea nimic, însă nu avu timp să protesteze, căci fata îi zise repede:

–          Nu trebuie să stai aici singură. Ochii tăi trebuie să strălucească, buzele tale să… prindă culoare.

Au luat un taxi spre acel loc. Miruna a povestit tot drumul despre marea petrecere, marea schimbare. Olivia o privea. Peste griul de porțelan al feței i se plimbau luminile orașului, nuanțe de gri luminos. Au ieșit în afara orașului și întunericul a înghițit mașina pentru câteva secunde.

Când taxiul a oprit, Olivia voia să se întoarcă în oraș, să meargă acasă. Senzația de sufocare era din ce în ce mai accentuată. Miruna a insistat să meargă cu ea, să stea măcar un sfert de oră. A acceptat abia după ce l-a convins pe șofer să o aștepte.

Din apropiere se auzeau voci, râsete stridente și o muzică plăcută. A pornit alături de Miruna pe o alee albă. Pietrișul reflecta lumina lunii și le scârțăia sub talpi. La capătul aleii era o scară largă ce cobora în pământ. Neliniștea de mai devreme îi reveni. Inima îi bătea să-i sară din piept. Miruna a privit-o și a strâns-o de mână trăgând-o după ea. Muzica și vocile se auzeau de acolo de jos.

–          Aici e locul, nu-i așa că-i extraordinar? se auzi vocea fetei.

Olivia tăcea, marea de oameni, explozia de culoare, de strălucire o lăsaseră fără glas. Până și muzica părea că ar avea culoare.

–          Hai, vino, zise Miruna, și trecu dincolo de pragul ce părea a fi o ramă.

În fața ei era un tablou lichid în care pulsa o altă lume. Și Miruna era acolo. Râdea. Ea nu se putea mișca. Fața gri a prietenei ei avea acum strălucirea aceea din lumea de dincolo, lumea din televizor.

–          Imposibil, îngăimă ea și se retrase spre scări fără a-și lua privirea de la tablou.

Pe scări, în fugă, se lovi de un bărbat.

–          Hei, ce se întâmplă? Nu ai trecut dincolo? o întrebă acesta.
–          …
–          Stai, nu fugi, mai zise și porni după ea.

O prinse sus, la ieșirea din tunel.

–          Nu, nu înțeleg, zise ea și simți cum totul începe să se învârtă în jur. Trebuie să plec, chiar trebuie. Așa ceva…

Îl împinse și porni pe alee înapoi spre taxi.

–          Vezi că taxiul a plecat, zise el. Te aștept aici.

Olivia nu îl luă în seamă. La capătul aleii nu era decât întunericul. Începu să alerge. Drumul pe care venise era acum luminat. Nu se vedea nimic în zare. Erau doar griurile pământului. Se opri și, după câteva clipe, se întoarse.

–          Ți-am spus, îi zise bărbatul. A plecat. Eu sunt Cosmin.

***

Olivia stătea pe scările muzeului. Contempla orașul. Niciodată nu i se păruse atât de trist ca acum. În urmă cu câteva ore, nuanțele acelea de gri îi păreau a fi calde. Se pierdea printre clădiri bucurându-se de umbre, de lumini, de ceea ce credea că e frumos. Orașul pe care îl avea în față era o explozie de culoare, însă era gol. Chiar și oamenii care vor porni în dimineața următoare la treburile lor vor fi triști, chipuri colorate prinse într-o altă lume. Culoarea accentua singurătatea pe care o simțise în ultima perioadă. Cosmin o lăsase acolo, în fața muzeului. O făcu să-i promită că-l va suna. Când mașina a dispărut după colț, lacrimile au început să-i curgă pe obraz. Stătea nemișcată și privea culorile din jurul ei, lumea nouă în care intrase.

Într-un târziu s-a ridicat și a pornit spre casă. Trebuia să-l vadă pe cel mic, avea să își vadă copilul pentru prima dată. A deschis ușa și a aprins lumina. În oglindă a zărit o femeie frumoasă, un ten rozaliu și ochi de culoarea mierii. Rujul îi era întins, un roșu intens, ca un zâmbet ce a vrut să rămână față. Își șterse buzele și obrajii mânjiți de rimel lăsând la vedere pielea frumoasă. Păși apoi spre dormitor. În casă era liniște. Deschise ușa. Pe pat era un balon de un verde intens. Verdele parcului de lângă muzeu părea a fi acolo, cuprins în balon și dormind în patul ei. Îl luă în brațe și zâmbi. Râsetele lui Ionuț păreau să răzbată prin latex. Respirația lui era prizonieră în balon și pulsa la fiecare mișcare.

Camera copilului era cufundată în întuneric. Aprinse veioza de pe noptieră și se apropie de pătuț. O păpușă decolorată se zgâia la ea de pe perna copilului. O ridică și plânsul păpușii se auzi strident: oaaa, mama, mama, mama. Scăpă păpușa pe jos și capul i se desprinse rostogolindu-se sub pat. Trunchiul părea a fi al lui Ionuț, erau hainele în care îl lăsase îmbrăcat.

Strânse balonul la piept și se retrase din cameră.

–          Alo, Cosmin? Poți… te rog, poți veni să mă iei? S-a întâmplat ceva înfiorător, ceva… vocea i se stinse și lăsă telefonul să-i alunece din mână.

Ochii i se opriră asupra fotografiei de pe bibliotecă. Era o familie fericită. Dar amintirea acelei zile lipsea. De fapt, nu avea nicio amintire dincolo de întâlnirile ei nocturne, de nopțile târzii în care ajungea acasă și cenușiul lumii în care trăia.

***

Bărbatul frământă balonul între degete. Părea că se amuză de elasticitatea sferei de culoarea parcului.

–          Ți-am spus, îi zise, nimic nu va mai fi la fel. Nu avem în fiecare zi șansa de a ajunge în lumea reală.

Olivia își răsucește verigheta în tăcere.

–          O să fie bine, te veni obișnui, iar atunci când vei fi gata, te vei alătura nouă. Trebuie să scoatem lumea din beznă.
–          Poate că bezna e bună…
–          Chiar crezi asta?

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.